DISPARIŢIA VULTURULUI NEGRU

O. HENRY E UN UMORIST IREMEDIABIL şi subiectele cele mai dure nu-l pot reforma: astfel şi miturile vestice, pe care el le priveşte numai din unghiul său de vedere. Banditul escroc sau cei doi kidnappers terorizaţi de un copil sunt personaje ilustrative pentru procedeele sale clasice. Îi lipseşte o anumită amărăciune poetică, aceea care, combinată cu satira, a făcut din Mark Twain o figură de neuitat. Însă, în limitele sketch-ului (şi O. Henry are azi în S.U.A. continuatori extrem de populari în persoana foiletoniştilor de la publicaţiile de mare tiraj), scriitorul e creatorul unui efect comic cu totul deosebit. În epoca în care a scris, conştiinţa literară americană era atât de „serioasă” şi de preocupată de ierarhii şi criterii încât, între câţiva scriitori mari şi o sumă de scriitori leneşi şi fără durată, limpezimea sceptică a lui O. Henry a dat un relief neaşteptat peisajului literar.

P. P.

ODATĂ, ÎNTR-UN AN, frontiera Texasului fu bântuită timp de câteva luni, de-a lungul lui Rio Grande, de un bandit înspăimântător. Faimosul jefuitor atrăgea atenţia în chip deosebit, iar personalitatea sa îi asigurase numele de Vulturul Negru, Teroarea Frontierei. În legătură cu faptele sale şi ale tovarăşilor săi circulau poveşti groaznice. Şi deodată, în răstimpul unui singur minut, Vulturul dispăru de pe suprafaţa pământului. Nimeni n-a mai auzit de atunci, vreodată, de el. Nici măcar cei din banda lui n-au putut dezlega misterul acestei dispariţii. Rânduirile şi aşezările de pe graniţă se temeau că Vulturul Negru o să revină, jefuind şi distrugând din nou câmpurile de meschită. Dar el n-a revenit şi nu va mai reveni, iar aceasta povestire a fost scrisă tocmai pentru a dezvălui soarta Vulturului Negru.

Acţiunea povestirii începe cu piciorul unui barman din St. Louis. Pătrunzătorul ochi al barmanului, căzu pe umbra lui Chicken[2] Ruggles tocmai când acesta ciugulea cu lăcomie un prânz pe gratis. Chicken era un vagabond. Avea nasul lung ca ciocul unei păsări, însă pofta de mâncare îi era neobişnuită, pe dos ca la păsări şi mai avea pe deasupra obiceiul de a-şi satisface pofta aceasta fără nici o cheltuială, din care pricină tovarăşii de hoinăreală îi şi dăduseră porecla amintită.

Doctorii susţin cu toţii că nu e recomandabil pentru sănătate să consumi lichide în timpul mesei, Igiena saloon-ului susţine însă contrariul. Iar Chicken neglijase cumpărarea unei băuturi cu care să-şi stropească prânzul. Barmanul dădu ocol tejghelei, îl apucă pe nechibzuitul comesean de ureche cu o storcătoare de lămâi, îl îndreptă spre uşă şi îl şută drept în stradă.

Asta îi ajută pe Chicken să simtă pe propria-i piele apropierea iernii. Noaptea era rece, stelele străluceau neprietenos, oamenii se îmbrânceau grăbiţi pe străzi. Bărbaţii îşi îmbrăcaseră paltoanele şi Chicken ştia exact cu câte procente anume crescuse dificultatea de a face rost de bani din buzunarele lor bine închise.

Un băieţel de cinci-şase ani privea cu ochii lacomi în vitrina unei cofetării. Strângea într-o mână o cănuţă de două uncii, goală, iar în cealaltă ceva plat şi rotund cu marginea zimţată şi strălucitoare. Scena se dovedea un teren de acţiune pe măsura talentelor şi îndrăznelii lui Chicken. Chicken scrută orizontul, ca să se asigure că prin apropiere nu naviga nici un vas oficial, apoi acostă insidios prada. Băiatul, prevenit dinainte de cei de-acasă că trebuie să primească cu o extremă suspiciune avansurile altruiste ale necunoscuţilor, îl privi foarte bănuitor.

Chicken ştiu atunci că trebuia să facă unul din acele gesturi disperate, zguduitoare, pe care norocul le reclamă uneori tocmai acelora ce vor să-i câştige favoarea. Capitalul său era de cinci cenţi, dar trebuia să-l rişte contra şansei de a câştiga ceea ce se găsea strâns în încleştarea dolofană a băieţaşului. Totul, era o înfricoşătoare loterie, lucru pe care Chicken îl ştia prea bine. Ca să ajungă însă la ţintă trebuia să recurgă la strategie, întrucât o frică sănătoasă îl împiedica să jefuiască cu forţa copiii. Odată, într-un parc, împins de foame, executase un asalt asupra unei sticle cu hrană dizolvată pentru copii, în posesia ocupantului unui landou. Copilul păgubit deschisese prompt gura, apăsând pe butonul care comunica cu cerul, încât ajutorul sosise imediat şi, drept urmare, Chicken petrecuse treizeci de zile într-un colţ amenajat sever. De-atunci îi era, după cum mărturisea el însuşi, „lehamite de copii”.

Începu să-l descoase îndemânatic pe băiat, porni cu întrebări despre ce dulciuri preferă şi culese treptat toate informaţiile de care avea nevoie. Mama îi spusese să ceară spiţerului să-i pună în cană tinctură de opiu camforat, de zece cenţi. Să ţină bine în mână piesa de un dolar, să nu se oprească pe stradă, să nu intre în vorbă cu nimeni, să-l roage pe spiţer să împacheteze în hârtie restul şi să-i pună în buzunarul de la pantaloni. Pantalonii aveau chiar două buzunare. Puştiul se dădea în vânt după bomboanele cu cremă de ciocolată.

Chicken intră în magazin şi se întoarse valvârtej. Îşi învestise tot capitalul în acţiuni B.O.M.B.O.A.N.E., numai ca să-şi înlesnească drumul către dificultatea mult mai mare care abia se anunţa.

Oferi bomboanele copilului, constatând cu satisfacţie că între ei se stabilise o oarecare complicitate. Apoi nu-i fu prea greu să ia conducerea expediţiei. Îşi luă de mână investiţia şi o duse într-o frumoasă farmacie din acelaşi cartier, pe care o ştia. Acolo, cu un aer părintesc, dădu dolarul şi ceru medicamentul, în timp ce băieţelul ronţăia bomboanele, încântat că fusese eliberat; de responsabilitatea cumpărăturii. Fericitul învestitor se căută prin buzunare, găsi un nasture de pardesiu (nasture ce constituia întreaga sa garderobă de iarnă) şi înfăşurându-l cu grijă, vârî presupusul rest în buzunarul candidului tânăr. Pe urmă îl aşeză pe băiat cu faţa spre casă. Îl bătu cu bunăvoinţă pe umăr – fiindcă inima lui Chicken era tot atât de bună ca şi a tizilor săi înaripaţi – şi jucătorul de bursă părăsi piaţa cu un profit de 1,700% la capitalul învestii.

Două ore mai târziu, o locomotivă puternică, marca Iron Mountain, părăsea triajul spre Texas, trăgând după ea un şir lung de vagoane de marfă goale. Într-unul din vagoanele pentru vite, îngropat pe jumătate în paie, stătea comod Chicken. Ţinea în cuib lângă el un sfert de whisky de cea mai proastă calitate şi o pungă de hârtie cu pâine şi brânză. Astfel călători domnul Ruggles în vagonul său particular, spre Sud, pentru a-şi petrece acolo iarna.

Vagonul hurducăi spre Sud timp de o săptămână, fiind manevrat, oprit, repornit, manipulat încolo şi încoace, aşa cum se obişnuieşte cu vagoanele de marfă, dar Chicken nu se despărţea de el, părăsindu-l numai când avea neapărat nevoie să-şi astâmpere foamea ori setea. De un lucru era sigur: vagonul trebuia să ajungă într-o regiune unde se creşteau vile. În adâncul inimii spera că va ajunge la San Antonio. Acolo aerul era sănătos şi blând, iar oamenii buni şi răbdători. Chelnerii de pe-acolo n-aveau să-l alunge cu picioare-n spate. Dacă o să mănânce prea mult ori prea des în acelaşi loc, au să-l înjure numai, dar blajin, fără patimă, ca şi cum n-ar înjura, ci ar cânta din lăută. Înjurau atât de domol, epuizându-şi arareori bogatul şi coloratul vocabular; uneori, până să-şi termine ei ocările, în timp ce era azvârlit afară, Chicken mai avusese vreme să-şi înghită tot prânzul. Era acolo o primăvară perpetuă, noaptea – pieţele plăcute, veselie, muzică. În afară de scurte şi rare momente de frig, se putea dormi confortabil sub cerul liber, în cazul când interiorul caselor ar fi devenit cu totul neospitalier.

La Texarkana, vagonul fu îndreptat către I. şi G.N., apoi merse iar, îndelung, spre Sud, se târî în fine la Austin, pe podul peste Colorado şi, drept ca o săgeată, fugi spre San Antonio.

Când marfarul opri la San Antonio, Chicken dormea dus. În zece minute trenul plecă din nou spre Laredo, capătul liniei. Vagoanele de vite urmau să fie distribuite goale de-a lungul liniei, în diferitele locuri în care urmau să fie încărcate vitele aduse din ranchuri.

Când Chicken se trezi, vagonul era oprit. Privi printre şipci şi văzu că afară era o noapte cu lună. Se furişă afară şi constată că vagonul fusese abandonat împreună cu alte trei vagoane pe o linie secundară, într-un loc sălbatic şi pustiu. De o parte a liniei se zărea un ţarc şi un jgheab pentru vite. Calea ferată îşi croia drum prin oceanul vast şi sumbru al preeriei, iar în mijloc, Chicken, împreună cu nefolositorul său mijloc de transport, complet neajutorat, semăna cu un Robinson a cărui barcă a fost ţintuită pe uscat.

Lângă şine se zărea un stâlp indicator, alb. Apropiindu-se, Chicken citi literele din vârf: S.A. 90. La această distanţă, către Sud, se găsea Laredo. Chicken se afla cam la o sută de mile de orice oraş. În marea misterioasă care-l înconjura, coioţii începură să urle. Chicken se simţea foarte singur. O scosese la capăt la Boston fără nici o şcoală, la Chicago se descurcase fără prea multă strălucire, la Philadelphia fără culcuş, la New York fără nici o proptea, iar la Pittsburg treaz de-a binelea, dar totuşi nu se simţise niciodată atât de singur ca acum.

Deodată, în liniştea de mormânt, răsună un nechezat. Venea din estul liniei. Temător, Chicken începu să exploreze spaţiul în direcţia aceea. Păşi cu multe precauţie pe salteaua de iarbă cârlionţată, fiindu-i frică de orice s-ar fi putut afla în această sălbăticii:: şerpi, şobolani, bandiţi, coropişniţe, miraje, cowboy, fanfangos, tarantule, tamale – şi toate celelalte despre care citise prin cărţile de aventuri. Ocolind un păr sălbatic care îşi zbârlea podoaba fantastică şi ameninţătoare de capete rotunde, fu deodată ţintuit pe loc de un sforăit şi de o zvâcnire fulgerătoare ce-l duseră la paroxismul terorii: calul, el însuşi surescitat, o zbughise cam vreo cincizeci de iarzi mai încolo, unde se opri, se linişti, îşi reluă păscutul. Calul era însă singurul lucru din acel pustiu de care Chicken nu se temea. Crescuse la o fermă, umblase cu caii de mic, îi cunoştea, ştia să călărească.

Apropiindu-se încet, cu vorbe mângâietoare, ajunse lângă animal. Calul, după prima fugă, se arătă ceva mai blând, iar Chicken prinse capătul unei frânghii de vreo douăzeci de picioare pe care calul o trăgea după el prin iarbă. Nu-i trebuiră decât, câteva clipe ca să transforme frânghia într-un căpăstru ingenios, de felul borsalului mexican. Cât, ai clipi încalecă şi porni într-un galop splendid, lăsând animalului libertatea direcţiei. „O să mă ducă el undeva”, îşi spuse Chicken.

Galopul nestăvilit prin preeria iluminată de lună ar fi fost un prilej de bucurie chiar şi pentru Chicken, căruia nu-i plăcea să facă eforturi. Dar acuma numai de asta n-avea chef. Capul îl durea. Îl cuprindea o sete din ce în ce mai cumplită. Iar acel undeva către care îl ducea norocul i se părea uneori nesigur până la catastrofă.

Şi deodată băgă de seamă că animalul se îndreaptă către o ţintă anume. Prin preeria netedă el îşi urma drumul, drept înainte, ca o săgeată, spre est. Din când în când un deal, un râuleţ, un lăstăriş spinos îi încetineau puţin goana, dar el îşi urma calea, dus de un instinct fără greş. În cele din urmă, pe o pantă dulce, calul deveni brusc mult mai puţin grăbit, se mărgini să meargă la pas, iar la o aruncătură de băţ mai încolo, în preerie, se zărea un crâng mic şi sub el se afla un jacal din acelea pe care le construiesc mexicanii: o locuinţă cu o singură încăpere, făcută din prăjini înfipte şi legate cu nămol, acoperită cu iarbă sau trestie. Un ochi expert şi-ar fi dat seama că acolo era statul major al unei mici stâne de oi. La lumina lunii, pământul din ţarcul din apropiere arăta ca o pulbere fină, bătută de copitele oilor. Peste tot locul zăceau aruncate, în mare dezordine, lucrurile obişnuite unor asemenea locuri – frânghii, căpestre, şei, piei de oaie, traiste de lână, jgheaburi de adăpat şi gunoi. Butoiul cu apă de băut, era la spatele unei căruţe cu doi cai, oprită lângă uşă. Harnaşamentul, îngrămădit pe inima căruţei, era leoarcă de rouă.

Chicken alunecă la pământ şi legă calul de un pom. Strigă de mai multe ori, dar, cum casa rămânea tăcută, intră cu precauţie pe uşa dată de perele. Era destulă lumină ca să vadă că în casă nu era nimeni. Scăpară un chibrit şi aprinse o lampă care se, afla pe masă: o cameră de fermier holtei, care se mulţumea în viaţă cu strictul necesar. Chicken cotrobăi cu îndemânare peste tot, până găsi ceea ce nu îndrăznea să spere: o cană mică, maronie, plină încă pe sfert cu licoarea pe care şi-o dorea.

După o jumătate de oră, Chicken – care acum nu mai semăna cu un pui, ci cu un cocoş înfuriat, gata de luptă – ieşi din casă, cu paşi şovăitori. Îşi schimbase zdrenţele cu echipamentul ranchman-ului absent. Purta un costum de postav maro, aspru; haina era un fel de bolero dezmăţat; îşi trăsese o pereche de cizme şi pintenii îi zăngăneau la fiecare din paşii aceia şovăitori. Mijlocul îi era încins într-un brâu plin de cartuşe şi în fiecare toc avea câte-un pistol cu şase focuri.

Hoinărind încoace şi încolo, găsi nişte pături, o şa şi un frâu cu care îşi găti roibul. Apoi încalecă iar şi se depărta în grabă, cântând tare un cântecel fără melodie.

Banda lui Bud King – desperados, tâlhari, hoţi de cai şi de vite – îşi aşezase tabăra într-un loc ascuns pe malul lui Frio. Prădăciunile din ţinutul Rio Grande (deşi cu nimic mai îndrăzneţe decât cele obişnuite) se bucuraseră de mai multă vâlvă decât celelalte, astfel încât compania de rangeri a căpitanului Kinney primise ordinul să-i urmărească. Bud King, care era un şef înţelept, hotărâse că e mai bine să se retragă deocamdată în siguranţa ghimpoasă a văii lui Frio decât să dea piept eu apărătorii legii, aşa cum ar fi dorit oamenii lui.

Deşi gestul era prudent şi nu incompatibil cu binecunoscutul curaj al lui Bud, el dădu naştere la disensiuni în bandă. Zăcând astfel, fără glorie, perdu în tufişuri, bandiţii puseră la îndoială, într-un proces cu uşile închise, cum s-ar zice, destoinicia şefului lor. Îndemânarea şi eficienţa lui Bud nu fuseseră niciodată criticate până atunci, dar gloria sa apunea (căci asta-i soarta gloriei) în faţa unei stele noi. Sentimentele bandei, cristalizate, formară opinia că Vulturul Negru i-ar fi putut conduce cu mult mai multă strălucire, profil şi distincţie.

Acest Vultur Negru, poreclit şi Teroarea Frontierei, devenise membrul bandei în urmă cu vreo trei luni.

Într-o noapte, pe când bandiţii campau la adăpătoarea San Miguel, dădu buzna peste ei un călăreţ singuratic. Călărea pe calul regulamentar (adică de furat) şi avea un aspect izbitor de criminal: un nas ca un cioc, încovoiat rapace, proiectat deasupra unei mase de favoriţi ţepoşi, negri-albaştri, ochiul cavernos, înspăimântător. Purta sombrero, era pintenat. Garnisit cu pistoale, beat criţă şi plin de curaj. Puţini oameni, în ţinutul udat de Rio Bravo, ar fi îndrăznit să pătrundă singuri în tabăra lui Bud King. Dar pasărea cumplită năvăli peste ei fără nici o teamă şi ceru de mâncare.

Ospitalitatea preeriei e nelimitată. Chiar dacă duşmanul îţi întretaie calea, eşti nevoit întâi să-l hrăneşti şi abia după aceea să-l împuşti. Să-ţi deşerţi în el proviziile şi abia pe urmă plumbii. Aşa că străinul care nu-şi declarase intenţiile fu aşezat la un prânz straşnic.

Străinul era o pasăre vorbăreaţă, plină de cele mai straşnice şi minunate poveşti şi întâmplări, vorbind o limbă uneori cam obscură, dar întotdeauna splendid colorată. Pentru oamenii lui Bud Ring constituia cea mai mare senzaţie, fiindcă ei aveau rareori ocazia să întâlnească oameni noi. Se agăţară încântaţi de lăudăroşenia vanitoasă a noului venit, de misterul aromat al argoului său. De familiaritatea dispreţuitoare pe, care acesta o afişa în legătură cu viaţa, cu lumea, cu locurile îndepărtate, precum şi de sinceritatea extremă cu care îşi afişa sentimentele.

În ochii oaspetelui, banda nu era decât o adunătură de ţărănoi, pe care-i „fraierea de haleală”, exact ca şi cum şi-ar depăna poveştile la uşa din dos a unei case de fermă ca să capete ceva de mâncare. Ce-i drept, ignoranţa lui nu era deloc de neiertat: „răufăcătorul” din sud-vest cade rareori în extreme. Briganzii puteau fi luaţi foarte bine drept un grup de liniştiţi mitocani, adunaţi la un ospăţ cu peşte prăjit ori pecan. Cu gesturi blânde, gârboviţi la mers, cu glasul dulce, îmbrăcaţi fără nici un pitoresc, nu-şi mărturiseau în nici un fel privirii îngrozitoarele caziere de care se făcuseră demni.

Astfel, strălucitorul străin fu ospătat în tabără timp de două zile. Apoi, printr-o hotărâre comună, fu invitat să devină membrul bandei.

El se înrolă sub numele de „Căpitanul Montressor”.

Dar banda i-l înlocui pe loc, poreclindu-l Piggy[3], ca un compliment pentru pofta-i de mâncare formidabilă, veşnic nepotolită.

Şi astfel, frontiera Texasului îşi căpătă cel mai pitoresc tâlhar din câţi o călcaseră vreodată în copitele cailor.

În timpul celor trei luni ce urmară, Bud King îşi conduse trupa ca şi mai înainte, mulţumindu-se cu profituri rezonabile şi ocolind întâlnirile cu legea. Furară câteva herghelii de cai găsite în păşuni, câteva cirezi de vite frumoase pe caro le trecură fără dificultăţi peste Rio Grande, aducându-le un câştig substanţial. Deseori năvăleau călări în sătucurile şi aşezările mexicane, terorizând locuitorii şi jefuindu-i de proviziile şi muniţiile de care aveau nevoie. În timpul acestor raiduri fără vărsări de sânge, Piggy îşi câştiga, datorită chipului fioros şi vocii înfricoşătoare, un renume cu mult mai mare decât şi l-ar fi putut câştiga ceilalţi desperados, cu voci dulci şi feţe triste, în toată viaţa lor.

Mexicanii, meşteri în găsirea poreclelor, îl numiră la început Vulturul Negru şi începură să-şi sperie copiii. Ameninţându-i cu poveşti de spaimă despre jeluitorul care îi fură pe ţânci în ciocul lui mare. Curând numele se răspândi şi Vulturul Negru, Teroarea Frontierei, deveni un personaj arhicunoscut în reportajele senzaţionale ale ziarelor şi în taifasul ranchurilor.

Ţinutul dintre Nueces şi Rio Grande era o întindere sălbatică dar fertilă, pusă la dispoziţia ranchurilor cu oi şi vite. Păşunatul era liber şi gratuit. Locuitorii fiind puţini la număr, legea era doar o vorbă, iar bandiţii întâlneau o rezistenţă mică. Asta până când înfumuratul de Piggy creă grupului o faimă nemaipomenită. Atunci compania de rangeri[4] a lui Kinney se îndreptă spre acele ţinuturi. Bud King pricepu că asta însemna ori un război imediat şi necruţător, ori o temporară retragere. Socotind că n-avea rost să rişte, îşi retrase oamenii. Într-un loc aproape inaccesibil, pe malul lui Frio. Din care motiv izbucni, cum am mai spus, nemulţumirea printre membrii bandei. Bud deveni ţinta acuzaţiilor şi intrigilor. Vulturul Negru era favorit pentru noua şefie. Bud King nu era chiar neinformat asupra sentimentelor care apăruseră în rândurile subalternilor. El îl chemă la o parte pe locotenentul său Cactus Taylor, omul de încredere, ca să discute împreună situaţia creată.

— Dacă băieţii nu mă mai vor, o să mă car singur de la şefie, zise Bud. Sunt şucăriţi că nu-i conduc bine, cică. Şi asta fiin’că am zis să ştergem putina, acuma când Sam Kinney vine după noi. Eu îi scap de gloanţe în cap, ori de un contract cu statul şi ei fac gât şi strigă că nu mai sunt bun.

— Chestia n-ar fi chiar aşa de nasoală, comentă Cactus, dacă băieţii n-ar fi înnebuniţi de-a binelea după Piggy. Li s-a năzărit să fie el în frunte, să taie el vântul cu perciunii şi cu nasu’ ăla al lui.

— E ceva tare ciudat cu Piggy ăsta. Declară gânditor Bud. Încă nu l-am văzut să se lupte de-adevăratelea cu nimic. Face gură cât zece, asta-i sigur şi se-nfige la bucata a mai bună, mamă-mamă! Da’ încă n-a dat de nici un bucluc. Ştii, Cactus, de când e la noi, nu ş’cum dracu’ de nu s-a întâmplat nici o zarvă. Piggy se pricepe al dracului să sperie ţânci slabi de înger sau să spargă o prăvălie de la crucea drumurilor. E cel mai tare bandit care-a dat vreodată iama în stridii conservate ori în brânzeturi. Da’ cum stăm cu pofta de luptă adevărată? Am mai văzut eu cetăţeni de-ăştia care păreau gata să înghită foc, da’ au căpătat indigestie de la prima porţie de plumb care li s-a servit!

— Vorbeşte foarte pe larg despre înghesuielile de care a avut parte. Zice că a trecut prin ciur şi prin dârmon, aminti Cactus.

— Ştiu, da’ nu-mi sună bine clopoţeii! răspunse Bud, folosind expresia sceptică a băieţilor de la vite.

Conversaţia avea loc într-o noapte în tabără. Ceilalţi membri, opt la număr, întârziau la cină în jurul focului. Când Bud şi Cactus tăcură, se auzi formidabila voce a lui Piggy. Vorbea deodată cu toţi ceilalţi şi mai tare decât toţi, încercând simultan, fără să reuşească însă, fireşte, să-şi domolească pofta de mâncare.

— N-are nici un chichirez, zicea el, să umblăm mii de mile după cai şi văcuţe roşii. N-are nici un haz. Fugim prin mărăcini şi tufe şi ne-apucă o sete de nu ne-o poate stinge o berărie întreagă şi sărim mereu masa de prânz. Ziceţi şi voi, e bine-aşa? Ştiţi ce-aş face eu dac-aş fi ştabu’ găştii? Aş ataca un tren! Aş goli vagonul poştal şi m-aş umple de bănet. Pe când voi, băieţi, vă alegeţi cu praful. Mă obosiţi. Goana asta tâmpită după vaci mă scârbeşte.

Ceva mai târziu, o delegaţie merse să vorbească cu Bud. Se mutau de pe un picior pe altul, mestecau coajă de meschită şi îl luau pe departe pe Bud, nevrând să-i rănească sentimentele. Bud le prevăzuse intenţiile şi îi ajută. Ei doreau riscuri mai mari şi profiluri mai serioase.

Ideea lui Piggy de a jefui un tren le aprinsese imaginaţia, mărindu-le admiraţia pentru sclipirea instigatorului. Erau nişte oameni simpli, deprinşi să bată tufişurile fără nici o artă, încorsetaţi în obiceiurile vechi şi nu se gândiseră niciodată să-şi extindă preocupările dincolo de mânarea cirezilor şi de împuşcarea acelora de o teapă cu ei care s-ar fi aventurat să-şi bage nasul unde nu le fierbea oala.

Bud se purtă „curat”. Acceptă o poziţie de subordonat. Aşteptând ca Vulturul Negru să treacă examenul, care avea să-l consacre şef.

După multe consultări, studieri de mersuri de trenuri şi discuţii asupra topografiei ţinutului, se deciseră asupra timpului şi locului. Pe vremea aceea era foamete în Mexic, iar în anumite părţi din Statele Unite numărul vitelor scăzuse, aşa că între cele două părţi avea loc un susţinut comerţ internaţional. Mulţi bani circulau pe căile ferate care uneau cele două republici. Căzură de acord că locul cel mai potrivit pentru jaful propus era Espina, o haltă pe linia I. şi G.N., cam la patruzeci de mile nord de Laredo. Trenul oprea acolo un minut. Ţinutul era sălbatic şi nelocuit. Halta era de fapt doar o casă în care locuia însuşi impiegatul.

Banda Vulturului Negru porni la drum, călărind noaptea. Sosind în apropierea Espinei, îşi odihniră caii toată ziua într-o pădurice, la o distanţă de câteva mile de haltă.

Trenul sosea la Espina la 10,30 p.m. Aveau tot timpul să-l jefuiască şi să fie a doua zi pe lumină departe, hăt dincolo de graniţa mexicană.

Ca să spunem adevărul, trebuie să recunoaştem că Vulturul Negru nu dădu nici o clipă impresia că ar fi dorit să se sustragă de la onorurile şi responsabilităţile cu care era pus faţă-n faţă.

Cu multă discreţie, îşi aşeză oamenii în locurile hotărâte dinainte şi le explică cu grijă ce aveau de făcut.

În iarba înaltă aveau să se ascundă câte patru bandiţi de fiecare parte a liniei. Gotch-Ear Rodgers trebuia să-l imobilizeze pe impiegat. Bronco Charlie urma să rămână la cai, ţinându-i gata de plecare. Calculaseră locul unde se va opri locomotiva: de o parte a liniei trebuia să aştepte Bud King, de cealaltă însuşi Vulturul Negru. Cei doi urmau să cadă în spatele mecanicului şi fochistului, să-i forţeze să coboare şi să-i mâne spre coada trenului. Urma jefuirea vagonului de mesagerii şi plecarea. Până ce Vulturul nu dădea semnalul – un loc de pistol – nimeni n-avea voie să facă o mişcare. Un plan perfect.

Cu zece minute înainte de sosirea trenului, oamenii erau toţi la post, bine ascunşi în ierburile groase care creşteau lângă linii. Întunericul nopţii începu să se lase o dată cu o burniţă din norii învolburaţi. Vulturul Negru se chirci în dosul unui tufiş, la cinci yarzi de şine. Avea la brâu două pistoale cu şase focuri. Din când în când trăgea câte-o duşcă dintr-o sticlă neagră, pântecoasă pe care o scotea din buzunar.

O stea apăru deodată, departe, în josul liniei. Ea se transformă curând în lumina din faţă a trenului care se apropia. Trenul sosi, făcând un zgomot din ce în ce mai mare. Locomotiva se repezi către ambuscada pregătită de desperados, într-un tunet şi o lumină straşnică, ca un monstru răzbunător care voia să-i târască la judecată. Vulturul Negru se întinse la pământ. Dar locomotiva, contrar calculelor lor, nu se opri unde trebuia să se oprească, adică între Bud King şi Vultur – ascunşi, ci îi depăşi cam cu vreo patruzeci de yarzi, după care se opri.

Şeful se ridică şi privi atent din spatele tufişului. Oamenii lui aşteptau în tăcere semnalul. Chiar în faţa Vulturului Negru se afla ceva care îi atrase atenţia. Trenul nu era un personal obişnuit, ci un tren mixt. În faţă se afla un vagon de marfă, a cărui uşă era deschisă. Vulturul Negru se apropie de vagon şi deschise uşa şi mai mult. Dinăuntru năvăli un miros umed, rânced, familiar, mucegăit, îmbătător, un miros drag ce-i stârni deodată toate vechile amintiri din zilele fericite de hoinăreală. Vulturul Negru inspiră mirosul vrăjitor, aşa cum călătorul reîntors aspiră parfumul unui trandafir încolăcit în jurul casei copilăriei. Îl cuprinse nostalgia, băgă măna înăuntru. Paie uscate, flexibile, ondulate, moi, îmbietoare, acopereau duşumeaua. Burniţa de afară se transformă dintr-o dată într-o ploaie rece.

Clopotul trenului sună. Şeful îşi desfăcu brâul şi-l aruncă cu pistoale cu tot. Urmară pintenii, apoi sombreroul larg. Vulturul Negru îşi pierdea penele. Trenul porni cu o smucitură, scoţând zgomot de fierărie. Fosta Teroare a Frontierei se strecură în vagonul de marfă şi închise uşa. Întins comod pe scânduri, strângând sticla neagră la piept, cu ochii închişi într-un zâmbet indolent, cu fericirea înscrisă pe trăsăturile crunte, Chicken Ruggles îşi începea voiajul de întoarcere.

Nestingherit de ceata de bandiţi necruţători ce nu mişcau în aşteptarea semnalului, trenul ieşi din Espina. În timp ce viteza creştea şi masele negre de ierburi şuierau pe lângă el, mesagerul din vagonul poştal îşi aprinse pipa, privi pe fereastră şi spuse pe un ton foarte simţit:

— Ce loc grozav pentru o jefuire!

O. HENRY

Date: 2016-01-14; view: 570