RĂSCUMPĂRAREA CĂPETENIEI ROŞII 1 page

PĂREA CĂ MERGE STRUNĂ. dar stai să-ţi spun totul. Eram în sud, Bill Driscoll şi cu mine, în Alabama, când ne-a venit ideea să răpim, un copil. Asta se întâmpla, cum explică Bill după aceea, „într-un moment de temporară rătăcire”, Dar ne-am dat seama mult mai târziu că a fost o rătăcire.

Acolo în sud se găsea un oraş ca o plăcintă turtită; care se numea Summit[5] – nici că se putea altfel, fireşte! Un oraş locuit de nişte ţărănoi naivi şi foarte mulţu­miţi de ei înşişi, semănând cu toţi ţărănoii din lume care s-au adunat vreodată la o serbare câmpenească.

Eu şi cu Bill realizasem un capital comun de vreo şase sute de dolari şi nu ne mai lipseau decât vreo două mii ca să putem aranja o fraudă în stil mare cu nişte terenuri din vestul Illinois-ului. Am discutat toată chestia pe treptele hotelului. În comunităţile semirurale, susţineam noi, iubirea pentru propria pro­genitură e foarte puternică. Pentru acest motiv şi pentru altele, am hotărât că răpirea unui ţânc trebuie să se desfăşoare cu mult mai mult succes într-un asemenea loc, care nu e în raza ziarelor şi unde nu mişună reporteri deghizaţi, scormonind date despre astfel de lucruri. Ştiam că Summit-ul nu putea asmuţi pe urma noastră decât doi-trei poliţişti şi, poate, câţiva dulăi leneşi, însoţindu-şi eventual acţiunea cu nişte tirade în foaia locală: „Bugetul Săptămânal al Fermierului”. Aşa că afacerea părea şi dusă la bun sfârşit.

Victima aleasă a fost unicul fiu al unui cetăţean de vază, pe nume Ebenezer Dorset. Tatăl era om respec­tabil şi zgârcit, adept al ipotecii, prea cinstit colector, iar odrasla un puşti de vreo zece ani, purtând pe faţă un basorelief de pistrui, sub un păr roşu precum coperţile revistelor pe care le cumperi la standuri când te grăbeşti după vreun tren. Bill şi cu mine ne închi­puiam că Ebenezer se va topi la auzul veştii, emoţia lui luând forma a două mii de dolari, bani gheaţă până la centimă. Dar stai să-ţi spun totul.

Cam la două mile de Summit e un munte nu prea înalt, acoperit cu un desiş de cedri. În vârf se află o peşteră. Am adunat în peşteră nişte provizii.

Într-o seară, după asfinţit, am trecut cu docarul prin faţa casei bătrâneşti în care locuia Dorset. Băieţelul era în stradă şi tocmai arunca cu pietre după o pisică de pe un gard de vizavi.

— Ei, băieţaş! strigă Bill. Nu vrei nişte bomboane şi o plimbare cu docarul?

Drept răspuns, băiatul îl ochi şi-l pocni cu o piatră drept în ochi.

— Asta o să-l mai coste cinci sutare pe babacu! declară Bill, punând piciorul pe roată ca să coboare.

Băiatul s-a împotrivit zdravăn; avea puterea unui urs de categorie mijlocie; în cele din urmă însă am izbutit să-l îndesăm în fundul docarului şi s-o ştergem. L-am dus în peşteră, iar calul l-am legat în păduricea de cedri. După ce s-a întunecat de tot, am dus docarul la loc de unde îl închiriasem, adică într-un sat aflat la o distanţă de vreo trei mile. Am urcat muntele îna­poi pe jos.

Când am ajuns. Bill îşi lipea plasturi pe faţa plină de zgârieturi şi vânătăi. Focul ardea la intrarea peşterii, în dosul unui pietroi. Băiatul păzea ibricul cu cafea. Îşi înfipsese în părul roşu două pene smulse, din coada unui vultur. Când intrai, mă împunse cu un băţ şi zise:

— Ha! Faţă palidă blestemată! Îndrăzneşti să intri în tabăra Căpeteniei Roşii, Spaima Câmpiilor?

— Acu’ s-a mai potolit, zise Bill, ridicându-şi man­şetele pantalonilor şi examinând câteva vânătăi mai mari de pe fluierele picioarelor. Ne jucăm de-a indienii. Pe lângă noi, toată treaba cu Buffalo Bill seamănă cu pozele din Ţara Sfântă pe care ţi le-arată duminica la primărie. Eu sunt Old Hank, ăla care pune cele mai grozave capcane, am căzut prizonierul Căpeteniei Roşii şi o să fiu scalpat la răsăritul soarelui. Pe Geronimo[6], băiatul ăsta trage nişte şuturi!

Da, domnule, băiatul se distra de minune. Bucuria de a sta într-o tabără, într-o peşteră, îl făcea să uitecă de fapt el era prizonierul. Mă boteză pe loc Ochi de Şarpe – iscoada – şi mă anunţă că voi fi ars de viu pe un stâlp la răsăritul soarelui.

Apoi am cinat. Şi-a umplut bine gura cu şuncă, pâine şi fiertură şi a-nceput să ciripească. A ţinut un discurs cum se ţin pe la banchete. Ceva cam aşa:

— Chestia asta-mi place al dracului. N-am mai stat niciodată în tabără, da’ am avut odată un pui de nevăstuică, Am împlinit nouă ani. Nu-mi place să mă duc la şcoală. Găinile mătuşii lui Jimmy Talbot fac ouă pestriţe şi şobolanii au mâncat şaisprezece. Exista indieni adevăraţi prin pădurile astea? Mai vreau sos. Vântul bate fiindcă se mişcă copacii? Am avut cinci căţeluşi. Hank, de ce ţi-e nasul roşu? Tata are o groază de bani. Stelele sunt calde sau reci? Sâmbătă l-am bătut pe Ed Walker de două ori. Nu-mi plac fetele. Dacă n-ai o sfoară, nu poţi să prinzi broaşte râioase. Boii fac vreun zgomot? Portocalele de ce-s rotunde? Aici în peşteră aveţi şi paturi? Ames Murray are la picioare şase de­gete. Papagalul poate vorbi, dar maimuţele şi peştii nu pot. Şase şi cu cât fac doisprezece?

În fiecare minut îşi amintea că el de fapt e o piele roşie nesuferită, drept pentru care înhăţa băţul-puşca şi se repezea la gura peşterii să-i scarmene pe cercetaşii feţelor palide, pe care îi ura de moarte. Din când în când scotea câte-un strigăt de luptă, ceea ce îl făcea pe Old Hank care punea cele mai grozave capcane să tre­mure de-a binelea. Băiatul ăsta izbutise să-l terorizeze pe Bill din prima clipă.

— Ei, Căpetenie Roşie, zic eu, n-ai vrea să mergi acasă?

— De ce? zice el. Acasă nu mă distrez aşa de bine. Nu-mi place să merg la şcoală, îmi place să stau aici, în tabără. Nu-i aşa, Ochi de Şarpe, că nu mă duci îna­poi acasă?

— Chiar acum n-am să te duc, zic eu. O să mai stăm niţel pe-aici prin peşteră.

— Grozav! zice el. O să fie a-ntâia! Nici o dată nu m-am mai distrat aşa de bine!

Pe la unsprezece ne-am dus la culcare. Am întins pe jos nişte pături, nişte învelitori şi am culcat Căpetenia Roşie între noi doi. Nu ne temeam că ar fugi. Vreo trei ceasuri nu ne-a lăsat să închidem ochii. Tot sărea, punea mâna pe armă şi ţipa „Atenţie!”, când în urechea lui Bill, când în a mea. căci în închipuirea lui pârâitul unei ramuri ori foşnetul unei frunze însemnau apropie­rea furişă a unei bande de tâlhari. În cele din urmă am căzut într-un somn agitat. Am visat că fusesem răpit şi legat în lanţuri de un copac de către un pirat fioros cu părul roşu.

Tocmai când mijeau zorile am fost trezit de zgomotele groaznice ale lui Bill. De la coardele vocale omeneşti poţi să te aştepţi la ţipete, la urlete, la strigăte de luptă, la zbierete, dar astea erau nişte gemete pur şi simplu indecente, umilitoare şi înfricoşătoare, ca geme­tele pe care le scot femeile atunci când văd stafii ori omizi. Geamătul puternic şi disperat şi care nu mai conteneşte al unui om gras e cel mai groaznic lucru ce poate fi auzit la răsăritul soarelui într-o peşteră.

Am sărit în sus să văd ce se-ntâmplă. Căpetenia Roşie şedea pe pieptul lui Bill, cu o mână bine înfiptă în pă­rul lui. În cealaltă mână ţinea un cuţit mare şi bine ascu­ţit, cuţitul cu care tăiam şunca. Încerca, într-un mod foarte realist şi laborios, să-l scalpeze cu el pe Bill, conform sentinţei pe care o pronunţase cu o seară îna­inte.

Am smuls cuţitul din mâna copilului şi l-am silit să se întindă iar în culcuş. Moralul lui Bill fu însă distrus chiar din acea clipă, a rămas întins la locul lui, dar, câtă vreme băiatul a stat cu noi, n-a mai îndrăz­nit să închidă ochii. Am aţipit iar o vreme. Dar pe măsură ce soarele urca pe cer, mi-am amintit că-mi promisese Căpetenia Roşie că la răsăritul soarelui mă va arde la stâlp. Nu eram nici înfricoşat, nici nervos, aşa că m-am ridicat, mi-am aprins pipa şi m-am proptit de o piatră.

— De ce te-ai sculat aşa devreme, Sam? mă întrebă Bill.

— Eu? zic. Să vezi, am aşa, un fel de junghi în umăr. Mă gândeam că poate-o să-mi treacă dacă stau în capul oaselor.

— Eşti un mincinos! îmi strigă Bill. Ţi-e frică! Trebuia să fii ars la răsăritul soarelui şi te-ai temut c-o s-o facă! Şi să şti c-o făcea dacă găsea un chibrit! E groaznic, Sam! Mă întreb dacă există pe lume cineva care să plătească bani care să-l ia înapoi acasă pe dracul ăsta împieliţat?

— Sigur că există, am zis eu. O perlă de copil ca ăsta e întotdeauna iubit la nebunie de părinţi. Acum tu şi Căpetenia Roşie o să vă sculaţi să pregătiţi micul de­jun şi eu o să mă duc în recunoaştere în vârf.

M-am urcat în vârful muntelui şi mi-am plimbat privirea de-a lungul regiunii învecinate. Mă aştept să zăresc Summit-ul plin de luptători robuşti, înarmaţi cu coase şi furci, gata să se răspândească în tot ţinu­tul în căutarea laşilor răpitori ai copilului. Dar n-am văzut decât un peisaj liniştit, punctat de un singur om, care-şi ara ogorul cu un măgar cenuşiu. Nici nu umblau cu draga pe râu ca să vadă dacă nu se înecase, iar pe drum nu se vedea nici un curier alergând să aducă părinţilor disperaţi ştiri despre rezultatul cercetări­lor. O liniştită somnolenţă câmpenească cuprinsese acea protuberanţă a pământului, acea fâşie din Alabama asupra căreia îmi aruncam ochii. Mi-am spus că poate încă nu se descoperise că lupii furaseră mielul din ţarc. Ajută-i, Doamne, pe lupi! mi-am mai spus şi am cobo­rât înapoi, să-mi iau micul dejun.

Am ajuns în peşteră şi l-am găsit pe Bill pus la perete. Respira greu, iar băiatul îl ameninţa că-l loveşte cu o piatră (o piatră cât o nucă de cocos!).

— Mi-a băgat pe după gât un cartof fierbinte şi l-a strivit cu piciorul drept pe spinarea mea, aşa că i-am tras câteva palme, explică Bill. Ai pistol, Sam?

I-am luat Băiatului piatra şi am aplanat cearta cum am putut.

— Te aranjez eu! îl ameninţa băiatul pe Bill. Nimeni n-a lovit vreodată Căpetenia Roşie fără să-şi capete pedeapsa! Ia seama!

După micul dejun, văd că băiatul iese din peşteră şi scoate din buzunar o bucală de piele cu nişte sfori înfăşurate în jurul ei.

— Ce i-o mai fi trecând prin cap? zice Bill, neliniş­tii. N-o să fugă, nu-i aşa, Şam?

— Fii pe pace, zic eu. Nu pare un copil care să se dea în vânt după casa părintească. Trebuie însă să punem la punct un plan cu răscumpărarea. Am impre­sia că ăia din Summit nu-s prea îngrijoraţi de dispariţia puştiului. Poate nu şi-or fi dat încă seama că a dispă­rut. Părinţii şi-or fi închipuind că a rămas peste noapte, la mătuşa Jane ori la cine ştie ce alt vecin, Oricum, azi o să lipsească toată ziua. Diseară trebuie să-i trimitem tatălui scrisoarea în care să cerem două mii de dolari în schimbul odraslei.

Chiar atunci am auzit o chemare războinică, cam cum trebuie să o fi scos chiar David înainte de-a în­vinge pe campionul Goliat. Ceea ce scoase Căpetenia Roşie din buzunar fusese o praştie pe care o rotea deasu­pra capului.

M-am ferit cât am putut. Am auzit un zgomot greu şi înfundat. Apoi Bill a oftat, aşa cum oftează un cal când iei şeaua de pe el. O piatră neagră cât un ou îl lovise înapoia urechii stângi. S-a întins cât era de mare, căzând în foc, drept pe tigaia cu apă fiartă pentru spălat vasele. L-am tras afară şi l-am stropit cu apă rece timp de vreo jumătate de oră.

Treptat, Bill s-a ridicat, s-a mângâiat după ureche şi a spus:

— Sam, ştii care e personajul biblic care-mi place cel mai mult?

— Nici o grijă, zic eu, o să-ţi treacă imediat.

— Regele Irod, zice el. Nu-i aşa că n-o să pleci şi n-o să mă laşi aici singur, Sam?

Am ieşit, l-am înşfăcat pe băiat şi l-am scuturat de erau să-i sară pistruii.

— Dacă nu eşti cuminte, te duc imediat acasă! Ai să fii cuminte sau nu?

— Am glumit, doar, zise el bosumflat. N-am vrut să-l doară pe Old Hank. Da’ de ce-a dat în mine? Ochi de Şarpe, îţi promit să fiu cuminte.

Numai să nu mă duci acasă şi să mă laşi să mă joc de-a cercetaşul negru.

— Eu nu ştiu jocul ăsta, zic. Înţelege-te cu domnul Bill. El e tovarăşul tău de joacă. Eu plec niţel, am treabă. Acum vino înăuntru şi împacă-te cu el. Spune-i că-ţi pare rău că l-ai lovit, că dacă nu te duc imediat acasă!

I-am silit să-şi dea mâna. Pe urmă l-am luat pe Bill deoparte şi i-am spus că mă duc la Poplar Grove, un sătuleţ la vreo trei mile de peşteră, ca să aflu, pe cât se poate, ce efect a avut răpirea la Summit. De asemenea am socotit lucrul cel mai potrivit să-i trimit chiar în aceeaşi zi o scrisoare categorică bătrânului Dorset, cerându-i răscumpărarea şi explicându-i în ce condiţii să ne-o plătească.

— Sam, zice Bill, ştii că am fost mereu alături de tine, la bine şi la rău. Cutremure, foc, potop, dinamită, pocher, poliţie, cicloane, trenuri jefuite, nu m-am dat îndărăt de la nimic. Nu mi-am pierdut niciodată cumpătul înainte să răpim copilul ăsta blestemat. Asta însă m-a dat gata. N-ai să mă laşi prea multă vreme sin­gur cu el, nu-i aşa, Sam?

— Mă-ntorc după-masă, zic eu. Distrează-l până viu. Şi acum hai să scriem scrisoarea pentru babacu’ Dorset.

Bill şi cu mine am luat un toc şi o hârtie şi am com­pus scrisoarea, în timp ce Căpetenia Roşie mărşăluia încoace şi încolo, înfăşurată ţanţoş într-o pătură, pă­zind gura peşterii. Bill mă rugă cu lacrimi în ochi să fixăm răscumpărarea nu la două mii, ci doar la o mie cinci sute de dolari.

— Nu încerc să minimalizez forţa morală a afecţiu­nii părinteşti, zise el. Dar gândeşte-te că avem de-a face cu fiinţe omeneşti şi e neomenesc pentru orişi­cine să renunţe la două mii de dolari numai ca să capete îndărăt pacostea asta de patruzeci de pfunzi de pisică pistruiată! Eu zic să încercăm la o mie cinci sute. Diferenţa poţi s-o treci în contul meu.

Ca să-l liniştesc pe Bill, am acceptat. După care am compus împreună o scrisoare ce suna astfel:

Domnule Ebenezer Dorset,

Băiatul dumneavoastră a fost ascuns de noi într-un loc departe de Summit. N-are rost să-ncercaţi să-l găsiţi: nu veţi reuşi, nici dumneavoastră, nici cel mai dibaci detectivi. Vă veţi recăpăta copilul numai dacă îndepliniţi următoarele condiţii: ne veţi da în schimbul lui 1 500 dolari în bancnote mari; banii vor fi lăsaţi în acelaşi loc şi aceeaşi cutie ca şi răspunsul la această scrisoare, azi la miezul nopţii. Dacă vă convin condiţiile, trimiteţi răspuns scris printr-un mesager astă seară la opt şi jumă­tate. După ce treceţi de Pârâul Bufniţei pe drumul spre Poplar Grove, veţi găsi trei copaci mari, la vreo sută de yarzi unul de altul,nu departe de gardul ogorului de grâu de pe partea dreaptă. La capătul de jos al parului din gard, aşezat faţu-n faţă cu al treilea copac, veţi găsi o cutiuţă de carton. Aducătorul răspunsului îl va pune în cutiuţă şi se va înapoia de îndată la Summit.

Dacă nu ne satisfaceţi cererea, ori dacă încercaţi să trişaţi cu noi, nu vă veţi mai revedea niciodată băiatul.

Dacă plătiţi conform condiţiilor, băiatul vă va fi îna­poiat nevătămat în răstimp de trei ore. Condiţiile noastre sunt definitive. Dacă ele nu vă convin, între cele două părţi nu va mai avea loc nici o comunicare.

Doi oameni în stare de orice

Am scris adresa lui Dorset şi am pus scrisoarea în buzu­nar. Când mă pregăteam să plec, vine băiatul la mine şi zice:

— Ochi de Şarpe, mi-ai promis că atâta timp cât o să fii plecat, am să pot să mă joc de-a cercetaşul negru.

— Joacă-te, zic eu. Domnul Bill o să se joace cu tine. Dar ce fel de joc e ăsta?

— Cercetaşul Negru sunt eu, zise Căpetenia Roşie şi trebuie să mă duc călare până la întărituri ca să-i aver­tizez pe colonişti că vin indienii. M-am plictisit să mă tot joc de-a indianul singur. Vreau să fiu cerceta­şul negru.

— Foarte bine, zic eu, nu-i nimic rău în asta. Sunt sigur că domnul Bill o să te ajute ca să-i învingi pe sălbaticii ăia periculoşi.

— Şi ce trebuie să fac, mă rog? întrebă Bill, privindu-l cu suspiciune pe băiat.

— Tu eşti calul, zice Cercetaşul Negru. Stai în patru labe. Cum să ajung la întărituri fără cal?

— Ai face mai bine să-l ocupi niţel, zic eu, până ne iese afacerea. Hai, la treabă!

Bill se lăsă în patru labe. În ochi avea privirea iepu­relui prins în cursă.

— Cât e pân’ la întărituri, băieţel? întrebă el cu o voce cam răguşită.

— Nouăzeci de mile, răspunse cercetaşul negru. Şi suntem în întârziere, aşa că am să te cocoşez, zdravăn. Hai, la drum!

Şi cercetaşul negru sări în spatele lui Bill şi-i înfipse tocurile în coaste.

— Pentru Dumnezeu, Sam, grăbeşte-te! strigă Bill. Vino înapoi cât mai repede. Ar fi trebuit să cerem numai o mie răscumpărare. Şi tu nu mă mai înghionti aşa, că mă scol şi te scarmăn zdravăn de tot.

M-am dus la Poplar Grove. M-am învârtit pe la oficiul poştal şi pe la băcănie, vorbind când cu unul când cu altul, mâncători de-ăştia de şuncă care veniseră să-şi facă cumpărăturile. Un beţiv care duhnea zdravăn a whisky auzise că Summit-ul e cu susul în jos pe chestia pierderii ori răpirii fiului lui Ebenezer Dorset. Mai mult nu mi-a trebuit. Am cumpărat nişte tutun, am întrebat într-o doară ce preţ mai are mazărea neagră, am pus scrisoarea la poştă fără să mă vadă nimeni şi am plecat. Poştaşul zicea că peste o oră scrisorile vor ajunge la Summit.

Când am ajuns la peşteră, nici urmă de Bill ori de băiat. Am căutat prin desişul învecinat, am şi strigat de vreo două-trei ori, dar n-am primit nici un răspuns.

Aşa că mi-am aprins pipa şi m-am aşezat pe o bancă acoperită cu muşchi, urmărind desfăşurarea eveni­mentelor.

Cam peste vreo jumătate de oră am auzii tufişurile foşnind. Bill apăru în lumina slabă. Băiatul venea în spatele lui, furişându-se uşor, ca un adevărat cercetaş, cu un rânjet larg pe figură. Bill îşi scoase pălăria, îşi şterse faţa cu o batistă roşie. Băiatul se opri la o depăr­tare de vreo opt picioare în spatele lui.

— Sam, ai să zici că-s un ticălos, începu Bill. Dar n-am avut ce face. Sunt un om în toată firea, am de­prinderi bărbăteşti, am o anumită experienţă a autoapă­rării. Dar există un moment când toate metodele de dominare nu mai fac doi bani. Băiatul a fugit. L-am trimis acasă. Totul a căzut baltă. Odinioară, existau, martiri care preferau să moară decât să renunţe la con­vingerile lor. Dar nici unul dintre ei n-a fost supus tor­turilor supranaturale la care am fost supus eu. Am încercat să rămân credincios ideilor noastre, dar am ajuns la capătul puterilor.

— Ce s-a-ntâmplat, Bill?

— M-a călărit nouăzeci de mile până la întărituri şi n-am putut să mă opresc să-mi trag sufletul măcar o clipă. Pe urmă, după ce coloniştii au fost salvaţi, mi-a dat ovăz. Nu ştiu cum e ovăzul, că l-am înlocuit cu nisip, care nu-i prea gustos. După aia a trebuit să-mi bat capul o oră ca să-i explic de ce-s găurile găuri, de ce se poate merge pe un drum în două direcţii şi de ce-i verde iarba. Ascultă-mă pe mine, Sam, o fiinţă ome­nească nu poate îndura mai mult decât atât. L-am luat de ceafă şi l-am târât în jos. Pe drum mi-a dai atâtea şuturi de mi-a făcut picioarele numai vânătăi. Şi cred că trebuie să-mi cauterizez muşcăturile astea pe care le vezi, la degetul cel mare... Dar am scăpat, continuă Bill. S-a dus acasă. I-am arătat drumul spre Summit şi i-am ars un picior de l-am apropiat de oraş cu cel puţin un sfert de milă. Îmi pare rău c-am pierdut banii, însă aveam de ales: ori banii, ori Bill Driscoll la bala­muc.

Acum Bill pufneşte şi suflă greu, dar pe trăsăturile lui roz-bombon e o expresie de pace inexprimabilă şi de mulţumire crescândă.

— Bill, zic, în neamul tău a fost careva bolnav de inimă?

— Nu, zice Bill. N-a existat nimic cronic, afară de malarie şi de accidente. De ce?

— Dacă-i aşa, poţi să te-ntorci şi să te uiţi în spatele tău.

Bill se-ntoarce şi-l vede pe băiat. Expresia fericită i se duce, cade cu faţa la pământ şi începe să smulgă iarba cu amândouă mânile. Timp de o oră m-am temut serios c-o să-şi piardă minţile, apoi i-am spus că ne apucăm de treabă imediat şi că dacă bătrânul Dorset e de acord cu propunerile noastre încasăm răscumpărarea şi o şi tulim, exact la miezul nopţii. Bill şi-a mai venit niţel în fire, atât cât să-i zâmbească galben băiatului şi să-i promită că, de cum se simte ceva măi bine, o să facă pe rusul în războiul cu japonezii.

Aveam un plan să punem mâna pe răscumpărare fără pericole, care ar trebui să fie brevetat special pentru uzul hoţilor de copii profesionişti. Copacul sub care urma să fie lăsat răspunsul – şi mai pe urmă banii – era aproape de gard, iar de o parte şi de alta a dru­mului nu se întindeau decât ţarini pustii. Dacă poliţia l-ar fi aşteptat pe tipul care venea să ia scrisoarea, l-ar fi văzut hăt de departe, cercetând cu privirea în lung drumul şi câmpurile. Dar nu eram eu atât de fra­ier. La opt şi jumătate eram deja căţărat în copac, pitit mai bine decât o broască de pădure şi aşteptam răspunsul.

Exact la timpul stabilit soseşte pe bicicletă un puş­tan, găseşte cutiuţa la baza parului, pune în ea un petic de hârtie şi o ia pedalând înapoi spre Summit.

Am aşteptat o oră şi am ajuns la concluzia că tipul lucrase curat. Am alunecat jos din copac, am luat hârtia, m-am furişat de-a lungul gardului în pădure şi din pădure la peşteră. Am deschis scrisoarea, m-am apropiat de lanternă şi i-am citit-o lui Bill. Era scrisă cu tocul, de o mână nesigură. Iată rezumatul:

Date: 2016-01-14; view: 592