Omul legii.

Era sâmbătă seara şi urma să aibă loc un adevărat pârjol în Medicine Bend. Minerii îşi primiseră după amiază simbria şi tărăboiul începuse în oraş cam de pe la prânz. Vestea se răspândise că oraşul se afla în afara legii şi oamenii veneau într-acolo în şuvoi neîntrerupt, privind în jur, rânjind unii la alţii, făcând glume, pregătindu-se pentru o noapte de pomină. Despre noua topitorie se ştia peste tot, era subiectul numărul unu de conversaţie. Într-o săptămână, vestea avea să facă ocolul în răsărit şi un puhoi de cartofori, cocote, pungaşi, ucigaşi, avea să năvălească în oraşul cu porţile deschise. Se şi spusese că Medicine Bend urma să devină un oraş înfloritor, fără seamăn în vest şi începuturile erau impresionante. Doisprezece oameni muriseră prin violenţă în ultimele douăzeci şi patru de ore; nouă magazine fuseseră prădate şi apoi li se dăduse foc – hotelurile erau ticsite, străzile înţesate de lume, deşi încă nu se înnoptase de-a binelea.

La fiecare capăt al străzii Texas se aprinsese câte un foc şi se instalaseră ringuri pentru lupte, împrejmuite cu funie groasă. Doi bărbaţi, despuiaţi până la brâu, se bătuseră până căzuseră în nesimţire, în urletele pline de satisfacţie ale mulţimii. Şi asta nu era totul. Abia acum oraşul se dezmeticea; aburii beţiei din sălbatica noapte precedentă se risipiseră şi oamenii trebuiau să se pregătească pentru alte cantităţi de whisky, oferite la discreţie. Asta va mai dura – ţinând seama de faptul că oraşul era atât de aglomerat – dar nu prea mult. Pe la ora nouă, totul va fi în toi şi nimic nu-i va putea ori pe oameni s-o ţină aşa până în zori.

Se făcuse opt şi jumătate când Calem Ware ajunsese la capătul îndepărtat al străzii Texas. Era îmbrăcat în costumul său negru cel mai bun, pe cap cu cea mai fină pălărie albă Stetson, cu gardini largi. Fuma trabuc şi zâmbea când îşi începu traseul lung, pe jos. Era conştient de geamătul fiarei, care ajunsese la proporţii intolerabile, dar ceva se schimbase; nu pentru el, nu de moartea lui era înfometată fiara. Acum! Ştia acest lucru şi zâmbetul de pe buze i se întinse pe tot chipul. Îşi dăduse seama de acest lucru în clipa când glontele lui Harley Baskam îl doborâse pe stradă, pentru că geamătul fiarei nu se stinsese, ci sporise, îndreptat acum către triumfătorul Baskam. Sunetul se prefăcuse într-un spectru ireal, dar el l-a putut recunoaşte ca atare şi şi-a bătut joc. Pentru că fiara era pe moarte. Nu cunoscuse niciodată o existenţă reală, fusese o stare de spirit, aparentă doar pentru puţinii cărora li se adresa. Ştiind acest lucru limpede pentru întâia oară, paşii lui Calem au devenit mai sprinteni şi zâmbetul i-a rămas neclintit pe buze.

Un bărbat ridica de jos o ladă ca s-o azvârle în foc – în clipa aceea îşi făcu apariţia Calem. Omul îl văzu, rânji; apoi zâmbetul îi îngheţă şi chipul i se înălbi de spaimă.

— Uite-l pe Calem Ware! vocea-i era un ţipăt ascuţit şi rămase pironit locului, cu lada deasupra capului.

— Da, eu sunt, încuviinţă Calem. Lasă jos lada aia… stinge focul… apoi şterge-o din stradă. Am să-nchid porţile oraşului.

Omului nu-i venea să creadă. Calem se apropie de el, încă zâmbind. Nu mai spuse nimic, nu făcu nici o mişcare, dar omul puse lada jos, se clătină pe spate, de parcă l-ar fi lovit cineva.

— Am înţeles, dom’leee! zbieră. Aşa am să fac. Nu trage!

S-au mai agitat şi alţi oameni şovăielnici. Calem se întoarse domol, înfruntându-i, unul câte unul.

— Aţi auzit, oameni buni. Închid porţile oraşului. Plecaţi de pe stradă. Chiar în clipa asta.

Un miner se oţărî, belicos.

— Da’ cine naiba spune asta?

Calem a fost cât se poate de prompt. Sări înainte şi cu stângă scoase arma. O propti în falca omului care se prăvăli la pământ. Duse arma în poziţie de ochire, trase şi cineva care tocmai voise să îndrepte pistolul spre el, gemu, se apucă de umăr şi căzu.

— Părăsiţi strada!

Ordinul era dat pe un ton categoric, cuvintele rostite printre dinţi şi oamenii se puseră în mişcare. Se retrăgeau, ieşind în orice caz din bătaia armei. Calem le întoarse spatele şi îşi văzu de drum. Ajunse în faţa ruinelor unei prăvălii unde fusese pus foc. Acolo, cineva îl urmărea din priviri. Era Anderson, un om care sprijinise legea şi ordinea în Consiliul orăşenesc. Veni pe trotuar, posomorit.

— Slavă Domnului că trăieşti, Calem! Asta-i cea mai plăcută surpriză pe care am avut-o vreodată. Nu-i nevoie să-ţi mai spun că te susţin întru totul… şi ca mine mai sunt alţi o sută.

Calem dădu din cap, brusc.

— Mai bine ai porni să-i aduni laolaltă. Străzile trebuie să fie curăţate, spun asta cu toată seriozitatea, închid porţile oraşului.

Anderson încuviinţă din cap.

— De când aşteptam să aud asta. Voi fi alături de tine.

Calem porni cu paşi mari. În urma lui strada era curăţată. Oamenii stingeau focurile, aruncau gunoaie peste tăciuni. Lăsau drumul liber, retraşi lângă clădiri, dar nimeni nu-l urma şi nimeni nu umbla pe străzi. Pe unde trecea se aşternea o linişte plină de încordare. Ajunse în dreptul primei cârciumi şi se opri. Un vacarm sălbatic zguduia clădirea din temelii. Pătrunse înăuntru. La început n-a fost văzut, apoi lumea se retrase în grabă din calea lui. Se duse spre tejghea.

— Închid porţile oraşului! spuse, pe un ton categoric. Dacă în cinci minute localul ăsta nu se goleşte şi luminile nu se sting, mă reîntorc pe uşa aceea şi fac prăpăd cu arma!

După acest avertisment se lăsă o linişte apăsătoare, apoi se auzi un glas tunător, strigând:

— Băieţi, ăsta care vorbeşte e Calem Ware! Şi e sigur precum moartea că ce spune şi face. Hai s-o roim de aici!

Vestea ajunse înaintea lui când trecu strada, în drum către cel de-al doilea local. Ieşeau trei bărbaţi de acolo şi Calem se opri în mijlocul străzii. Ţinea mâinile îndreptate spre piept. O clipă, cei trei rămaseră nemişcaţi, apoi unul se dădu înapoi săltând mâna spre armă. Întâi trase Calem cu pistolul din mâna stângă, iar omul zbură pe uşile batante şi căzu ca un sac. Al doilea bărbat trase o dată şi glontele împroşcă gunoaie în picioarele lui Calem. Pe urmă omul căzu, ca răspuns la a doua şi a treia împuşcătură a lui Calem. Al treilea bărbat ridică mâinile în sus, retrăgându-se îndărăt, spre zidul localului.

Calem se apropie. Ajunse lângă el şi, cu stânga în care ţinea pistolul, îi arse una peste tigvă. Omul lunecă la picioarele zidului, bălăbănindu-se bezmetic, mai mult mort decât viu. Calem îmbrânci uşa cu cizma şi intră în sală. Domnea o linişte sumbră. Simţi ochi aţintiţi asupra lui. Îşi dădea seama de spaima pe care o stârnise, puternică, copleşitoare.

— Ieşiţi afară! porunci. Localul se închide. Dacă mai găsesc deschis peste zece minute începând din acest moment, îl fac una cu pământul.

Plecă şi o larmă se învolbură îndărătul său. Când ajunse în stradă, nu mai era singur. Îl văzu pe Anderson, mohorât; taciturn şi alţi oameni cu chipuri împietrite, toţi înarmaţi până în dinţi, mergând în urma lui. La un colţ se opri, privi înapoi. Pe stradă nici ţipenie de om. Luminile se stingeau, întunericul cuprindea strada. Dădu din cap. În faţa lui se afla localul lui Cody Clark „New Frontier” – şi Harley Baskam…

Pentru Cody noaptea fusese lungă şi plină de profit; totuşi nu era în apele lui. Se afla într-o stare sufletească greu de definit, destul de puternică, însă, ca să-l ţină treaz şi să-l oprească de a mai bea. Sărise peste cal, acum îşi dădea seama. Planul păruse la început atât de simplu, dar se dovedise a fi atât de sângeros. Willets, Kent, Farston, Calem Ware – patru într-o singură noapte, oameni pe care i-a cunoscut, cu care a băut, a discutat. Cody se înfioră. Stătea la capătul cel mai îndepărtat al tejghelei barului „New Frontier”, cu un pahar dinaintea lui, întors cu gura în jos. Lângă el se afla Harley Baskam, faţa lui posacă, blonzie, acoperită de un rânjet, mâna dreaptă prinsă în brâul cu cartuşieră lângă mânerul revolverului Colt.

— Asta-i doar începutul, spuse aventurierul. Ai să vezi de-astea noapte de noapte, la fiecare cârciumă din oraş. Făcu un semn grăitor cu stânga. E prima oară când mă bucur că mă aflu în mulţime. Asta poate pentru că o parte din ce vor cheltui ei are să-mi revină mie, nu?

Cody încuviinţă din cap fără nici un cuvânt. Aceasta era altă latură a planului care mersese anapoda. Amestecul lui Baskam în afaceri. Una era să tocmeşti un om dibaci în ale armelor ca să îndeplinească o treabă spurcată şi alta să-l ai asociat şi să facă după capul lui. Dorry Dean nu părea să fie îngrijorat, dar atunci… Un gând îi fulgeră lui Cody prin minte. Miji ochii şi se întoarse să privească profilul dur al texanului de lângă el. Dorry avusese nevoie de el când pusese treburile la cale, ca de un paravan pentru negocierile lui funciare, dar acum când totul ieşise la suprafaţă, unul ca Harley Baskam ar fi răspuns mai bine necesităţilor lui. Şi dacă se împarte numai în doi…

Un fior de gheaţă îi lunecă lui Cody pe spate. Strânse buzele. La naiba, de ce nătângul acela de Juan a avut ghinionul de a-l forţa să-l ucidă? Ar fi putut să se slujească de el acum, pentru a da lovitura în treaba asta. Lovitura de graţie, mortală, la nevoie din umbră. Cody zâmbi. Mai existau şi alţi Juan Tobrezi. Alţi oameni plătiţi care să tragă în plin şi el îi cunoştea. Mâine…

Gândul se frânse şi Cody încremeni, ascultând. Ceva nu era în regulă. La început nu ştiu exact ce anume. Se uită înspre bar, la grupul de oameni adunaţi ce umpleau salonul. O fată, pe scenă, cânta fals; pianul dogit zdrăngănea o melodie, pierdută aproape în vacarmul de voci. Se făcuse un şuvoi neîntrerupt, pe scări în sus, spre mesele de joc. Dădu din cap cu satisfacţie apoi privi în altă parte. Mineri, călăreţi, crescători de vite, muncitori de la căile ferate, străini de oraş, chipuri familiare, amestecate de-a valma într-o masă de feţe asudate. Nimic în neregulă, nici cel mai mărunt semn de violenţă, de tulburări şi totuşi ceva îl sâcâia pe Cody. Lângă bar, cam la vreo şase scaune depărtare, stătea tânărul Gregg Dean, aproape beat. Nu se arătase în oraş până ce nu-i ajunsese la urechi vestea morţii lui Calem. Laş spurcat şi ticălos! Buzele lui se desprinseră de pe dinţi într-o schimonoseală.

Nu, nu era în localul „New Frontier”. Era ceva afară. Afară.

Ciuli urechile – nu auzi nimic. Şi deodată simţi o răceală în pântece. Nimic! O linişte din ce în ce mai adâncă, mai apăsătoare. Fără focuri de armă, fără urlete, fără galopat de copite. Linişte deasă care se întinde, înăbuşitoare.

— Baskam, ceva nu-i în regulă, rosti printre dinţi.

Texanul se întoarse, domol, încă rânjind.

— Te-ai scrântit la cap? Totu-i fain şi gigea. Ia priveşte!

— Nu aici, naiba să te ia! vocea lui Cody se subţiase, devenind confuză. Afară… ascultă… n-auzi un zgomot?

— Ce fel de zgomot?

— Nu ştiu. Dar ia ascultă… Se auzea tropăit de paşi, chiar şi prin gălăgia din local. Uşile batante se dădură în lături şi înăuntru apăru un bărbat. Era cu capul gol, răsuflând anevoie. Se opri brusc şi glasul lui răsună sfredelitor, ascuţit.

— E Calem Ware! zbieră. Trăieşte… a şi ucis trei oameni…. O să cureţe tot oraşul ăsta afurisit!

Zgomotul se curmă. Se curmă cât ai clipi, topindu-se în neant, spart de zdrăngănitul de tinichea al pianului, până ce mâinile pianistului încremeniră pe claviatură. Fata sulemenită de pe scenă duse o mână la gură.

— E însoţit de vreo sută de oameni… şi al naibii de sigur, ăştia nu se ţin de glume!

Omul se retrase, iute. Uşile batante reveniră, bălăbănindu-se domol, apoi încet, se opriră, închizându-se.

— L-ai auzit? Cody se dădu înapoi. L-ai auzit pe ăla, naiba să te ia, Baskam? Ţi-a scăpat! Calem Ware ţi-a scăpat… acum vine să te măsori încă o dată cu el. Ai auzit tu de vreunul care să-l fi înfruntat pe Calem Ware de două ori cu arma-n mână şi să mai trăiască?

— Blestematul ăla trăsnit de doctor! Rânjetul dispăruse de pe chipul lui Baskam. Faţa lui se schimbase într-o mască a urii şi mâniei. Trebuia să-mi fi dat seama! Trebuia să-mi fi dat seama!

În liniştea localului, nimeni nu se mai mişca. Apoi afară, pe trotuarul podit, se auzi zgomot de paşi – limpede, regulat. Un boc-boc neîntrerupt, de cizme grele pe scândură uscată.

Cody Clark sări înapoi de la bar.

— La dracu toate astea! zbieră şi alergă în mulţime. Harley Baskam stătea pe loc, însă ceilalţi se împingeau încetişor îndărăt, în afara liniei dintre el şi uşile batante. Numai tânărul Gregg Dean stătea acolo, palid, sfidător.

Paşii se auzeau mai tare, mai clar. Se produse un şuierat când mai mulţi oameni traseră deodată aer în plămâni. Apoi uşile batante se căscară şi Calem Ware intră în salon.

Cody Clark îşi făcu drum cu coatele, înghesuindu-se către o uşă laterală. Se strecură afară, abia răsuflând. Străbătu aleea în goană şi trecu strada. Dădu buzna în Operă, împingând un om la o parte din cale. Urcă scările câte trei odată şi se năpusti în biroul lui Dorry Dean. Grăsanul stătea pe întuneric, fără nici o lampă aprinsă, flăcările butoaielor cu catran de peste drum umplând încăperea cu o lumină roşietică, sfârtecată de umbre. Se afla cu faţa la stradă şi când intră Cody, se roti cu scaunul.

— L-am văzut, Cody, spuse grăsanul. L-am văzut pe Calem Ware umblând pe stradă, cu paşi mari, ca o nălucă vie şi am văzut oraşul murind în faţa lui. Pe unde trecea, se veştejea totul, Cody. E ceva de neînchipuit, nu-i aşa? Un oraş întreg căzând la pământ pentru că un singur om are puterea să-l dea peste cap. N-aş fi crezut că o să se petreacă aşa ceva. Dar s-a întâmplat. Am văzut cu ochii mei acest lucru.

— Ai văzut, pe dracu! urlă Cody. Te-ai uitat cum Calem ne-a nimicit tot planul şi n-ai mişcat un deget. Ai armă… şi ştiu că te pricepi s-o mânuieşti. Era colo sus, mură-n gură şi te-ai zgâit la el cum trece pe lângă tine.

Dorry Dean se încruntă.

— Nu fi tâmpit, Cody. Dinapoia lui Calem se aflau o sută de oameni. Nu-i puteam ucide pe toţi… şi nici n-aveam chef să spânzur de fereastra mea cu o funie de gât. Tu eşti jucător de cărţi – câteodată trebuie să pierzi şi să nu-ţi pară rău. Aşa şi acum. O să mai salvăm ceva…

— Tu eşti tâmpit – un tâmpit al naibii de orb şi de afurisit, dacă-ţi închipui că Ware are să te mai lase să salvezi ceva, chiar şi viaţa ta păcătoasă! Cody o porni din loc. Dracu să te ia pe tine şi ideile tale grozave. Eu unul plec şi asta chiar acum!

Trânti uşa în urma lui. Dorry Dean clătină din cap, domol. „Ducă-se, nebunul ăsta! Prea departe şi aşa n-ajunge. Aici n-avea ce să mai facă. Totuşi a fost o tentativă bună şi Medicine Bend era încă aici şi va prospera, iar Dorrance Dean va prospera odată cu el. Dacă Baskam l-ar doborî acum pe Ware, ar mai fi o şansă… dacă”. Dorry scutură din cap, încet, strânse buzele pungă şi se întoarse din nou spre fereastră.

Calem intră pe uşa batantă şi rămase locului. Mâinile-i erau puţin ridicate, vârful degetelor îndreptate către piept. Îl văzu pe Gregg Dean şi dincolo de el pe Harley Baskam, venind dinspre bar, cu mâna dreaptă liberă pentru a acţiona. Calem dădu din cap, mulţumit parcă.

— Hei, Gregg… ţi-am spus să nu-mi mai dai niciodată ocazia să te văd bând în oraşul ăsta… şi n-am glumit.

Gregg se linse pe buze. Mâinile-i tremurau vizibil. Dar adună un soi de curaj de la mulţimea din spatele lui. Buzele i se rotunjiră.

— Poate c-ai spus. Şi ce-i cu asta?

Calem se apropie. Îi mai despărţea un pas. Cu stânga făcu o mişcare spre haină şi afară. Îl văzu pe Gregg dându-se înapoi, văzu mâna dreaptă a lui Baskam zburând în jos, estompându-se. Apoi arma lui Calem trosni peste tigva lui Gregg Dean… băiatul se lăsă în jos – şi ca o continuare a aceleiaşi mişcări, Calem ridică pistolul Smith & Wesson şi trase. Împuşcătura lui o luă înaintea celei a lui Baskam cu o zecime de secundă. Harley Baskam din Texas era un om mic de statură; un glonte dintr-o armă de calibrul 44 îl sfârtecă, lovindu-l chiar în coşul pieptului său subţiratic şi corpul cedă sub forţa şocului… Alunecă pe picioare. Masca de pe faţa lui păru că se fărâmă, că se rupe în bucăţele pe dinăuntru. Se poticni şi arma lui nimeri în uşile batante dinapoia lui Calem, care se despărţiră, apoi se strânseră încet la loc. Harley Baskam, adunându-şi puterile, încercă să-şi concentreze ochii care aruncau văpăi. Calem trase din nou. Harley Baskam se târî înapoi, în tejghea. Un val gros de sânge care îi umplea gura, căscată, şiroi în afară, vopsindu-i barba blondă în roşu. Arma căzu. Se prăvăli peste ea, sângele pătând duşumeaua pe care era împrăştiat rumeguş.

Calem Ware se întoarse domol; arma lui părea ţintită asupra fiecărui om din încăpere, când trecu pe lângă ei. Avea o faţă calmă, ochii cenuşii ca fumul.

— Plecaţi cu toţii acasă! Spuse categoric. Lăsaţi străzile libere. Medicine Bend îşi închide porţile. Acum are să dureze o săptămână înmormântarea celor morţi… Nu vreau să se agraveze lucrurile în vreun fel.

Gregg Dean se ridică în picioare. De la o rană din creştetul capului sângele îi curgea pe faţă. Calem luă o sticlă de whisky şi turnă conţinutul în capul băiatului. Apoi se întoarse şi ieşi, cu paşi, mari. Văzu gaura făcută de ultimul foc tras de Harley Baskam şi un curent subţire îi înfioră faţa, un suflu rece care trecu peste el. Se scutură de un fior şi traversă trotuarul.

Privi în sus către Operă. Văzu ferestrele întunecate, se gândi la Dorry Dean care îl pândea, cocoţat acolo, ţintind poate arma asupra lui. Apoi străbătu strada, Mergea încet, învingându-şi imboldul de a fugi. Când ajunse în foaier, avea pe frunte broboane de sudoare rece şi respira anevoie. Dar nimeni nu mai trăgea. Se opri privind strada Texas în sus şi în jos. Era goală, iar oamenii se retrăgeau de pe trotuare, iute, tăcuţi.

Un grup de cetăţeni aflaţi în faţa localului „New Frontier” îl urmăreau din ochi. Aveau grijă ca în oraş să fie linişte. Dădu încet din cap şi pătrunse în clădire.

Dorry stătea la masa lui de lucru, cu amândouă mâinile aşezate deasupra, când Calem intră fără să ciocănească. Dorry zâmbi.

— Salut, Calem, văd că ai câştigat.

— Am câştigat, Dorry. Asta înseamnă că tu ai pierdut.

Grăsanul ridică din umeri.

— Am pierdut, ce anume? Despre ce e vorba, Calem? N-am făcut nimic rău.

— Ai făcut prea multe… sau nu de ajuns, depinde cum priveşti lucrurile, Dorry. Calem oftă. Juan Tobrez a mai trăit suficient ca să spună toată povestea. Îşi făcuse un obicei să asculte orice aţi fi avut de discutat tu şi Cody. Întreaga tărăşenie. Mare nesăbuinţă din partea ta, Dorry. Nu pot înţelege. Aşa cum nu te înţeleg nici pe tine. Am ţinut întotdeauna la tine, te-am respectat. Şi, culmea, mai ţin încă. Dar acum şi aici ia sfârşit totul.

Dorry continua să zâmbească. Lumina roşie de la butoaiele cu păcură se stingea pe îndelete, umbrindu-i faţa rotundă. Se porni pe râs, un râs aspru, nervos.

— Tu eşti nesăbuit, Calem. N-ai cum să aduci nici o dovadă împotriva mea. Poate că l-am sprijinit pe Baskam – dar o să dureze mult şi bine până să dovedeşti asta, după ce Baskam a murit. Niciodată n-ai să mă poţi condamna sub învinuirea asta.

— Ai dreptate, Dorry. Nu te pot condamna – dar te pot ucide.

Dorry încercă să râdă, nu-i merse însă. Din gâtlej îi ieşi doar un fel de croncănit. Holbă ochii. Sudoarea îi curgea pe faţă. Apoi, încet, se ridică. Scaunul său pivot lunecă înapoi, cu un scrâşnet al roţilor. Dorry se afla în picioare, un bărbat cât toate zilele, spătos. Nu mai avea nimic delicat, iar buna dispoziţie îi dispăruse, în pumnul durduliu ţinea un revolver, pe care îl pregătise din clipa în care Calem trecuse strada.

— Lucrurile se vor petrece invers, Calem, şopti. Nu tu ai să mă ucizi pe mine. Eu am să…

Calem se catapultă înainte, în încăpere, răsuci mâna stângă, eliberând arma. Împuşcăturile lui Dorry străpunseră liniştea, lovindu-se în pereţi. Apoi Calem trase o dată, de două ori, de trei ori, pe îndelete, în trupul mătăhălos.

Dorry Dean se smuci din pricina şocului şi porni îndărăt, de parcă ar fi mers. Dar nu se opri. Izbi cu spatele fereastra în formă de evantai – se lăsase încet, cu toată greutatea, în ea şi fereastra cedă. Cu o trosnitură, întreg geamul se desprinse laolaltă cu Dorrance Dean. Calem auzi cum se loveşte de caldarâmul de ciment, singurul trotuar pavat din oraş. Se duse agale spre fereastră, privi în jos, apoi îşi puse domol arma în toc.

Când ieşi din nou în stradă, nu-şi aruncă ochii spre locul unde zăcea Dorry. Mergea prin mijlocul drumului. Lumea se uita la el, îl urmărea din priviri, dar nimeni nu scoase o vorbă.

Dădu colţul din dreptul noului tribunal, de la capătul aleii. Lampa de deasupra firmei Biroul şerifului nu ardea, dar nu dădu importanţă. Pentru câteva ore, puţine la număr, legea părăsise oraşul Medicine Bend; dar se întoarse.

Îl durea capul, trupul şi-l simţea ca pe jăratic. Voia să fie singur, să se odihnească. Să nu se mai gândească la nimic, să fie fără griji, nu dorea nimic altceva decât odihnă şi iar odihnă. Închise uşa biroului după el. Bezna era calmă, paşnica. Oftă, îşi descătărămă armele şi le azvârli pe pupitru. Porni spre scări, apoi se opri.

În beznă, dinapoia lui se auzi un zgomot. Ceva ca un şuierat, respiraţia unui om. Calem înmărmuri. Pe urmă, un obiect rece şi tare îl împunse în spate.

— Te-am prins, fir-ai la naibii! Te-am prins!

Era Gregg Dean şi ţinea o armă în spinarea lui Calem Ware.

Iată cum se sfârşeşte, îşi spunea Calem în sine. Iată cum sfârşesc întotdeauna oameni ca mine. Un puştan aiurit şi laş şi un glonte în spate. Rişti şi supravieţuieşti momentelor celor mai grele prin care trece un oraş şi pierzi pentru că nu te poţi gândi la toate. Aşa e totdeauna. Se sfârşeşte aici şi acum.

Date: 2015-02-16; view: 700