IX. Menţinerea statutului de arbitru neutru de către instanţe

Cu toate că astfel de momente ca lipsa motivării hotărîrii sau refuzul de a examina probele invocate de către o parte ar putea servi ca bază pentru a pune probleme de imparţialitate a instanţei, într-un caz (Flux(3) c. Moldovei) Curtea a notat că instanţele judecătoreşti naţionale au constatat ca fiind defăimătoare o declaraţie, care nici măcar nu a fost contestată de către reclamant în procesul judiciar la nivel naţional. Curtea a declarat că acest lucru în sine ar fi fost suficient pentru Curte de a constata o încălcare în această cauză.

Majoritatea încălcărilor constatate de Curte examinate în cadrul acestui compartiment ţin de exercitarea corectă a unor atribuţii ce reies din regulile de bază în desfăşurarea unui proces de judecată (necesitatea motivării hotărîrilor adoptate, asigurarea dreptului la apărare etc.). Nu putem să explicăm de ce judecători din diferite instanţe au neglijat aceste reguli.

Totodată, anumite deficienţe constatate de Curte sunt mai subtile şi probabil necesită acţiuni suplimentare pentru a preveni astfel de lucruri. Ne referim aici la obligativitatea de a dovedi fapte de către pîrîţi în ceea ce priveşte procesele de răspîndire a unor informaţii ce nu corespund realităţii şi la acordarea de către instanţe a prejudiciului moral.

În ceea ce priveşte primul aspect, considerăm că Hotărîrea menţionată mai sus cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice ar trebui completată cu prevederea că odată cu trecerea timpului, pentru mijloacele mass-media poate deveni imposibil să demonstreze faptele pe care s-au bazat în materialele lor şi de aceea urmează ca ele, în condiţiile date, să fie scutite de această obligaţie.

Referitor la prejudiciu, Curtea a relevat un moment care urmează a fi inclus în Hotărîrea explicativă a CSJ cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a legislaţiei ce reglementează repararea prejudiciului moral. Acesta se referă la faptul că odată cu trecerea unei perioade considerabile de timp de la publicare pînă la adresarea în instanţe pentru examinarea pretinsei defăimări a onoarei şi reputaţiei, prejudiciul adus persoanei ce ar fi fost defăimată prin materialul respectiv ar trebui să dispară. Cu alte cuvinte, în această situaţie, reclamantului nu ar trebui să-i fie recuperat prejudiciu moral din cauza dispariţiei acestuia.

Prevederile legislaţiei în vigoare ar urma şi ele să fie completate în această privinţă. În acest sens, considerăm benefice prevederile unui proiect de lege cu privire la libertatea de exprimare elaborat de către societatea civilă, potrivit căruia este necesar de a depune o cerere prealabilă în termen de 20 de zile de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre informaţia defăimătoare, acesta fiind un termen de prescripţie. La împlinirea unui an din ziua defăimării, persoana nu poate solicita repunerea sa în termenul de depunere a cererii prealabile. Art. 17 al proiectului prevede, de asemenea, că, în cazul în care concomitent cu cererea principală nu s-au înaintat pretenţiile cu privire la compensarea prejudiciilor, instanţa de judecată va respinge cererea pentru compensarea prejudiciilor depusă ulterior.

Ca şi concluzie la aspectele discutate mai sus, ca urmare a condamnărilor pronunţate, instanţele de judecată au început să aplice tot mai mult prevederile din practica judiciară a Curţii Europene. Această constatare este adevărată mai ales în privinţa Curţii Supreme de Justiţie.

Totodată, după părerea practicienilor se observă o deviere spre o altă extremă. Dacă mai înainte jurnaliştii erau pedepsiţi foarte uşor, acum, dimpotrivă, instanţele aplică astfel de sancţiuni mai rar, poate şi din considerentul de a evita riscul unei condamnări ulterioare.

Jurnaliştii, însă, nu au o protecţie absolută chiar ţinînd cont de momentele descrise mai sus. De exemplu, în ceea ce priveşte judecăţile de valoare, Curtea a menţionat că şi în cazul în care o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de faptul dacă există un substrat factologic suficient pentru declaraţia contestată, deoarece chiar şi o judecată de valoare fără nici un substrat factologic care s-o susţină poate fi excesivă (a se vedea De Haes and Gijsels c. Belgiei, citată mai sus, § 47, Oberschlick c. Austri (nr. 2), hotărîre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV, p. 1276, § 33).

Încălcarea acestui echilibru, ar putea duce la apariţia unor noi condamnări, dar de data aceasta din motiv că drepturile (în speţă, în mare măsură dreptul la viaţa privată) a reclamanţilor în procesele contra mass-media au fost încălcate.

În ceea ce priveşte viaţa privată, Curtea a statuat în diverse contexte că conceptul de viaţă privată include integritatea fizică, dar şi psihologică. Obligaţiile pozitive ale autorităţilor ar include în anumite circumstanţe datoria de a menţine şi aplica în practică un cadru legal adecvat care ar oferi protecţie contra actelor de violenţă din partea altor persoane private (vezi de exemplu, Osman c. Marii Britanii, 28 octombrie 1998, M.C. c. Bulgariei, no. 39272/98, ECHR 2003‑XII). De menţionat că există o iniţiativă legislativă de a exclude repararea prejudiciului moral pentru cazurile de defăimare. Această lege, odată adoptată ar putea să influenţeze negativ în ceea ce priveşte protecţiei eficiente a dreptului la viaţa privată.

Date: 2016-01-05; view: 618