RĂSCUMPĂRAREA CĂPETENIEI ROŞII 4 page

— Mai eşti în stare, Johnnie? întrebă Scully cu un glas întretăiat.

Fiul căscă gura, deschise rătăcit ochii.

— Nu… nu mai sunt… în stare…

Apoi, de ruşine, de durere, începu să plângă. Lacrimile îi alunecau pe faţă printre petele de sânge.

— A fost prea… prea tare… mai tare decât… mine…

Scully, îndreptându-se, se adresă siluetei care aştepta:

— Străine, despre partea noastră, totul s-a terminat, zise el fără nici o intonaţie. Apoi vocea i se schimbă, într-o răguşeală vibrantă, tonul veştilor mari, simple, mortale: Johnnie a fost învins.

Fără să răspundă, învingătorul o luă pe drumul care ducea spre intrarea din faţă a hotelului.

Cowboyul trase nişte blesteme noi, de nereprodus. Omul din Est se îngrijoră brusc, dându-şi seama că se aflau afară în vântul care părea sosit de-a dreptul din sloiurile plutitoare ale Arcticii. Auzi iar plânsul zăpezii viscolite spre mormântul ei din Sud. Ştiind că în toată această vreme frigul intrase adânc în el, se miră cum de nu pierise. Starea învinsului îi era indiferentă.

— Poţi să mergi, Johnnie? întrebă Scully.

— L-am lovit cât de cât? întrebă fiul.

— Băiete, poţi să mergi?

Vocea lui Johnnie deveni deodată isterică:

— Te-am întrebat dacă l-am lovit!

— Da, da, Johnnie, l-ai bumbăcit zdravăn! îl consolă cowboyul.

Îl ridicară. Îndată ce se simţi pe picioarele lui, băiatul merse clătinându-se, refuzând orice ajutor. Dând colţul, grupul fu orbit de asaltul zăpezii şi viscolul le şfichiui fierbinte feţele. Cowboyul îl sprijini pe Johnnie prin nămeţi, până la uşă. Când intrară, curentul ridică iar câteva cărţi de pe podea, lovindu-le de perete.

Omul din Est se năpusti la sobă. Era atât de îngheţat încât mai că nu îmbrăţişă plita supraîncălzită. Suedezul nu era în cameră. Johnnie se prăbuşi într-un scaun, încrucişându-şi braţele pe genunchi şi îngropându-şi faţa în palme. Murmurând printre dinţi o jelanie celtă, Scully îşi încălzea când un picior, când altul. Cowboyul îşi scoase şapca de blană şi îşi trecu mâna prin pletele ciufulite, părând uimit şi întristat. Deasupra capetelor lor, scârţâitul scândurilor trăda mişcările suedezului, sus, în camera sa.

Liniştea tristă fu spartă de deschiderea unei uşi ce dădea spre bucătărie. Într-un cor de văicăreli, femeile năvăliră înăuntru şi se repeziră la Johnnie. Dar înainte de a-şi duce prada la bucătărie, ca s-o îmbăieze şi să-i vorbească cu acel amestec de asprime şi milă caracteristic sexului slab, mama îl fixă aprig pe bătrânul Scully:

— Să-ţi fie ruşine, Patrick Scully! Propriul tău fiu! Să-ţi fie ruşine!,

— Ruşine, Patrick Scully! reluară reproşul fetele, pufnind dispreţuitor în direcţia complicilor care tremurau (cowboyul şi omul din Est). Îl duseră cu ele în grabă pe Johnnie, lăsându-i pe cei trei bărbaţi pradă unei amare îngândurări.

VII

— Ce m-aş mai bate şi eu cu olandezul ăsta! rupse cowboyul îndelunga tăcere.

Scully scutură trist capul:

— Asta nu se poate. N-ar fi drept.

— De ce n-ar fi drept? i-o întoarse cowboyul. Nu văd nici un rău în asta.

— Nu, n-ar fi drept, răspunse Scully cu un eroism trist. Lupta a fost a lui Johnnie. Nu se face să-l batem pe ăla numai fiindcă l-a învins pe Johnnie.

— E-adevărat, răspunse cowboyul şi totuşi tipul ar face mai bine să nu facă pe nebunul cu mine, că nu ţine!

— Să nu-i spui nimic! ordonă Scully. Şi chiar atunci auziră paşii suedezului. Acesta îşi făcu o intrare teatrală. Trânti cu zgomot uşa în urma lui şi înaintă semeţ până-n mijlocul camerei. Nimeni nu-l privea.

— Ei, acum cred c-ai să-mi spui cât îţi datorez, nu? îi strigă el insolent lui Scully.

— Nu-mi datorezi nimic! făcu impasibil bătrânul.

— Ha! strigă suedezul. I-auzi! Nu-i datorez nimic!

— Străine, nu-nţeleg cum ai ajuns aşa de vesel! i se adresă cowboyul suedezului.

Bătrânul Scully interveni prompt:

— Stai! strigă el, ridicând mâna cu degetele răsfirate. Bill! Taci din gură!

— Da’ ce-am zis? N-am zis nimic! spuse cowboyul şi scuipă cu nepăsare în cutia cu rumeguş.

— Domnule Scully, reluă suedezul, cât vă datorez?

Era îmbrăcat, gata de plecare şi avea valiza în mână.

— Nu-mi datorezi nimic! repetă Scully imperturbabil, pe acelaşi ton.

— Cred că ai dreptate! spuse suedezul. Cred că dacă cineva datorează ceva cuiva, atunci dumneata eşti acela. Aşa cred eu.

Se întoarse spic cowboy:

— „Omoară-l! Omoară-l” îl imită el, apoi râse victorios în hohote. „Omoară-l!” Ironia îi strâmba trăsăturile.

Ar fi putut la fel de bine să încerce să-şi bată joc de nişte morţi. Cei trei bărbaţi tăceau, nemişcaţi, privind soba cu ochi sticloşi.

Suedezul deschise uşa şi ieşi în furtună, aruncând o ultimă privire batjocoritoare grupului nemişcat.

Îndată ce uşa se închise, Scully şi cowboyul săriră blestemând în picioare, tropăiră încoace şi-ncolo, dând din mâini şi buşind aerul cu pumnii.

— Ce clipă groaznică! se văită Scully. Groaznică! Şi cum stătea acolo, bătându-şi joc de noi! Un pumn zdravăn în nas ar fi făcut patruzeci de dolari într-o clipă ca asta! Cum ai rezistat, Bill?

— Cum am rezistat? urlă cowboyul cu vocea întretăiată. Cum am rezistat? Ah!

Brusc, bătrânul izbucni:

— Ce l-aş mai lua pe suedezul ăsta! Ce l-aş mai pune pe o piatră, să-l fac chisăliţă cu un ciomag!

Cowboyul scrâşni, în semn de înţelegere:

— Eu l-aş lua de gât şi l-aş cio-că-ni (izbi cu pumnul într-un scaun şi lovitura pocni ca un pistol), l-aş ciocăni pe olandezul ăsta pân-ar semăna cu un coiot mort!

— L-aş bătea de l-aş…

— I-aş arăta eu…

Şi amândoi îşi uniră glasurile într-un strigăt tânjitor, fanatic:

— Dacă l-am putea…

— Da!

— Da!

— Şi pe urmă…

— Aaaaaahh!

VIII

Suedezul, ţinându-şi strâns valiza, înainta de-a curmezişul furtunii ca şi cum ar fi avut pânze. Urma linia unor pomişori goi, care parcă gâfâiau în viscol; ştia că ea desigur, marca drumul. Faţa lui, înroşită de pumnii lui Johnnie, mai mult se bucura decât suferea de răceala vântului şi a zăpezii viscolite. Câteva contururi pătrate apărură nelămurit. Recunoscu în ele casele din mijlocul oraşului. Găsi o stradă şi merse de-a lungul ei, sprijinindu-se greu pe umărul vântului, ori de câte ori, la vreun colţ, trecea pe lângă el o rafală teribilă.

Parc-ar fi fost într-un sat pustiu. De obicei ne închipuim lumea furnicând de oameni vioi, victorioşi, dar aici, sub trâmbiţele furtunii, un pământ populat părea foarte greu de imaginat. Existenţa omului apărea ca o minune şi era de mirare încleştarea acestor păduchi, e un miez pierdut în spaţiu, lovit de foc, întemniţat în gheaţă, minat de boală. Furtuna făcea mândria omului să pară chiar motorul vieţii. A nu muri în furtună nu putea fi decât un semn de îngâmfare.

Totuşi suedezul găsi un saloon.

La intrare ardea dârz o lumină roşie, iar fulgii de zăpadă, zburând în strălucirea ei, păreau de sânge. Suedezul împinse uşa şi intră. Păşi pe un covor de nisip, la al cărui capăt patru oameni beau la o masă. De-a lungul unui perete al camerei sclipea un bar. Omul de la bar se sprijinea în coate, ascultând taclalele de la masă. Suedezul lăsă valiza pe podea şi, zâmbind frăţeşte barmanului, spuse:

— Dă-mi nişte whisky

Omul aşeză pe tejghea o sticlă, un pahar şi încă un pahar, cu apă rece ca gheaţa. Suedezul îşi turnă o porţie imensă de whisky şi o bău din trei înghiţituri.

— O noapte foarte păcătoasă, remarcă nepăsător barmanul. Părea că nu bagă nimic de seamă din ce se petrecea în jur, obicei care-i distinge pe barmani de ceilalţi oameni, dar se putea totuşi observa că studiază pe furiş petele de sânge şi pe jumătate şterse, de pe faţa suedezului.

— Păcătoasă noapte, repetă el.

— Pentru mine e destul de bună, răspunse apăsat suedezul şi îşi turnă iar. Barmanul luă moneda, o introduse în maşina mare şi nichelată, se auzi un clopoţel şi din ea căzu un bon pe care scria „20 cenţi”.

— Nu, nu, vremea nu-i rea, continuă suedezul. Pentru mine e destul de bună.

— Da? întrebă leneş barmanul.

După înghiţiturile copioase de alcool, ochii suedezului parcă înotau, iar respiraţia i se îngreunase.

— Da, îmi place vremea asta. Îmi place. Mă aranjează.

Din ton, era limpede intenţia lui de a da acestor cuvinte o semnificaţie adâncă.

— Da? murmură barmanul din nou. Se întoarse şi contemplă visător păsările desenate cu săpun pe oglinzile din spatele barului.

— Cred c-o să-i mai trag o duşcă, zise repede suedezul. Bei ceva?

— Mulţumesc, nu, răspunse barmanul. Ce-ai păţit la faţă?

Pe loc, suedezul începu să se laude în gura mare:

— Ehei, să vezi ce luptă a fost! Am scos sufletul din unul! Acolo jos, la hotelul lui Scully!

Interesul celor patru bărbaţi de la masă se stârni în sfârşit:

— Din cine-ai scos sufletul? întrebă unul din ei.

— Din Johnnie Scully, se făli suedezul. Băiatul hotelierului. Câteva săptămâni de-aci înainte o să fie mai mult mort decât viu, puteţi fi siguri de ăsta. L-am buşit bine de tot, nici nu mai era în stare să se scoale, l-au cărat în casă pe braţe. Nu beţi ceva?

Brusc, bărbaţii se retraseră într-o subtilă rezervă.

— Nu, mulţumesc, spuse unul din ei.

Cei patru alcătuiau o formaţie destul de curioasă. Doi dintre ei, oameni de afaceri de vază din oraş. Al treilea – judecătorul districtului. Ultimul însă era un jucător de cărţi profesionist, cunoscut ca trişor. O examinare atentă a grupului nu ar fi dat posibilitatea observatorului să-l deosebească pe jucătorul de meserie de cetăţenii cu preocupări serioase. Acesta se arăta de fapt atât de delicat în maniere, când se afla în tovărăşia oamenilor înstăriţi şi atât de înţelept în alegerea victimelor, încât bărbaţii oraşului ajunseseră să-l socotească demn de încredere şi chiar să-l admire în modul cel mai inexplicabil. Se zicea despre el că e fără cusur. Frica şi dispreţul pe care le provocau meseria lui erau desigur motivele pentru care demnitatea lui părea mult mai de preţ decât demnitatea anonimă a unor bărbaţi care erau doar pălărieri, jucători de biliard ori băcani. Afară de cazul excepţional al vreunui străin neavizat, sosit cu trenul, Cartoforul nu prăda decât fermieri neatenţi ori senili, care, după strângerea vreunei recolte bogate, soseau în oraş plini de mândria şi încrederea izvorâte dintr-o prostie de neclintit. Auzind din când în când, indirect, despre despuierea vreunui astfel de fermier, bărbaţii de vază din Romper râdeau de victimă, cu dispreţ, iar la lupul care-l jumulise se gândeau cu un fel de mândrie, ştiind că acesta nu va îndrăzni niciodată să atace înţelepciunea şi curajul lor. Peste toate, se ştia că individul avea o nevastă legală şi doi copii şi o căsuţă curată într-o suburbie a oraşului, unde ducea o viaţă de familie exemplară; când cineva avea o opinie diferită asupra caracterului trişorului, mulţimea protesta imediat, citând virtuosul cuib familial. Astfel, toţi cei care duceau o viaţă de familie exemplară, cât şi toţi cei care nu duceau o astfel de viaţă subscriau la opinia generală şi nu mai era nimic de adăugat.

Totuşi, când cartoforul se lovea de vreo restricţie – cum s-a întâmplat atunci când o formaţie puternică a membrilor clubului New Pollywog refuză să-l admită chiar ca spectator, în încăperile organizaţiei – candoarea şi gentileţea cu care primea o astfel de aspră măsură dezarma pe mulţi duşmani şi făcea din prietenii săi nişte partizani şi mai înfocaţi. Căci cartoforul arăta deschis că ştie să se deosebească pe sine de orice om respectabil şi cinstit din Romper, că îşi cunoaşte locul, într-un fel care părea un perpetuu compliment arătat celorlalţi cetăţeni.

Şi nu trebuie să uităm elementul-cheie al poziţiei sale la Romper. E neîndoios că, în afara profesiunii sale, omul era, în toate împrejurările câte se pot întâmpla în această lume, atât de generos, de drept, de moral, încât, dacă s-ar fi creat o competiţie, ar fi întrecut cu succes nouă zecimi din populaţia oraşului.

Aşa se face că el se afla în acea clipă în saloon în tovărăşia a doi comercianţi de vază şi a judecătorului districtual.

Suedezul continua să bea whisky, trăncănind cu barmanul şi încercând să-l convingă să bea şi el câteva înghiţituri:

— Hai, dom’le. Doar o duşcă. Măcar una mică. L-am bătut azi pe unul, vreau şi eu să-mi sărbătoresc victoria. Straşnic l-am bătut! Domnilor! strigă el către bărbaţii de la masă. Nu vreţi să beţi un pahar cu mine?

— Sssst! făcu barmanul.

Cei de la masă, deşi se prefăceau că sunt cufundaţi într-o discuţie, auziră. Păreau să nu-i dea atenţie, dar unul ridică deodată ochii spre suedez şi spuse:

— Nu; nu vrem.

Răspunsul îl făcu pe suedez să-şi umfle pieptul ca un cocoş:

— Ei! făcu el. Văd că nu pot convinge pe nimeni în oraşul ăsta să bea cu mine. Aşa-i?

— Sssst! făcu barmanul.

— Ascultă, se zburli suedezul, să nu încerci să mă faci să tac! Nu ţine! Sunt un gentleman şi vreau ca lumea să bea cu mine. Şi vreau să bea cu mine acum. ACUM! Înţelegi?

Şi bătu cu degetele în tejgheaua barului,

Experienţa acumulată de-a lungul anilor îl făcu pe barman să nu se emoţioneze. Deveni iar indiferent:

— Înţeleg.

— Atunci ascultă-mă bine! Îi vezi pe ăia de-acolo? Au să bea cu mine, auzi ce-ţi spun? Au să bea cu mine! Fii atent, ai să vezi!

— Ei, nu merge – aşa! strigă barmanul.

— De ce să nu meargă? întrebă suedezul.

Păşi către masă şi puse mâna din întâmplare, chiar pe umărul cartoforului.

— Ei, ce zici? întrebă el, cu furia clocotind în glas. Te-am chemat să bei cu mine!

Jucătorul întoarse numai capul, vorbind peste umăr:

— Prietene, nu te cunosc!

— Pe dracii’ nu mă cunoşti! strigă suedezul. Hai să bem ceva!

— Uite ce e, băiete, îl preveni cu blândeţe jucătorul, ia mâna de pe umărul meu şi du-te să-ţi vezi de treabă.

Era un bărbat mic de stat, subţirel. Tonul eroic-protector suna foarte curios, adresat solidului suedez.

Ceilalţi bărbaţi de la masă nu scoaseră un cuvânt.

— Ce, nu vrei să bei cu mine, filfizonule? Te fac eu să bei cu mine!

Întărâtat, suedezul îl apucă de gât pe jucător şi-l trase de pe scaun. Ceilalţi bărbaţi se ridicară. Barmanul sări şi el de după colţul tejghelii, în învălmăşeală, mâna cartoforului sclipi, înarmată cu o lamă lungă şi un corp omenesc – o citadelă a virtuţii, înţelepciunii, puterii! – fu străpuns ca un pepene.

Cu un strigăt de supremă uimire, suedezul se prăbuşi.

Comercianţii de vază şi judecătorul fugiră cu grabă din acel loc. Barmanul se regăsi agăţat de braţul unui scaun, privind leşinat chiar în ochii ucigaşului.

— Henry, zise acesta, în timp ce-şi ştergea cuţitul de unul din prosoapele agăţate în dosul barului, spune-le unde să mă caute. Îi aştept acasă.

Şi dispăru.

După o clipă, barmanul ieşi în stradă, strigând în mijlocul furtunii, în speranţa că va căpăta ajutor şi mai cu seamă tovărăşie.

Singur, în saloon, cadavrul suedezului aţintea ochii asupra unei tăbliţe fixate în partea de sus a maşinii de socotit; pe ea scria: Aici e indicat totalul consumaţiei dumneavoastră.

IX

Câteva luni mai târziu, cowboyul frigea nişte carne de porc pe plita unui mic ranch de lângă graniţa Dakotei când afară răsună surd un zvon de copite şi deodată omul din Est intră, aducând scrisorile şi ziarele.

— Ei, zise acesta, de cum intră, tipul care l-a curăţat pe suedez a luat trei ani! Nu-i mult, nu-i aşa?

— Trei ani? rumegă cowboyul, ţinând tigaia suspendată deasupra focului. Trei ani… Nu-i mult.

— Nu. A fost o sentinţă uşoară, răspunse omul din Est, scoţându-şi pintenii. Se pare că era foarte simpatizat la Romper.

— Dacă barmanul ar fi fost om de ispravă, observă gânditor cowboyul, i-ar fi spart: olandezului o sticlă în cap şi ar fi oprit vărsarea de sânge.

— Mda, s-ar fi putut întâmpla o mulţime de lucruri, zise acru omul din Est.

Cowboyul puse iar tigaia pe foc şi reîncepu să filosofeze:

— E caraghios, nu? Dacă n-ar fi spus că Johnnie a trişat, ar fi fost acum în viaţă. Era nebun de legat. Jucam doar că să ne distrăm. Nu pe bani. Nebun de legat.

— Îmi pare rău de cartoforul ăla, zise omul din Est.

— Da şi mie, zise cowboyul. Nu merita nici o pedeapsă pentru un omor ca ăsta.

— Dacă totul ar fi fost cum trebuie, suedezul n-ar fi fost omorât.

— N-ar fi fost omorât? Dacă totul ar fi fost cum trebuie? exclamă cowboyul. Dar a zis că Johnnie trişează. Şi s-a purtat ca un măgar. Şi pe urmă dincolo, în saloon, pur şi simplu şi-a căutat-o cu lumânarea.

Argumentele astea, încurcându-l pe omul din Est, îl mâniară grozav:

— Eşti un prost! ţipă el, scos din fire. Eşti de un milion de ori mai măgar decât suedezul! Ascultă aici: Johnnie trişa!

— Johnnie, murmură cowboyul, privind în gol.

Urmă un minut de tăcere, apoi cowboyul reluă, tare:

— Da’ de unde. Jocul era doar aşa, de distracţie.

— Distracţie sau nu, Johnnie trişa, răspunse omul din Est. L-am văzut cu. Dar am refuzat să mă ridic şi să mă port ca un bărbat. L-am lăsat pe suedez să lupte singur. Şi tu – tu nu-ţi mai găseai locul de dornic ce erai de luptă. Şi bătrânul Scully! Toţi suntem de vină! „Bietul cartofor” nici măcar nu e un substantiv. E un fel de adverb, fiindcă orice păcat e rezultatul unei colaborări. Noi cinci am colaborat cu toţii la uciderea acestui suedez, de obicei, în orice omor sunt implicate cu adevărat între douăsprezece şi patruzeci de femei, dar în cazul ăsta se pare că nu-s amestecaţi decât cinci bărbaţi – tu, eu, Johnnie, bătrânul Scully şi nefericitul ăla de cartofor care a venit tocmai la ţanc, ca un punct culminant al mişcării omeneşti; ca să înghită el întreaga pedeapsă!

Cowboyul, lovit şi rebel, strigă orb în ceaţa acestei neînţelese teorii:

— Oricum, aşa-i că eu n-am făcut nimic?

JOHN GRAVES

Date: 2016-01-14; view: 672