XIII. Angajarea responsabilităţii statului pentru inacţiunea autorităţilor sale de a executa hotărîrile judecătoreşti

În cauza Istrate c. Moldovei (cererea nr. 53773/00), Curtea a constatat că Guvernul nu a argumentat că pîrîtul C. este insolvabil şi nu a demonstrat că după dată executării parţiale a hotărîrii judecătoreşti, executorul judecătoresc a întreprins vreo măsură pentru executarea hotărîrii sau că a luat o decizie privind încetarea procedurii de executare. Prin faptul că nu au fost luate măsurile adecvate pentru a executa hotărîrea pe parcursul perioadei de circa doi ani, cînd hotărîrea era executorie, autorităţile Republicii Moldova au împiedicat reclamantul să se bucure de beneficiile hotărîrii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa cu patru ani în urmă.

În cauza Mizernaia c. Moldovei (cererea nr. 31790/03), Curtea a constatat că autorităţile nu au întreprins măsuri necesare pentru a asigura executarea hotărîrii judecătoreşti privind restituirea de către o cooperativă de construcţie a locuinţelor a banilor investiţi într-un apartament cu trei camere, precum şi a faptului că hotărîrea nu a fost executată în întregime nici pînă în prezent.

În cauza Vitan c. Moldovei (cererea nr. 6901/03), Curtea a constatat că executorul judecătoresc nu a întreprins nicio măsură efectivă în vederea executării hotărîrilor judecătoreşti privind încasarea de la o companie privată (ASITO) a restanţei la pensia viageră. Din acest motiv, hotărîrea judecătorească definitivă din 25 aprilie 2000 şi hotărîrea suplimentară din 24 noiembrie 2000 au rămas neexecutate timp de aproape patruzeci şi, respectiv, treizeci şi patru de luni.

În cauza Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei (cererea nr. 40541/04), Curtea a constatat că hotărîrea judecătorească privind demolarea construcţiei neautorizate de către organele administraţiei publice locale (pretura de sector) a rămas neexecutată timp de şapte ani şi zece luni, întîrziere care nu poate fi justificată de existenţa unor probleme tehnice.

În cauza Grivneac c. Moldovei (cererea nr. 35994/03), Curtea a constatat că hotărîrea judecătorească privind încasarea în beneficiul reclamantului a unei sume băneşti de la o persoană fizică a rămas neexecutată datorită inactivităţii autorităţilor, fapt care a oferit largi posibilităţi debitorului să evite plata datoriei fie prin vînzarea bunurilor sale mobile pe care le-ar fi putut deţine sau a bunurilor imobile din afara municipiului Chişinău, fie prin transferarea banilor din conturile sale bancare altor persoane, fie prin părăsirea ţării.

În cauza Deordiev şi Deordiev c. Moldovei (cererea nr. 33276/03), Curtea a constatat că neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind evacuarea unor terţe persoane din spaţiul locativ repartizat reclamantului s-a datorat, în exclusivitate, conduitei instanţelor judecătoreşti naţionale care au suspendat procedura de executare fără anumite temeiuri de suspendare.

În cauza Mazepa c. Moldovei (cererea nr. 1115/02), Curtea a constatat că autorităţile nu au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărîrii, întrucît primele eforturi serioase în vederea executării au fost efectuate aproape peste doi ani după ce hotărîrea a devenit definitivă.

În cauza Lozan c. Moldovei (cererea nr. 20567/02), Curtea a constatat neexecutarea de către Academia de Ştiinţe a Moldovei a hotărîrii judecătoreşti privind recunoaşterea dreptului la spaţiu locativ.

În cauza Banca Vias c. Moldovei (cererea nr. 32760/04), Curtea a constatat că imposibilitatea executării hotărîrii judecătoreşti privind rambursarea creditului acordat de către bancă unui agent economic se datorează hotărîrilor judecătoreşti prin care autorităţile au permis lichidarea întreprinderii debitoare şi transferarea patrimoniului ei unei terţe persoane, fără a plăti datoriile acesteia din contul bunurilor pe care le avea la momentul lichidării.

***

Cu ocazia examinării acestei categorii de cauze, Curtea a reiterat în repetate rînduri că „statul are obligaţia pozitivă să organizeze un sistem de executare al hotărîrilor judecătoreşti care să fie efectiv atît în drept, cît şi în practică, precum şi să asigure executarea acestora fără întîrzieri nejusitificate. Responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărîri judecătoreşti pronunţate împotriva unei companii private nu se extinde mai departe de implicarea organelor de stat în procedurile de executare (Fuklev c. Ukraine, nr. 71186/01, §67, § 84, §§90-91, hotărîrea din 07 iunie 2005). Atunci cînd autorităţile sunt obligate să acţioneze pentru a executa o hotărîre judecătorească şi nu o fac, inacţiunea lor poate angaja responsabilitatea statului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie (Scollo c. Italy, hotărîrea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315‑C, § 44; Istrate c. Moldova, nr. 53773/00, §§ 55 şi 61, 13 iunie 2006).

Referindu-ne, în linii generale, asupra acestei probleme, constatăm că, din punct de vedere legislativ, Republica Moldova şi-a onorat obligaţia pozitivă de a institui un sistem de executare a hotărîrilor judecătoreşti. În acest sens, au fost adoptate principalele acte normative ce ţin de organizarea şi funcţionarea organelor de executare, şi anume: Codul de executare[11] şi Legea nr.204/06.07.2006 cu privire la sistemul de executare silită[12]. În esenţă, organizarea şi funcţionarea sistemului de executare silită era reglementată suficient şi de vechile prevederi conţinute în Titlul V al Codului de procedură civilă din 1964.

Din punct de vedere practic, putem semnala anumite deficienţe în activitatea organelor de executare, care, în final, se soldează cu neexecutarea sau executarea tardivă a hotărîrilor judecătoreşti. Analizînd unele cauze care au tangenţă cu acest capitol, putem observa că organele de executare, deseori, sunt pasive şi nu-şi îndeplinesc atribuţiile în mod corespunzător. De exemplu, în cauzele Istrate c. Moldovei, Mizernaia c. Moldovei, Vitan c. Moldovei, Grivneac c. Moldovei, Mazepa c. Moldovei, se atestă o neglijenţă din partea executorului judecătoresc care a omis să execute hotărîrile judecătoreşti pe parcusul unor perioade îndelungate de timp, în pofida diverselor plîngeri parvenite din partea creditorilor sau a unor solicitări ale Ministerului Justiţiei. Considerăm că nu e cazul să afirmăm că aceste cauze prezentau ceva deosebit şi imposibil de realizat. Astfel, în cauza Istrate c. Moldovei, Curtea a menţionat că pe parcursul unei perioade de circa doi ani, „executorul n-a întreprins nici o măsură de executare a hotărîrii şi nici n-a luat o decizie privind încetarea procedurii de executare, în conformitate cu art.366 CPC”. În cauza Vitan c. Moldovei, Curtea a constatat că „executorul judecătoresc nu a întreprins nici o măsură efectivă în vederea executării hotărîrii judecătoreşti” (inclusiv sancţionarea companiei debitoare sau a angajaţilor săi), cu toate că debitorul era o companie solvabilă. În cauza Grivneac c. Moldovei, Curtea a constatat că „executorul a întreprins prima acţiune în vederea executării abia două luni mai tîrziu, aceasta fiind limitată la verificarea dreptului de proprietate asupra imobilelor doar în mun. Chişinău”, „abia peste alte două luni, executorul a vizitat domiciliul debitorului şi a stabilit că acesta nu mai locuia acolo”, „poliţia a început a efectua căutarea abia peste trei ani”, fapt care a oferit largi posibilităţi debitorului să evite plata datoriei fie prin vînzarea bunurilor sale mobile pe care le-ar fi putut deţine sau a bunurilor imobile din afara municipiului Chişinău, fie prin transferarea banilor din conturile sale bancare altor persoane, fie prin părăsirea ţării. În cauza Mazepa c. Moldovei, Curtea a considerat că „autorităţile nu au întreprins toate măsurile rezonabile pentru a asigura executarea hotărîrii”, „primele eforturi serioase de executare a hotărîrii au fost întreprinse aproape peste doi ani după ce hotărîrea a devenit definitivă” şi „atunci cînd executorul a decis să întreprindă acţiuni concrete în vederea executării hotărîrii, el nu a putut să o facă”.

Analiza acestor speţe ne permite să afirmăm că, dacă executorul judecătoresc îşi exercita în mod conştient atribuţiile cu care era abilitat şi întreprindea toate măsurile prevăzute de lege pentru executarea operativă a prevederilor documentelor executorii, situaţiile de condamnare a Moldovei de către Curte ar fi putut fi evitate.

Este important de subliniat că legislaţia prevede şi posibilitatea aplicării unor măsuri de răspundere administrativă sau penală în privinţa debitorilor care nu-şi onorează obligaţiunile stabilite printr-un document executoriu. Astfel, art. 200¹¹ al CCA prevede aplicarea unei amenzi pentru neexecutarea deciziei instanţei judecătoreşti, iar art. 320 CP stabileşte sancţiunile pentru neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executarea unei hotărîri judecătoreşti. Numărul cazurilor de aplicare a unor asemenea sancţiuni este destul de redus. Conform Raportului Centrului pentru Drepturile Omului despre respectarea drepturilor omului în Republica Moldova[13], pe parcursul anului 2007 au fost intentate 36 de dosare pe acest gen de infracţiuni, nefiind specificat numărul cazurilor de aplicare a sancţiunilor. Constatăm că acest indice vis-a-vis de numărul total al documentelor executorii (circa 2000) aflate în restanţă din motivul eschivării debitorului de la executare este foarte mic, el constituind 1,8% din acestea.

În viziunea Curţii, „nerecuperarea unei datorii, din cauză că debitorul nu posedă bunuri, nu poate fi imputată statului pîrît, decît în măsura în care această omisiune este imputabilă autorităţilor naţionale” (a se vedea, printre altele, Poláčik c. Slovakia, nr. 58707/00, § 64, hotărîrea din 15 noiembrie 2005). Această constatare ne permite să considerăm că statul este exonerat de răspundere în cazul în care executorul judecătoresc, efectuînd toate actele necesare pentru executarea operativă a documentelor executorii şi constatînd imposibilitatea executării hotărîrii din cauza insolvabilităţii debitorului, va decide restituirea titlului executoriu creditorului urmăritor.

În unele cauze, Curtea a constatat că neexecutarea sau executarea tardivă a hotărîrilor judecătoreşti se datorează în mare măsură şi instanţelor judecătoreşti. Astfel, în cauza Vitan c. Moldovei, Curtea a relatat că cererea reclamantului adresată instanţei judecătoreşti la data de 29 mai 2000 privind executarea hotărîrii judecătoreşti a fost satisfăcută abia doi ani mai tîrziu, la data de 17 mai 2002, cînd titlul executoriu a fost expediat executorului judecătoresc. În cauza, Mazepa c. Moldovei, Curtea a menţionat că „dintr-un motiv necunoscut, instanţa judecătorească naţională a răspuns abia peste 9 luni la solicitarea reclamantului privitor la schimbarea modului de executare a hotărîrii”. Totodată, „avînd sarcina de a supraveghea executarea hotărîrilor sale şi cunoscînd că hotărîrea adoptată în favoarea reclamantului nu a fost executată, ea nu a întreprins nici o acţiune pînă la dispunerea schimbării modului de executare.” În cauza Deordiev şi Deordiev c. Moldovei, Curtea a constatat că „întîrzierea în executare se datorează exclusiv conduitei instanţelor judecătoreşti naţionale”, care au dispus suspendarea procedurii de executare pe un termen de circa unsprezece luni, fără a deţine pretinsul înscris care a servit ca temei de suspendare. În cauza Banca Vias c. Moldovei, Curtea a constatat că neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind rambursarea de către reclamant a creditului a devenit imposibil de executat „datorită hotărîrilor judecătoreşti pronunţate pe această cauză”, prin care „s-a permis lichidarea întreprinderii debitoare şi transferarea patrimoniului acesteia unei persoane terţe fără a plăti datoriile acesteia din contul bunurilor pe care aceasta le avea la momentul lichidării”.

În cauza Lipatnikova şi Rudic c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea timp de şapte ani şi zece luni a hotărîrii privind demolarea unor construcţii neautorizate. Din start, se impune a fi menţionat faptul că executarea unor asemenea hotărîri se efectuează în exclusivitate de către organele administraţiei publice locale (primăria satului, comunei, oraşului sau pretura de sector), fără concursul executorilor judecătoreşti. La momentul actual, legislaţia în vigoare nu reglementează o asemenea procedură şi nu stabileşte anumite condiţii referitor la termenele de executare, ordinea executării, înştiinţarea părţilor, aplicarea sancţiunilor pentru neexecutare, etc.. Din aceste considerente, executarea se efectuează în fiecare caz aparte la discreţia autorităţilor publice locale. Lipsa unei atare proceduri, deseori, împiedică executarea în termene rezonabile a hotărîrilor privind demolarea. Organul abilitat să efectueze demolarea nu poate aplica sancţiuni pentru a contracara împiedicarea executării unor asemenea hotărîri. Din aceste motive, considerăm că ar fi oportun ca legiuitorul să reglementeze executarea acestor hotărîri cu concursul executorului judecătoresc.

În privinţa unor omisiuni ale organelor de executare au fost întreprinse unele măsuri menite să excludă încălcările similare. Astfel, au fost operate modificări la art. 25 al Codului de executare şi introdus în cod art. 57¹ , aceste norme instituind posibilitatea aplicării în privinţa debitorului a interdicţiei de ieşire din ţară în cazul cînd plecarea sa ar face dificilă sau imposibilă executarea hotărîrii judecătoreşti.

În vederea asigurării executorilor judecătoreşti a accesului operativ şi prompt la informaţiile vizînd bunurile imobile pe care le deţine debitorul pe întreg teritoriul republicii, dar şi la alte informaţii relevante pentru procedura de executare, au fost negociate mai multe acorduri de colaborare şi oferire a accesului la bazele de date deţinute de autorităţile statale. Astfel, în prezent, executorii au posibilitatea de a obţine în termene reduse informaţii ample despre situaţia patrimonială a debitorului.

Făcînd o „inventariere” a cauzelor ce duc la tergiversarea executării sau la neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti (cazuri, care, ulterior, se poate întîmpla să devină premise pentru condamnarea statului de către înaltul for justiţiar european) nu putem ignora şi lipsa unor acţiuni prompte, eficiente şi operative din partea executorilor judecătoreşti.

Motivele pentru care se constată lipsa acestor acţiuni sunt diverse: incompetenţa unor executori judecătoreşti, lipsa motivaţiei pentru o activitate eficientă, existenţa unor presiuni asupra executorului judecătoresc etc.

Pentru remedierea unor asemenea situaţii, considerăm că ar fi oportune următoarele soluţii:

Crearea şi menţinerea unui corp de executori profesionişti bine instruiţi. În acest sens, poate fi remarcată o tendinţă de direcţionare a eforturilor Departamentului de executare şi ale Ministerului Justiţiei. Astfel, exigenţele pentru admiterea în profesia de executor judecătoresc au devenit mai severe, potenţialul candidat urmînd să deţină diploma de licenţă în drept, să susţină un interviu preliminar angajării şi să urmeze cursurile de instruire iniţială la Institutul Naţional al Justiţiei. Datorită acestor măsuri, în prezent, se atestă un număr de 406 persoane care deţin studii superioare, comparativ cu 271 de persoane care deţineau studii superioare în anul 2004;

Instituirea unor modalităţi de motivare a personalului. Se pare că renunţarea la practica retribuirii suplimentare a executorului judecătoresc proporţional sumelor încasate nu a fost binevenită. La moment, executorii judecătoreşti sunt retribuiţi conform condiţiilor generale prezăzute pentru funcţionarii publici, fără a exista o corelare directă a sumelor încasate de către aceştia şi retribuţia primită. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că activitatea executorilor judecătoreşti este diferită de cea a unui funcţionar de birou, deoarece implică riscuri, ieşiri în teritoriu, confruntări cu debitorii, deschiderea forţată a încăperilor, ridicarea forţată a bunurilor, iar toate acţiunile întreprinse sunt pasibile de contestare în judecată. Aşadar, pentru condiţii de muncă speciale, ar urma să fie prevăzute şi condiţii speciale de retribuire. Datorită acestui fapt, sistemul de executare se confruntă cu problema menţinerii în profesie a personalului calificat, rata fluctuaţiei cadrelor oscilînd între 10-12 %. Stabilirea unei relaţii directe şi proporţionale între rezultatele activităţii de executare silită şi remunerarea executorului judecătoresc va constitui cu siguranţă o premisă de eficientizare a activităţii date. Mai mult, această reglementare va fi în concordanţă cu practica internaţională, căci majoritatea statelor au stabilit soluţia prin interesarea directă, în primul rînd, a persoanei împuternicite să realizeze procedura de executare a documentelor executorii. Căile au fost diverse, fie că această persoană este în funcţie publică, însă beneficiază şi de o remunerare suplimentară în afara salariului constant pentru fiecare procedură executată cu succes (Germania, Austria), fie că statul a acordat statut de liber-profesionist executorului judecătoresc, acesta fiind remunerat de către creditori conform unor tarife special aprobate (Franţa, Polonia, Estonia etc.);

Reexaminarea conceptuală a statutului executorilor judecătoreşti. În acest sens, considerăm că ar fi oportună liberalizarea profesiei şi acordarea unui statut diferit de cel existent. În viziunea noastră o asemenea liberalizare ar crea un şir de avantaje:

1. Statul ar fi despovărat de întreţinerea sistemului de executare;

2. Activitatea de executare ar deveni mai eficientă, acţionînd principiul concurenţei;

3. Profesia ar deveni mai atractivă, ceea ce iminent va duce la menţinerea în cadrul ei a profesioniştilor de înaltă calificare;

4. Executorii judecătoreşti ar deveni mai independenţi, deoarece actuala apartenenţă şi subordonare a acestora executivului, le afectează într-o oarecare măsura independenţa;

5. Creditorii ar avea posibilitatea să aleagă executorul la care să apeleze pentru a-şi vedea satisfăcută creanţa, astfel fiind asigurată o triere a executorilor după criteriul eficienţei activităţii lor;

6. Executorii judecătoreşti ar deveni angajatori pentru personalul scriptic, tehnic, etc. şi, respectiv, ar contribui la crearea locurilor noi de muncă şi la vărsarea în bugetul de stat şi cel social a plăţilor prevăzute de legislaţie;

7. Existenţa corelaţiei directe între rezultatele muncii şi beneficiul realizat ar constitui o premisă sigură de creştere a numărului de documente real executate, în consecinţă va spori încrederea cetăţenilor în justiţie;

8. Minimalizarea riscurilor de corupere a executorilor judecătoreşti etc.

În final, vom constata că soluţiile menţionate mai sus, corelate cu un real efort conjugat al tuturor autorităţilor statale în vederea schimbării atitudinii faţă de problema neexecutării de către persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile statale a hotărîrilor judecătoreşti, vor avea un impact benefic asupra stării de lucruri în domeniul executării.

Date: 2016-01-05; view: 982