RĂSCUMPĂRAREA CĂPETENIEI ROŞII 3 page

Suedezul abia schiţă un zâmbet.

— Mai e ceva, zise bătrânul. Se lăsă deodată pe podea şi vârî capul sub pat. Suedezul îi auzea vocea înăbuşită:

— Aş ţine-o sub pernă, dacă n-ar fi băiatul ăsta, Johnnie. Şi mai e şi bătrâna… Unde-o fi? N-o pun niciodată înapoi în acelaşi loc… Uite-o!

Se trase greoi de sub pat, aducând cu el o haină făcută sul.

— Am găsit-o, murmură el.

Îngenunchind pe podea, desfăşură haina şi scoase o sticlă mare, galben-maronie, cu whisky.

Prima mişcare fu să aducă sticla în lumină. Se asigură că nu se atinsese nimeni de ea şi o întinse generos suedezului.

Suedezul, cu genunchii muiaţi, era gata să apuce, nerăbdător, acest izvor de putere, dar îşi retrase mâna şi-i aruncă lui Scully o privire plină de groază.

— Bea, zise cu, afecţiune bătrânul. Se ridicase şi se găsea acum faţă-n faţă cu suedezul.

O clipă de linişte. Şi Scully spuse iar:

— Bea!

Suedezul risc sălbatic. Apucă avid sticla, o puse la gură, dar în timp ce buzele i se încleştau în jurul gâtului ei, iar gâtlejul îi lucra din plin, aţintea o privire arzătoare de ură asupra bătrânului.

IV

După plecarea lui Scully, cei trei bărbaţi, cu scândura cu cărţi încă pe genunchi, păstrară o lungă şi uimită tăcere. Johnnie zise:

— Asta-i cel mai ţicnit suedez pe care l-am văzul vreodată.

— Nu o suedez, zise cowboyul cu dispreţ.

— Atunci ce e? strigă Johnnie. Ia spune: ce e?

— După mine, trebuie să fie un fel de olandez, răspunse măsurat cowboyul. Obiceiul venerabil al pământului era de a socoti suedezi pe toţi cei cu părul deschis şi vorba greoaie. În consecinţă, ideea cowboyului nu era lipsită de îndrăzneală.

— Da, dom’le, repetă el. Părerea mea e că e vreun soi de olandez.

— Oricum, el zice că e suedez, murmură Johnnie îmbufnat. Se întoarse spre omul din Est: Dumneata ce crezi, domnule Blanc?

— Nu ştiu, răspunse omul din Est.

— Bine, dar de ce crezi că se poartă în felul asta? întrebă cowboyul.

— E înfricoşat. Şi omul din Est îşi scutură pipa de una din marginile sobei. E grozav de înfricoşat, asta-i limpede.

— Înfricoşat de ce? strigară într-un glas Johnnie şi cowboyul.

Omul din Est se gândi ce răspuns să dea.

— De ce? strigară iar cei doi.

— Nu ştiu, dar am impresia că a citit prea multe romane de zece cenţi. Îşi închipuie că trăieşte într-un roman. Cu împuşcături, înjunghieri, mă rog, tot tacâmul.

— Aici nu suntem în Wyoming, sau într-un alt loc din alea. Suntem în Nebraska, spuse cowboyul, scandalizat de-a binelea.

— Sigur, făcu Johnnie. Dacă-i aşa, de ce nu aşteaptă până ajunge în Vest?

Umblatul om din Est râse:

— În ziua de azi, chiar şi acolo e la fel ca aici. Însă ăsta-şi închipuie că a nimerit în iad.

Johnnie şi cowboyul se gândiră îndelung.

— Chestia e formidabil de ciudată, remarcă Johnnie într-un târziu.

— Foarte stranie. Numai să nu rămânem înzăpeziţi aici. Ami fi obligaţi să stăm cu ăsta pe cap tot timpul şi asta n-ar fi bine de loc, făcu cowboyul.

— Tare-aş vrea să-l azvârle tata afară, zise Johnnie.

Auziră deodată un tropăit zgomotos pe scări, însoţit de glumele lui Scully şi de râsul limpede al suedezului. Bărbaţii din jurul sobei îşi aruncară nişte priviri prostite.

— Doamne! exclamă cowboyul.

Uşa se deschise de perete. Scully, vesel şi aprins la faţă, intră. Îi vorbea repede suedezului, care venea în urmă, râzând cu curaj. Semăna cu intrarea a doi cheflii picaţi de la un ospăţ.

— Hai! strigă ascuţit Scully către cei trei. Mişcaţi-vă şi făceţi-ne loc şi nouă.

Cowboyul şi omul din Est îşi mutară ascultători scaunele, ca să facă loc lângă sobă noilor veniţi. Johnnie însă se aşeză într-o atitudine şi mai insolentă şi rămase nemişcat.

— Hai, dă-te mai încolo! porunci Scully.

— E destul loc pe cealaltă parte a sobei, răspunse Johnnie.

— Crezi că vrem să stăm în curent? urlă tatăl.

Dar suedezul interveni, admirabil de încrezător în sine:

— Nu, nu! Lasă-l să stea unde-i place! strigă el autoritar tatălui.

— Bine, bine, făcu deferent Scully.

Cowboyul şi omul din Est schimbară priviri uimite.

Cele cinci scaune fură aşezate în semicerc pe o latură a sobei, iar suedezul începu să vorbească. Vorbea arogant, ireverenţios, supărat. Johnnie, cowboyul şi omul din Est păstrau o tăcere morocănoasă, în schimb Scully părea receptiv şi nerăbdător şi intervenea mereu cu izbucniri de simpatie.

În sfârşit, suedezul anunţă că i se făcuse sete. Îşi împinse scaunul şi declară că merge să bea apă.

— Aduc eu! strigă imediat Scully.

— Nu, nu, mă duc să-mi iau singur, zise suedezul cu dispreţ.

Se sculă şi se îndreptă, cu un pas de proprietar, spre bucătăria hotelului.

Îndată ce fu destul de departe ca să nu mai poată auzi, Scully ţâşni în picioare şi le şopti surescitat celorlalţi:

— Sus, a crezut că vreau să-l otrăvesc!

— Uite ce-i, zise Johnnie, mie chestia asta-mi face greaţă. De ce nu-l dai afară în zăpadă?

— Nu mai e nevoie, acum e-n regulă, declară Scully. Tipul e din Est, asta-i toată chestia. I s-a părut c-a ajuns într-un loc deocheat, dar acum e-n regulă.

Cowboyul se uită cu admiraţie la omul din Est:

— Ai avut dreptate. L-ai ghicit la fix pe olandezul ăsta.

— Eu nu prea văd de ce-i acum totul în regulă, se adresează Johnnie tatălui lui. Înainte era prea speriat, acum e prea îndrăzneţ.

În vorbirea lui Scully se amestecau mereu frânturi de dialect din Vest, idiom şi accent irlandez, fonfăială şi crâmpeie de propoziţie neaşteptat de ceremonioase, luate de prin romane şi ziare. Chiar acum, el repezi în capul fiului său o stranie avalanşă de cuvinte:

— Ce posed eu? Ce am eu? Ce conduc cu? Întrebă el cu o voce de tunet. Îşi plezni puternic genunchii, ca să arate că tot el trebuia să dea răspunsul şi că toţi ceilalţi se cuvenea să-i acorde cea mai mare atenţie: Am un hotel! strigă el. Un hotel, înţelegeţi? Oaspetele aflat sub acoperişul meu se bucură de nişte privilegii sacre! Nimeni n-are voie să-l sperie! Nu trebuie să audă o vorbă care să-l supere şi să-l facă să plece! La mine nu merge cu de-astea! În nici un loc din oraşul ăsta n-a fost găzduit cineva pentru că i-ar fi fost frică să mai rămână la mine. N-am dreptate? se răsuci el brusc spre cowboy şi spre omul din Est.

— Da, domnule Scully, cred că aveţi dreptate, spuse cowboyul.

— Da, domnule Scully, cred că aveţi dreptate, spuse omul din Est.

V

La cina de la ora şase, suedezul sfârâia ca o roată de foc. Uneori părea gata să izbucnească în cel mai zgomotos dintre cântece. Dar, în toată nebunia lui, era încurajat de bătrânul Scully. Omul din Est se retrăsese în sine. Cowboyul, cu gura căscată de mirare, uita uneori să mai mănânce. Johnnie, în schimb, golea cu furie farfurie după farfurie. Când trebuiau să mai aducă biscuiţi, fetele din casă se apropiau pe furiş de masă, ca indienii şi după ce reuşeau să-şi ducă la îndeplinire misiunea, fugeau stăpânite de un tremur prost, ascuns.

Suedezul domina întreg banchetul, dându-i înfăţişarea unei bacanale. Părea mai înalt. Privea în faţă pe oricine cu un dispreţ brutal. Odată, manevrând furculiţa ca pe un harpon, ca să-şi ia un biscuit, aproape străpunse mâna omului din Est, care ţintise din întâmplare acelaşi biscuit.

După cină, în timp ce oaspeţii se strecurau în camera cealaltă, suedezul lovi fără milă umărul lui Scully:

— Bătrâne, a fost o masă pe cinste!

Johnnie îşi privi tatăl, cu o speranţă. Ştia că tocmai umărul acela era fragil, în urma unei mai vechi căzături, într-adevăr, se păru, timp de o clipă, că Scully îşi va ieşi din fire din pricina asta. Apoi el zâmbi. Un zâmbet de om suferind şi tăcu mai departe. Din purtarea lui, ceilalţi îşi dădură seama că bătrânul se recunoştea răspunzător de noua purtare a suedezului.

Johnnie îşi luă tatăl deoparte şi-l întrebă:

— De ce nu angajezi pe cineva să-ţi ardă un şut de să te prăvăleşti pe scări?

Drept, răspuns, Scully se uită urât la el.

Când se adunară în jurul sobei, suedezul insistă iar să joace High-Five. La început, Scully dezaprobă planul, fără prea mare convingere însă; dar suedezul îi aruncă o privire de lup, astfel că bătrânul renunţă. Acum suedezul îi prelucra pe ceilalţi şi în tonul său plutea o ameninţare. Indiferenţi, cowboyul şi omul din Est acceptară să joace. Scully anunţă că va pleca în curând, ca să întâmpine trenul de 6,58, astfel încât suedezul se întoarse, tot ameninţător, către Johnnie. O clipă privirile li se încrucişară ca două spade. Apoi Johnnie zâmbi şi spuse:

— Bine, o să joc şi eu.

Formară un careu, cu scândura pe genunchi. Omul din Est şi suedezul erau iar parteneri. Jocul începu, dar cowboyul nu mai pocnea cărţile, ca înainte. Între timp, Scully, lângă lampă, îşi puse ochelarii şi, semănând în chip ciudat cu un preot bătrân, se adânci într-un ziar. La timpul potrivit, ieşi în întâmpinarea trenului de 6,58. Cu toate precauţiile lui, în clipa în care deschise uşa, în cameră pătrunse o rafală de vânt rece. Pe lângă faptul că împrăştie cărţile, îi îngheţă pe cei patru până-n oase. Suedezul trase o înjurătură groaznică. Când Scully se întoarse, intrarea sa destrămă o scenă caldă şi prietenească şi suedezul înjură din nou. Curând însă toţi fură iar preocupaţi doar de joc. Capetele erau plecate înainte, mâinile se mişcau repede. Acum, cel care trântea cu zgomot cărţile era suedezul,

Scully îşi reluă ziarul şi rămase cufundat îndelungă vreme în nişte lucruri extrem de depărtate de viaţa lui. Pentru că lampa ardea prost, la un moment dat el se opri din lectură ca să-i potrivească fitilul. Paginile jurnalului, întoarse, foşneau încet şi reconfortant. Răsună deodată un cuvânt înfricoşător:

— TRIŞEZI!

Astfel de scene dovedesc că n-are mare importanţă cadrul, din punct de vedere dramatic. Orice încăpere poate deveni sediul unei tragedii. Orice cameră poate fi comică. Bârlogul călduţ de adineaori păru pe loc o adevărată sală de tortură. Bărbaţii se schimbară la faţă. Suedezul flutură sub nasul lui Johnnie un pumn uriaş. Acesta privea ţintă, peste pumn, în orbitele fulgerătoare ale acuzatorului. Omul din Est se făcu palid. Falca cowboyului căzuse în acea expresie de uimire bovină ce constituia una din mimicile sale cele mai de seamă. După rostirea cuvântului, primul sunet din cameră fu al ziarului, căzând uitat la picioarele lui Scully. Îi căzură şi ochelarii de pe nas, dar Scully îi salvă înhăţându-i în aer şi mâna cu ochelarii rămase suspendată lângă umăr, într-o poziţie stranie. Holba ochii la jucătorii de cărţi.

Tăcerea dură probabil cât scurgerea unei secunde. Apoi bărbaţii se mişcară atât de repede de parcă s-ar fi surpat podeaua sub ei. Toţi cinci se aruncară cu capul înainte către acelaşi punct. Johnnie, năpustindu-se asupra suedezului, se împiedică, datorită instinctivei sale griji, pentru scândura cu cărţi. Asta-i dădu timp lui Scully să ajungă la faţa locului şi-i dădu ocazia cowboyului să-i tragă suedezului un brânci straşnic, care-l azvârli înapoi. Toate limbile se dezlegară. Izbucniră strigăte răguşite, de furie, ajutor, frică. Cowboyul îl împingea pe suedez, iar omul din Est şi Scully îl ţineau strâns pe Johnnie. Prin pâcla de fum, deasupra trupurilor smucite ale celor ce căutau să asigure pacea, ochii celor doi luptători se căutau încontinuu, provocându-se cu priviri de foc şi oţel.

Scândura, fireşte, se răsturnă. Acum tot pachetul de cărţi era împrăştiat pe podea. Ghetele bărbaţilor călcau regii şi reginele grase, imprimate, care priveau cu ochi uimiţi, prosteşti, războiul de deasupra lor.

Vocea lui Scully domină urletele:

— Opriţi-vă! N-auziţi să staţi? Staţi pe loc!

Johnnie, luptându-se să străpungă frontul format de Scully şi de omul din Est, ţipa:

— Auzi! Spune că trişez! Spune că trişez! N-am să permit nimănui să spună că eu trişez! Ala care spune e un…

— Las-o baltă! Las-o, n-auzi? îi spunea cowboyul suedezului.

Dar ţipetele acestuia nu încetau de loc:

— A trişat! L-am văzut! L-am văzut!

Cât despre omul din Est, acesta spunea, pe o voce pe care n-o băga nimeni în seamă:

— Aşteaptă niţel! Aşteaptă o clipă! Ce rost are să te baţi pentru o partidă de cărţi? Stai o clipă!

În acest tumult, nici o frază nu era pe de-a-ntregul clară. „A trişat”, „las-o”, „zice” şi alte fragmente străpungeau ascuţit hărmălaia. Extraordinar era că Scully, care făcea fără îndoială cel mai mare zgomot, era cel mai puţin auzit din toată banda.

Apoi, dintr-o dată, fu un calm deplin. Fiecare se oprise să-şi tragă sufletul. Deşi încăperea era încă plină de mânia bărbaţilor, se putea vedea că nu mai exista pericolul unui conflict imediat.

Deodată, Johnnie, făcându-şi loc înainte eu capul şi cu umerii, reuşi să-l înfrunte pe suedez:

— De ce-ai zis că trişez? De ce-ai zis? Eu nu trişez şi nu permit nimănui să spună că trişez!

— Te-am văzut! Te-am văzut! strigă suedezul.

— Cine spune că trişez trebuie să se bată cu mine! urlă Johnnie.

Ba n-ai să te baţi, interveni cowboyul. Aici n-ai să

— Potoliţi-vă! Potoliţi-vă! îi rugă Scully, punându-se între ei.

Acum liniştea era destul de mare, până şi omul din Est se putea face auzit:

— Staţi niţel! Ce rost are să vă bateţi pentru o partidă de cărţi? Staţi niţel!

Johnnie îşi arătă faţa roşie deasupra umărului tatălui său:

— Spui că am trişat?

— Da! răspunse suedezul, arătându-i toţi dinţii.

— Atunci, spuse Johnnie – trebuie să ne batem.

— DA! SĂ NE BATEM! mugi ca un apucat suedezul. Să ne batem! Ţi-arăt eu ce fel de om sunt! Ţi-arăt eu cu cine vrei să te baţi! Crezi că nu pot să mă bat? Ţi-arăt eu ţie, trişorule! Da, ai trişat! Ai trişat! Ai trişat!

— Atunci, hai să-i dăm drumul, domnule, zise Johnnie cu răceală.

Fruntea cowboyului era lac de sudoarea efortului de a urmări toate aceste peripeţii.

— Ei, acum ce te faci? se întoarse el către Scully, disperat.

Pe chipul celtic al bătrânului se petrecuse o schimbare. Părea nerăbdător. Ochii îi străluceau.

— Lasă-i să se bată, răspunse el hotărât. Nu mai pot face nimic. L-am cocoloşit pe suedezul ăsta blestemat de mi s-a făcut lehamite. Să-i lăsăm să se bată.

VI

Bărbaţii se pregătiră să iasă. Omul din Est era atât de nervos încât abia izbutea să-şi treacă mâinile prin mânecile hainei noi de piele. Cowboyul îşi îndesă cu degete tremurânde căciula de blană pe urechi. Singuri, Johnnie şi bătrânul Scully nu păreau agitaţi. În tot timpul pregătirilor preliminare nu se rosti un cuvânt.

Scully deschise larg uşa.

— Haideţi! îi îndemnă el pe ceilalţi.

Brusc, o rafală zdravănă făcu lampa să pâlpâie, iar din cămin ţâşni un pufăit de fum negru. Soba era în mijlocul curentului şi vuietul ei se umflă, ca să ajungă vocea furtunii. Câteva cărţi de joc, strivite şi pătate, fură smulse de pe podea şi lovite violent de peretele opus. Bărbaţii plecară capetele în piept şi se avântară în furtună ca într-o mare dezlănţuită.

Nu mai ningea. Dar vântul isca vârtejuri şi nori mari de fulgi viscoliţi fugeau spre Sud cu iuţeala gloanţelor, întinsul înzăpezit strălucea albastru ca salinul, nepământesc şi altă nuanţă nu se mai zărea decât la gară: joasă şi neagră, gara părea incredibil de departe şi lumina ei licărea ca o bijuterie mică. Înaintând greoi prin mormanele înalte, bărbaţii îl auziră pe suedez strigând ceva. Scully se apropie de el, îl bătu pe umăr şi îşi apropie urechea.

— Ce-ai spus? strigă el.

— Am spus, îi strigă în ureche suedezul, că nu pot lupta cu toată banda. Ştiu că o să vă năpustiţi toţi asupra mea!

— Taci din gură, măi omule! strigă Scully, dându-i cu reproş peste mână. Vântul îi smulgea cuvintele, purtându-le aiurea.

— Sunteţi toţi o bandă de…! izbucni suedezul, dar furtuna îi luă şi lui sfârşitul frazei.

Cu vântul lovindu-i în spate, bărbaţii dădură colţul, spre partea adăpostită a hotelului. Aici, ferită de devastarea zăpezii, se mai păstra un petic de iarbă, în formă de V neregulat, încrustată în gheaţă şi scârţâind puternic sub paşi. Se puteau închipui troienele uriaşe îngrămădite de vânt în partea neadăpostită. Când grupul pătrunse în pacea relativă a acestui loc, băgară de seamă cu toţii că suedezul nu încetase să strige:

— Ştiu eu ce-nseamnă asta! 0 să vă năpustiţi cu toţii asupra mea, fiindcă ştiţi că n-am să pot să vă dobor pe toţi!

Scully sări ca o panteră:

— Nu pe toţi! Numai pe fiul meu Johnnie! Ăla care se amestecă o să aibă de-a face cu mine!

Pregătirile sfârşiră repede. Cei doi stăteau faţă-n faţă; atenţi la comenzile aspre ale lui Scully, al cărui chip, luminat subtil de întuneric, părea că se recompune, auster şi impersonal, din profilurile topite de timp ale veteranilor romani. Omul din Est clănţănea din dinţi şi tropăia pe loc ca o jucărie mecanică. Cowboyul avea nemişcarea unei stânci.

Luptătorii nu-şi scoaseră hainele. Ridicaseră pumnii şi se priveau cu acel calm ce prevesteşte cruzimea leului.

În scurta pauză premergătoare luptei, în mintea omului din Est se aşezau, ca pe o peliculă, imaginile durabile a trei bărbaţi: maestrul de ceremonii cu nervi de fier; suedezul palid, imobil, teribil; Johnnie, senin şi feroce, brutal şi eroic. Întregul preludiu cuprindea o tragedie mai adâncă decât însăşi tragedia acţiunii, întărită de strigătul prelung al viscolului şi de goana fulgilor plânşi în abisul Sudului.

— Acum! porunci Scully.

Cei doi săriră, strivindu-se la un loc ca nişte tauri. Se auziră pumni buşind înfundat şi o înjurătură ruptă între dinţi de unul din ei.

Cât despre spectatori, răsuflarea comprimată a omului din Est explodă din el, uşurat de tensiunea pregătirilor, iar cowboyul sări în sus, cu un strigăt. Doar Scully era nemişcat, împietrit de o uimire supremă şi de spaima luptei pe care el însuşi o îngăduise şi o organizase.

Câtăva vreme, întâlnirea din întuneric fu doar o învălmăşeală de braţe izbite, nedeosebindu-se prea tare de o roată care se învârteşte foarte repede. Din când în când se zărea un chip, parcă iluminat de o rază, chip palid, ca de mort, înroşit de petele loviturilor. Peste o clipă, amândoi păreau două umbre şi numai înjurăturile şoptite şi exclamaţiile involuntare mai dovedeau că lupta se dă între nişte oameni.

Cowboyul, apucat deodată de o războinică dorinţă de distrugere, se avântă înainte:

— Dă-i, Johnnie, dă-i! Omoară-l! Johnnie! Omoară-l!

Scully îl stăpâni:

— Stai la un loc! ordonă el şi după privirea pe ere i-o aruncase, cowboyul îşi putea da cât se poate de bine seama că bătrânul era într-adevăr tatăl lui Johnnie.

Omului din Est lupta i se părea neschimbată, monotonă, stupidă. Dincolo de încleştarea confuză, nesfârşită, simţurile lui concentrate tânjeau după nepreţuitul sfârşit. Luptătorii se îmbulziră lângă el, dânsul se dădu repede înapoi şi îi auzi: gâfâiau ca nişte condamnaţi chinuiţi pe roată.

— Omoară-l, Johnnie! Omoară-l! Omoară-l! Omoară-l!…

Faţa cowboyului, congestionată, amintea de măştile agonice din muzee.

— Taci din gură, spuse Scully, cu o răceală de gheaţă.

Urmă un geamăt subit şi tare, retezat şi trupul lui

Johnnie, zburând de lângă suedez, căzu greu pe iarbă. Cowboyul ajunse, tocmai la timp ca să-l oprească pe suedez, care se arunca nebun asupra adversarului căzut.

— Stai! făcu cowboyul, oprindu-l cu braţul. Aşteaptă o secundă!

Într-o clipă, Scully fu lângă fiul lui:

— Johnnie, Johnnie, băiatule!

Vocea avea o tandreţe melancolică.

— Johnnie, mai poţi lupta?

Privea neliniştit faţa umflată şi roşie de sânge a fiului.

Urmă o tăcere de-o clipă şi Johnnie răspunse cu vocea lui obişnuită:

— Da… eu… Da, pot…

Ajutat de tatăl lui, se căzni să se ridice.

— Aşteaptă până-ţi revii! spuse bătrânul.

— Stai! Aşteaptă, spunea cowboyul suedezului, la numai câţiva paşi distanţă.

Omul din Est îl trase pe Scully de mânecă:

— Ajunge! se rugă el. E destul! Să-i oprim, ajunge!

— Bill, dă-te la o parte! ordonă Scully.

Cowboyul se dădu la o parte.

— ACUM!

Luptătorii porniră iar, cu mai multă precauţie de data asta. Se urmăreau cu ochii. Ca fulgerul, suedezul ţinti o lovitură, în care-şi puse toată puterea. Johnnie, evident prostit de şocul de adineaori, se feri însă ca prin minune şi pumnul lui îl dădu de-a berbeleacul pe suedez, care-şi pierduse echilibrul.

Cowboyul, Scully, omul din Est traseră un chiot, ca un cor de soldaţi triumfători. Dar înainte de a se stinge chiotul, suedezul reveni agil în picioare şi se năpusti frenetic asupra duşmanului. Urmă altă încurcătură de braţe şi trupul lui Johnnie căzu din nou, cum cade un balot de pe un acoperiş. Clătinându-se, suedezul se îndreptă spre un pomişor bătut de vânt. Se sprijini de el, suflând ca o locomotivă, alergând cu ochii sălbatici şi aprinşi pe feţele bărbaţilor care se aplecau asupra lui Johnnie. Despărţit de ceilalţi, el aşteptă, figură misterioasă şi singuratică, splendid izolată. Omul din Est, ridicând o clipă ochii, îi admiră singurătatea.

Date: 2016-01-14; view: 651