ISTORIA CONFLICTULUI

La 20 septembrie 2001, preşedintele Bush le dă un ultimatum autorităţilor talibane pentru predarea lui Bin Laden şi a celorlalţi membri Al-Qaeda de pe teritoriul său, aceştia refuzând, pretextând lipsa dovezilor. În schimb, Marele Consiliu Clerical Musulman Afgan a emis o Fatwa 11 prin care îşi exprima regretul pentru victimele atentatelor, îi cer formal lui Bin Laden să părăsească ţara şi solicită ONU şi Organizaţiei Cooperării Islamice să desfăşoare o anchetă independentă pentru cercetarea incidentului. La 21 septembrie 2001, solicită din nou dovezi ale implicării lui Bin Laden, dar ameninţă SUA că în cazul unui atac vor avea aceeaşi soartă ca Marea Britanie şi Rusia.

La 23 septembrie 2001, SUA trimite Pakistanului dovezile preliminare ale implicării lui Bin Laden în atentate, aceştia trimiţându-le mai departe talibanilor, dar nici Mullahul Omar şi nici americanii nu s-au aratat dispuşi la negocieri. Operaţia Efort Activ (Operation Active Endeavour) este lansată la 4 octombrie 2001, iar la 7 octombrie 2001 este lansată Operaţia Libertate Trainică (Operation Enduring Freedom) care

debutează cu bombardamente aeriene strategice asupra obiectivelor/talibanilor din Kabul, Kandahar şi Jalalabad.

Între 14 şi 16 octombrie, talibanii propun predarea lui Bin Laden către o ţară terţă pentru a fi judecat, dar doar după prezentarea dovezilor privind implicarea lui în atentat, ambele propuneri fiind refuzate de către americani.În schimb, în ciuda diferendelor legale, este declanşată operaţiunea terestră prin implicarea forţelor speciale alături de forţele Alianţei Nordului. Sprijiniţi de lovituri aeriene masive asupra taberelor de antrenament şi a poziţiilor talibane, precum şi de dezertările numeroase din forţele talibane, Coaliţia a cucerit, la 9 noiembrie, Mazar-i Sharif, Heratul la 12 noiembrie, capitala Kabul, la 13 noiembrie şi toată partea de nord, inclusiv Kunduz până la 26 noiembrie. Ofensiva a continuat apoi în sud spre Kandahar, cucerit în decembrie, urmat de Tora Bora între 12 şi 17 decembrie. Pe 22 decembrie 2001,Hamid Karzai devine al doisprezecelea preşedinte al Afganistanului. Talibanii rămaşi s-au refugiat în munţi sau au fugit în zona tribală din Pakistan. Între 2 şi 16 martie 2002, a avut loc Operaţiunea Anaconda, prima mare operaţiune din Afganistan în care s-au folosit forţe convenţionale alături de cele afgane.

După această operaţiune a început lungul război de gherilă desfăşurat de către talibani până în zilele noastre. Modalitatea de acţiune principală a talibanilor de-a lungul insurgenţei a fost următoarea:

· liderii principali retraşi în zona tribală din Pakistan stabileau direcţiile prioritare de acţiune în timpul iernii, pe care le comunicau liderilor secundari înainte de declanşarea anuală a „ofensivei de primăvară”, timp în care strângeau fondurile necesare desfăşurării acţiunilor şi lansau campanii propagandistice pentru continuarea Jihad-ului (un adevărat război global, o ameninţare de mari proporţii şi de o cu totul altă natură decât cea a ameninţărilor clasice sau nucleare de până acum) 12 ;

· liderii secundari aflaţi în Pakistan sau în zonele muntoase inaccesibile din Afganistan organizau şi desfăşurau reaprovizionarea cu armament, muniţie şi materiale necesare desfăşurării atacurilor, precum şi antrenarea luptătorilor;

· liderii terţiari organizau supravegherea viitoarelor obiective şi pregătirea atacurilor, pe care uneori le conduceau personal;

· liderii de echipe şi luptătorii executau atacuri de hărţuire de tipul „loveşte şi fugi”, de tip direct şi indirect sau complex coordonate în vederea producerii de pierderi sau pagube materiale, dar şi în scopuri propagandistice sau pentru erodarea încrederii populaţiei în capacitatea autorităţilor dea le asigura protecţia.

Bineînţeles că, pe lângă lupta pe care o duceau cu forţele „invadatoare”, talibanii au continuat şi lupta între ei, nu puţine fiind cazurile în care aceştia îşi „vindeau” sau chiar omorau oponenţii pentru a le lua locul. Acelaşi lucru îl făceau însă şi reprezentanţii afgani ai administraţiei locale, unii dintre cei mai corupţi din lume, dar şi ceilalţi „lorzi ai războiului” implicaţi în traficul de droguri sau în crima organizată care-şi doreau, la rândul lor, o recunoaştere formală, dar mai ales informală, a puterii lor. În mod cert, cei care au avut cel mai mult de pierdut în acest război au fost localnicii, toată lumea luptând în numele lor, dar nu pentru ei.

Succesele tactice au pendulat între cele două tabere, pierderile de vieţi omeneşti crescând exponenţial atât în rândul combatanţilor, cât mai ales în cel al populaţiei. Din punct de vedere operaţional, victoria a revenit clar Coaliţiei, talibanii nefiind capabili să recucerească niciun obiectiv important, dar păstrând totuşi un control limitat în zonele în care forţele internaţionale nu erau prezente. Din cei aproximativ 10.000 de luptători activi, doar un sfert erau suficient motivaţi şi pregătiţi să execute operaţii de amploare sau eficiente, majoritatea celorlalţi fiind doar „carne detun”. Cei mai periculoşi şi mai violenţi „talibani” erau însă un număr mic de luptători străini, extreme de bine antrenaţi şi înarmaţi, experţi mai ales în fabricarea bombelor artizanale şi executarea ambuscadelor complexe.

Din punct de vedere strategic însă, victoria a aparţinut mult timp talibanilor pentru că forţele internaţionale n-au reuşit să câştige „inima şi mintea” localnicilor care-i priveau în continuare ca pe nişte invadatori incapabili să le înţeleagă nevoile şi să le asigure securitatea şi bunăstarea promise.

În paralel cu operaţiile militare 13 , începând cu ianuarie 2006, tactica ISAF s-a schimbat tocmai pentru a câştiga sprijinul populaţiei. Astfel au apărut Echipele de Reconstrucţie Provincială care au avut un rol important în dezvoltarea Afganistanului, în ciuda acuzaţiilor de subminare a autorităţilor afgane.

Numărul tot mai mare de atacuri ale insurgenţilor şi de victime rezultate au determinat creşterea permanentă a forţelor de securitate, dar au creat şi probleme majore în realizarea sprijinului logistic aferent. Talibanii au exploatat acest fapt prin atacarea cu predilecţie a convoaielor logistice, insuficient păzite şi care le aduceau cel mai mare profit prin revânzarea/folosirea produselor capturate, dar şi prin neplăcerile aferente cauzate forţelor internaţionale. La aceasta a contribuit şi închiderea temporară (în 2008) a liniilor de aprovizionare din Pakistan. Pentru protejarea convoaielor s-au folosit cu precădere companii private de securitate care au comis însă abuzuri ce au avut un impact negative asupra percepţiei populaţiei civile referitoare la forţele de securitate. De asemenea, s-au identificat şi s-au folosit rute alternative de aprovizionare.

O altă problemă a fost cauzată de insuficienţa fondurilor pentru reconstrucţia ţării. Angajată simultan în două conflicte (Afganistan şi Irak) consumatoare de fonduri colosale, lovită puternicde criza economică din 2007 şi contestată din ce în ce mai puternic în plan intern referitor la implicarea într-un alt „Vietnam”, SUA s-a văzut nevoită să micşoreze treptat, dar semnificativ, fondurile asociate reconstrucţiei. „Ajutată” şi de corupţia administraţiei afgane care risipea fondurile, scăderea ajutorului material a fost percepută de afgani, un popor materialist prin definiţie, ca un semn de „părăsire” şi a determinat scăderea şi mai mult a sprijinului populaţiei, moment exploatat de propaganda talibană.

Acest fapt a condus la creşterea numărului de afgani care s-au alăturat talibanilor în ciuda eforturilor ISAF de a-i atrage de partea sa. Pentru a contracara acest fapt, ISAF a introdus, în noiembrie 2009, noul programul de antrenare a forţelor de securitate afgane din dorinţa de a marca începutul perioadei de tranziţie a responsabilităţii asigurării securităţii de către acestea. Pe lângă beneficiile clare, acest program a dus la apariţia unei alte probleme pentru forţele internaţionale de securitate: fratricidul. La acest fapt a contribuit şi eşecul programului de dezarmare, demobilizare şi reintegrare a talibanilor care nu a avut un succes prea mare, deoarece ex-combatanţii talibani angajaţi în noile forţe de securitate afgane dezertau şi se reîntorceau la luptă de partea talibanilor (constrânşi sau de bună-voie). Incapacitatea şi corupţia administraţiei locale, care acţionau în cu totul altă direcţie decât cea dorită de forţele internaţionale de securitate, au fost şi sunt, în continuare, două dintre cele mai mari probleme din Afganistan, consilierea acestora devenind una dintre direcţiile prioritare de acţiune ale ISAF. Nu trebuie uitat nici faptul că peste 90% din opiul (şi derivatele sale) care se găseşte pe piaţa internaţională de droguri este produs în Afganistan alimentând, astfel, o piaţă de 65 de miliarde de dolari 14 . În pofida unei uşoare scăderi în 2007, producţia de opiu din Afganistan a explodat în ultimii zece ani, atingând 6.900 de tone, în 2009, peste consumul mondial. În consecinţă, pentru a împiedica talibanii să controleze această piaţă în expansiune, ISAF a primit ca nouă misiune şi lupta împotriva drogurilor (prin sprijinul informational al celorlalte organizaţii care luptă împotriva acestui flagel).

Numirea generalului McCrystal în fruntea ISAF, la 15 iunie 2009, a reorientat direcţia de luptă a ISAF prin creşterea numărului de atacuri directe împotriva liderilor talibani executate de către forţele de operaţii speciale. Aceste raiduri, pe lângă efectul scontat, au avut ca efecte secundare un număr semnificativ de victime colaterale, ceea ce a dus la înrăutăţirea relaţiilor cu Pakistanul şi la creşterea urii localnicilor împotriva ISAF.

Acestea au fost amplificate şi de dezvăluirile din 2010 ale site-ului Wikileaks, care a dat publicităţii numeroase rapoarte după misiune ale ISAF în care apăreau victime colaterale numeroase, precum şi relaţiile strânse de colaborare a talibanilor cu autorităţile pakistaneze. Acestea au avut un impact negativ şi asupra tentativelor autorităţilor afgane de a negocia pacea cu talibanii. Totuşi „vânătoarea de vrăjitoare” a ISAF nu a avut efectul scontat, deoarece în locul liderilor ucişi apăreau imediat alţii dornici de a se face remarcaţi şi care executau atacuri şi mai violente.

În consecinţă, numărul de victime a atins cote alarmante. Talibanii au devenit mai puternici şi mai încrezători în forţele proprii, încercând chiar atacuri de anvergură, cum ar fi tentativa (nereuşită) de recucerire a Kandaharului din 7 mai 2011. Acesta a fost doar unul dintre răspunsurile talibanilor la omorârea lui Bin Laden de către forţele special americane la 2 mai 2011, în Abbottabad, Pakistan. La 22 iunie 2011, preşedintele Obama a anunţat retragerea oficială a 10.000 de militari americani până la sfârşitul anului, urmat de anunţuri similar ale altor ţări care contribuiau cu forţe la ISAF.

În consecinţă, activitatea ulterioară a ISAF s-a concentrat pe predarea responsabilităţii asigurării securităţii către forţele de securitate afgane concomitent cu retragerea forţelor internaţionale de securitate.

Incidente cum ar fi: omorârea accidental de către ISAF a 24 de militari pakistanezi din 26 noiembrie 2011; transmiterea pe Internet a unei filmări cu militari americani urinând pe cadavrele unor insurgenţi în ianuarie 2012; posibila înţelegere secretă dintre SUA, Pakistan şi talibani, din ianuarie 2012; arderea accidentală de către militari americani a unor exemplare ale Coranului în februarie 2012; uciderea a 17 civili din Panjwai de către un soldat american în martie 2012, au umbrit imaginea şi aşa destul de şifonată a ISAF şi au adus un capital de imagine nesperat talibanilor care au profitat şi au susţinut că retragerea „invadatorilor” este meritul lor direct.

Între timp, la 2 mai 2012, preşedinţii Obama şi Karzai au semnat un parteneriat strategic între cele două ţări în care se stabilea calendarul retragerii forţelor şi modalităţile de cooperare pe termen lung după aceasta. Acest act a fost urmat de unul similar cu NATO semnat în urma Summitului de la Chicago din 21 mai 2012 în care se preciza că va continua transferul de autoritate către forţele de securitate afgane până la jumătatea anului 2013 şi că, până la retragerea completă din Afganistan a celor 130.000 de militari ISAF din decembrie 2014, principal misiune a acestora va fi consilierea şi antrenarea forţelor de securitate afgane.

În acele momente, ca şi acum de altfel, foarte multe voci, locale şi din lume, au acuzat forţele internaţionale de securitate (în special, pe americani) că au abandonat, de fapt, Afganistanul prin forţarea adoptării unui proces de tranziţie nerealist şi că au pus bazele unei forţe de securitate afgane pregătite doar să fie suficient de puternice pentru a le permite retragerea şi nu pentru a prelua cu adevărat dificila misiune de asigurare a securităţii regionale prin securizarea Afganistanului.

De asemenea, alte voci au acuzat (Uniunea Europeană, în principal, dar şi pe americani) că importul (nesolicitat de altfel) de democraţie va trebui compensat de exportul ulterior de resurse energetice, „adevăratul” motiv al invaziei Afganistanului de către forţele internaţionale.

Date: 2015-12-24; view: 473