Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






XI. Neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti din cauza lipsei fondurilor bugetare

În cauza Luntre şi alţii c. Moldovei, Pasteli şi alţii c. Moldovei, Bocancea şi alţii c. Moldovei Croitoru c. Moldovei, Moisei c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către Ministerul Finanţelor a hotărîrilor judecătoreşti privind încasarea în beneficiul reclamanţilor a compensaţiilor la depozitele bancare deţinute în Banca de Economii a Moldovei.

În cauza Scutari c. Moldovei, Baibarac c. Moldovei, Buianovschi c. Moldovei, Marcu c. Moldovei, Ţiberneac Olga c. Moldovei, Ţiberneac Vasile c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către unităţile teritoriale ale Trezoreriei de Stat a hotărîrilor judecătoreşti privind plata în beneficiul victimelor represiunilor sovietice a compensaţiilor pentru proprietăţile lor naţionalizate.

În cauza Avramenko c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind restituirea de către Ministerul Finanţelor a banilor plătiţi de către reclamant pentru achiziţionarea acţiunilor în procesul de privatizare.

În cauzele, Deliuchin c. Moldovei şi Nadulişneac Ion c. Moldovei, Curtea a constatat executarea tardivă a hotărîrii judecătoreşti privind achitarea de către Ministerul Finanţelor a despăgubirilor pentru detenţia ilegală a reclamantului.

În cauza Sîrbu şi alţii c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către Ministerul Afacerilor Interne a hotărîrii judecătoreşti privind plata indemnizaţiilor prevăzute de Hotărîrea Guvernului nr.534-10 din 21.07.1994.

În cauza Ţîmbal c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către Ministerul Afacerilor Interne a hotărîrii judecătoreşti privind plata compensaţiei la calcularea pensiei.

În cauza Lungu c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către Ministerul Afacerilor Interne a hotărîrii judecătoreşti privind plata compensaţiei în schimbul ratei alimentare.

În cauza Biţa şi alţii c. Moldovei, Curtea a constatat executarea tardivă a hotărîrilor judecătoreşti privind achitarea de către Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor a majorărilor la salariu.

În cauzele Prodan c. Moldovei, Dumbrăveanu c. Moldovei şi Drăguţă c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către autorităţile publice locale a hotărîrilor judecătoreşti privind plata echivalentului bănesc al apartamentelor care trebuiau să fie repartizate reclamanţilor.

În cauza Daniliuc c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea de către autorităţile administraţiei publice locale (Consiliul local Costeşti) şi o întreprindere agricolă privată a hotărîrilor judecătoreşti privind plata compensaţiilor pentru pretinsele acţiuni ilegale.



În cauza Cooperativa agricolă Slobozia-Hanesei c. Moldovei, Curtea a constatat neexecutarea hotărîrii judecătoreşti privind încasarea în beneficiul reclamantului a datoriilor de la Întreprinderea de Stat „Moldtranselectro”.

În cauza Clionov c. Moldovei, Curtea a constatat executarea întîrziată a hotărîrii judecătoreşti privind achitarea de către Institutul Naţional al Viei şi Vinului în favoarea reclamantului a restanţei la indemnizaţia lunară de invaliditate.

***

În cadrul acestei categorii de cauze, Guvernul a invocat în faţa Curţii aceleaşi „scuze” ca şi în cazul categoriei precedente, adică „lipsa fondurilor” destinate executării hotărîrilor judecătoreşti. La fel ca şi în alte cazuri similare, Curtea a reiterat că: „O autoritate de stat nu poate să invoce lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti” (a se vedea Immobiliare Saffi c. Italiei [GC], nr. 22774/93, § 74, ECHR 1999-V, Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, & 52).

În jurisprudenţa sa, Curtea admite că o întîrziere în executarea unei hotărîri judecătoreşti poate fi justificată în anumite circumstanţe (a se vedea Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III). Însă, în asemenea cazuri, se pune problema dacă durata procedurilor de executare, în care reclamantul a fost parte, a depăşit cerinţa „termenului rezonabil” garantată în articolul 6 § 1 din Convenţie (a se vedea Di Pede c. Italiei şi Zappia c. Italiei din 26 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, §§ 20-24 şi, respectiv, 16-20). În acest sens, Curtea reaminteşte că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei, cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor care examinează cauza (a se vedea, Kormacheva c. Rusiei, nr. 53084/99, § 51, Josan c. Moldovei, nr. 37431/04, §18).

În cauza Deordiev şi Deordiev c. Moldovei, Curtea a constatat că hotărîrea judecătorească irevocabilă pronunţată în favoarea reclamanţilor a rămas neexecutată timp de un an şi douăzeci de zile. În cauza Lupăcescu şi alţii c. Moldovei, Curtea a constatat că hotărîrea irevocabilă pronunţată în favoarea dlui Popovici (cererea nr. 5742/03) nu a fost executată timp de 12 luni şi 18 zile. Cu toate că o asemenea perioadă de timp nu întotdeauna poate fi considerată per se excesivă, trebuie luată în consideraţie natura despăgubirii. Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că despăgubirea în cauză constituie o compensaţie pentru detenţie, care a fost considerată ilegală de către instanţele judecătoreşti naţionale. Întîrzierea plăţii unor asemenea compensaţii ar putea să intensifice frustrarea care a rezultat deja din detenţia ilegală. Astfel, autorităţile aveau o obligaţie deosebită de a asigura o executare promptă a hotărîrii. În fapt, cererea de executare a hotărîrii a fost lăsată fără răspuns. Această omisiune de a executa o hotărîre a fost, în circumstanţele prezentei cauze, excesivă (Shmalko c. Ucrainei, nr. 60750/00, §§ 45-46, 20 iulie 2004, şi Malinovskiy c. Rusiei, nr. 41302/02, § 40, 7 iulie 2005).

În consecinţă, putem menţiona că o durată mai scurtă a perioadei de neexecutare a hotărîrilor judecătoreşti nu va fi contrară cerinţelor stabilite de articolul 6 §1. De exemplu, în cauza Josan c. Moldovei, Curtea a respins ca nefondată pretenţia privind neexecutarea hotărîrii judecătoreşti în termen de patru luni şi zece zile.

Este de remarcat faptul că, în viziunea Curţii, procedurile de executare împotriva autorităţilor publice trebuie să înceapă imediat după ce hotărîrea judecătorească devine definitivă, căci „unei persoane care a obţinut o hotărîre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluţionării litigiului în favoarea sa, nu i se poate cere să recurgă la proceduri de executare pentru a obţine executarea acesteia” (a se vedea Koltsov c. Rusiei, nr. 41304/02, § 16; Petrushko c. Rusiei, nr. 36494/02, § 18, şi Metaxas c. Greciei, nr. 8415/02, § 19, Deliuchin c. Moldovei, nr. 14925/03,§25). Totuşi, în unele cazuri, Curtea a statuat că „perioada care urmează a fi luată în consideraţie va începe la data la care reclamantul a solicitat oficial executarea hotărîrii judecătoreşti pronunţate în favoarea sa” (Josan c. Moldovei , nr. 37431/042, §19).

Sfîrşitul perioadei de neexecutare este marcat, de regulă, de momentul în care hotărîrea este executată. În cauzele Popov (I) c. Moldovei, Daniliuc c. Moldovei, Istrate c. Moldovei, Curtea a constatat că faptul casării unei hotărîri irevocabile nu exclude responsabilitatea statului pentru neexecutarea anterioară a hotărîrii într-un termen rezonabil şi, prin urmare, nu a fost pus la îndoială caracterul irevocabil al hotărîrii în cauză.

Intenţionînd să determinăm cauzele care afectează executarea într-un termen rezonabil a hotărîrilor judecătoreşti, sesizăm mai întîi de toate existenţa unor impedimente de ordin legislativ. În acest context, se impune a fi remarcat faptul că, prin Hotărîrea Guvernului nr.59 din 19.01.1998 despre unele măsuri privind întărirea disciplinei financiare[3], a fost interzisă dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului din conturile bancare ale Trezoreriei de Stat. Titlurile executorii şi alte documente ce ţin de dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului în scopul stingerii datoriilor creditoare înregistrate de instituţiile bugetare finanţate din bugetul de stat urmau a fi transmise spre executare Trezoreriei Centrale a Ministerului Finanţelor.

Este de remarcat faptul că, la acel moment, procedura de executare a hotărîrilor judecătoreşti era reglementată prin lege, în particular prin Codul de procedură civilă (redacţia anului 1964). Bazîndu-ne pe principiul supremaţiei legii, putem afirma că „măsurile” prevăzute de Hotărîrea Guvernului sus-menţionată, fiind incluse într-un act subordonat legii, nu puteau modifica procedura de executare prescrisă de lege. Totuşi, instituţiile financiare în care erau deschise conturi trezoreriale refuzau executarea documentelor executorii privind încasarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului. Acest fapt a fost reflectat în hotărîrea pronunţată de Curte pe cauzele Braga c. Moldovei, Avramenco c. Moldovei etc.

Ulterior, interdicţia privind dezafectarea incontestabilă a resurselor financiare ale statului din conturile bancare ale Trezoreriei de Stat a fost inclusă în Legea nr.847-XIII din 24.05.1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, datorită modificărilor şi completărilor operate prin Legea nr.1101-XIV din 30.06.2000[4].

Conform prevederilor art. 36 (35) alin.(6) din Legea nr.847-XII din 24.05.1996 (în redacţia Legii nr.1101-XIV din 30.06.2000, Legii nr.141-XV din 06.05.2004[5], Legii nr.154/21.07.2005[6]), documentele executorii privind dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti direct de la bugetul de stat se transmiteau spre executare Ministerului Finanţelor, iar cele privind dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti ale instituţiilor finanţate de la bugetul de stat se transmiteau spre executare autorităţilor administraţiei publice centrale, care, în comun cu instituţiile publice din subordine, erau responsabile de prezentarea spre achitare în unităţile Trezoreriei de Stat a documentelor de plată pentru achitarea acestor titluri din contul mijloacelor proprii. La fel, prin alin.(7) al aceluiaşi articol, s-a stabilit că titlurile executorii privind dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti direct de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se transmiteau spre executare autorităţilor executive locale, iar cele privind dezafectarea incontestabilă a mijloacelor băneşti ale instituţiilor finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale se transmiteau spre executare autorităţilor executive locale, care, în comun cu instituţiile publice respective din subordine, erau responsabile de prezentarea spre achitare a documentelor de plată în unităţile Trezoreriei de Stat.

În baza acestor prevederi, prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.98 din 28.11.2005 cu privire la aprobarea Normelor metodologice privind executarea de casă a mijloacelor bugetului public naţional prin Trezoreria de Stat a Ministerului Finanţelor[7], s-a stabilit că „în cazul neprezentării documentelor de plată spre achitare, a titlurilor executorii de către executorii de buget, instanţa de judecată, structurile teritoriale ale Departamentului de executare pe lîngă Ministerul Justiţiei (direcţiile şi oficiile) şi alte organe împuternicite prin lege cu acest drept, aplică sechestrul pe mijloacele băneşti din conturile trezoreriale ale executorilor de buget în baza încheierilor, notificărilor, hotărîrilor, ordonanţelor şi dispoziţiei privind suspendarea operaţiunilor pe conturile trezoreriale, conform prevederilor legislaţiei în vigoare.”

Pînă nu demult, aceasta era practic unica măsură de constrîngere legală, executorului judecătoresc rămînîndu-i să mizeze pe bunăvoinţa autorităţii publice de a înainta documente de plată pentru achitarea sumei adjudecate. În consecinţă, organul de executare nu mai dispunea de mecanisme eficiente de constrîngere a debitorului în vederea executării hotărîrii judecătoreşti definitive, acestea rămînînd neexecutate timp îndelungat, prejudiciindu-se atît creditorul, prin neachitarea sumei adjudecate, cît şi debitorul, prin blocarea conturilor trezoriale şi imposibilitatea utilizării sumelor din cont.

Absurditatea situaţiei cînd achitarea unei sume adjudecate era lăsată la discreţia debitorului-autoritatea publică, iar executarea silită se realiza prin înaintarea benevolăa dispoziţiei de plată de către debitor, astfel fiind exclusă posibilitatea încasării incontestabile, pe de o parte, şi frecventele cazuri de condamnare a statului pe motivul neexecutării acestui gen de hotărîri judecătoreşti, pe de altă parte, au dus în mod inevitabil la apariţia necesităţii imperioase de modificare a prevederilor legislative.

Astfel, în urma modificărilor operate prin Legea nr.172-XVI din 10.07.2008 privind modificarea şi completarea unor acte legislative,[8] executorul judecătoresc a fost abilitat cu dreptul de a încasa în mod incontestabil suma adjudecată din contul autorităţii publice, în cazul în care aceasta timp de 6 luni de la înaintarea propunerii de executare benevolă nu–şi achită creanţa. Concomitent, alin. (8) al aceluiaşi articol indică faptul că doar 20% din sumele ce constituie bugetul anual al autorităţii publice sunt susceptibile de încasare incontestabilă în temeiul titlurilor executorii.

Această măsură a înlesnit în mod esenţial executarea hotărîrilor judecătoreşti într-un termen rezonabil. Totuşi, dacă ne referim la perioada anterioară apariţiei acestor modificări, observăm că activitatea executorului judecătoresc legată de încasarea sumelor băneşti de la autorităţile publice se axa, în esenţă, pe transmiterea titlului executoriu organului abilitat. În cazul neexecutării îndelungate a titlului executoriu, executorul judecătoresc iniţia proceduri de sancţionare pe cale administrativă a organului abilitat. Din informaţiile prezentate de Oficiul de executare Rîşcani, mun. Chişinău, care era responsabil de executarea documentelor executorii împotriva Ministerului Finanţelor, amenzile aplicate debitorului ulterior erau anulate de către instanţa de judecată, pe motiv că debitorul întreprindea măsuri de executare în limita mijloacelor disponibile.

Referindu-ne la posibilităţile autorităţilor publice de a executa hotărîrile judecătoreşti privind încasarea mijloacelor financiare din contul bugetului de stat, observăm că, în majoritatea cazurilor, autorităţile invocau lipsa fondurilor chiar şi în situaţiile în care hotărîrile judecătoreşti se refereau la încasarea unor sume relativ mici (Luntre şi alţii c. Moldovei, Pasteli şi alţii c. Moldovei). Dacă lipsa fondurilor ar fi constituit într-adevăr un motiv întemeiat, atunci aceste hotărîri, probabil, n-ar fi fost executate chiar şi după condamnarea Moldovei de către Curte. Realităţile însă ne dovedesc contrariul: hotărîrile judecătoreşti se execută în termene foarte scurte şi statul găseşte întotdeauna fonduri disponibile numai după ce cauza este cominicată Guvernului de către Curte. În acest context, considerăm că „lipsa fondurilor” este doar un motiv formal, pe cînd adevăratul motiv constă în reaua-voinţă a autorităţilor de a executa documentele executorii în termene rezonabile.

În unele cazuri, neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti în termene rezonabile se datorează în mare măsură executorului judecătoresc. Astfel, în cauzele Buianovschi c. Moldovei, Marcu c. Moldovei, Ţiberneac Vasile c. Moldovei, executorul judecătoresc, neglijînd procedura de executare stabilită de lege, a expediat titlul executoriu preşedintelui raionului, fără a-l executa. În consecinţă, hotărîrile nominalizate au rămas neexecutate pînă în prezent.

În cauza Deliuchin c. Moldovei, Curtea a constatat că Ministerul Finanţelor a transferat suma compensaţiilor datorate pe contul Departamentului de executare a deciziilor judiciare la data de 21 noiembrie 2003, iar reclamantul a primit banii abia pe data de 26 februarie 2004.

În alte cauze, unde executarea se referea la încasarea sumelor băneşti de la diverse autorităţi publice (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor, autorităţile publice locale etc.), activitatea executorului se reducea doar la transmiterea titlului executoriu pentru executarea din contul mijloacelor bugetare. Este de menţionat faptul că Legea nr.847-XIII din 24.05.1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar interzicea doar încasarea incontestabilă din contul debitorului a sumei adjudecate, însă nu interzicea executarea hotărîrilor judecătoreşti din contul urmăririi silite a bunurilor debitorului. Atît vechile reglementări conţinute în Titlul V al Codului de procedură civilă din 1964, cît şi noile reglementări conţinute în Codul de executare prevăd posibilitatea urmăririi silite a oricărui bun corporal ori a universalităţii de bunuri care se află în circuitul civil. Prevederile în cauză nu fac nici o excepţie în privinţa urmăririi silite a bunurilor ce aparţin domeniului privat al statului. Din explicaţiile date de unii executori judecătoreşti, urmărirea unor asemenea bunuri este destul de problematică, întrucît deseori este dificil de a diferenţia bunurile ce aparţin domeniului privat de cele ce fac parte din domeniul public al statului. Această diferenţiere de regim juridic, deseori, este interpretată în mod diferit şi se soldează cu anularea, pe cale judiciară, a actelor efectuate de către executorul judecătoresc.

 


Date: 2016-01-05; view: 194


<== previous page | next page ==>
X. Neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti din cauza lipsei spaţiului locativ | XII. Angajarea răspunderii statului pentru datoriile întreprinderilor de stat
doclecture.net - lectures - 2014-2017 year. Copyright infringement or personal data (0.08 sec.)