Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

 

 

Jurisprudenţa:

Becciev c. Moldovei, hotărîrea din 4 octombrie 2005;

Şerban c. Moldovei, hotărîrea din 4 octombrie 2005;

Boicenco c. Moldovei, hotărîrea din 11 iulie 2006;

Holomiov c. Moldovei, hotărîrea din 7 noiembrie 2006;

Modîrcă c. Moldovei, hotărîrea din 10 mai 2007;

Pruneanu c. Moldovei, hotărîrea din 16 ianuarie 2007;

Istrati şi alţii c. Moldovei, hotărîrea din 27 martie 2007;

Ţurcan c. Moldovei, hotărîrea din 27 noiembrie 2007;

Castraveţ c. Moldovei, hotărîrea din 13 martie 2007;

Guţu c. Moldovei, hotărîrea din 7 iunie 2007;

Cebotari c. Moldovei, hotărîrea din 13 noiembrie 2007;

Gorea c. Moldovei, hotărîrea din 17 iulie 2007;

Muşuc c. Moldovei, hotărîrea din 6 noiembrie 2007;

Stepuleac c. Moldovei, hotărîrea din 6 noiembrie 2007;

Stici c. Moldovei, hotărîrea din 23 octombrie 2007;

Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei, hotărîrea din 23 octombrie 2007;

David c. Moldovei, hotărîrea din 27 noiembrie 2007;

Paladi c. Moldovei, hotărîrea din 10 iulie 2007.

 

 

I. Legalitatea detenţiei

 

În cauza Boicenco c. Moldovei, Curtea a reiterat faptul că legalitatea detenţiei în baza prevederilor legale interne este elementul primar, dar nu întotdeauna şi cel decisiv. Curtea urma suplimentar să fie convinsă că detenţia pe parcursul perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul art. 5 par. 1 al Convenţiei. Mai mult, Curtea urma să se asigure că însăşi legislaţia internă este în conformitate cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau sugerate de aceasta. În legătură cu aceasta, Curtea a remarcat că ,după 23 iulie 2005, data expirării mandatului de arest emis la 22 iunie 2005, nu a fost emis un alt mandat de arest. Curtea a menţionat că legislaţia internă nu prevede detenţia reclamantului fără mandat de arest.

Curtea a făcut aceleaşi remarce ca şi în cauza Boicenco c. Moldovei, menţionînd, de asemenea, că, în cazul cînd este vorba de lipsirea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al securităţii raporturilor juridice să fie respectat. Curtea a consemnat că, de la 23 mai 2002 pînă la momentul examinării cauzei, nu a fost eliberat nici un mandat de arest de către instanţa de judecată, care să autorizeze sau să prelungească detenţia, deci detenţia nu s-a bazat pe o prevedere legală.

În cauza Modîrcă c. Moldovei, în care reclamantul a susţinut că după expirarea termenului ultimei încheieri judecătoreşti nici o instanţă nu a autorizat detenţia sa ulterioară, Curtea a constatat că reţinerea în stare de arest peste termenul de detenţie autorizat prin ultima încheiere judecătorească nu s-a bazat pe nici o prevedere legală.



O situaţie similară a fost constatată şi în cauza Ţurcan c. Moldovei şi cauza Paladi c. Moldovei.

În cauza Gorea c. Moldovei, Curtea a constatat că în Moldova există practica de a-i deţine pe acuzaţi fără autorizaţie judecătorească după transmiterea dosarelor în instanţa judecătorească. Guvernul nu a prezentat exemple de îndepărtare a instanţelor naţionale de la o asemenea practică.

În cauza Stici c. Moldovei, s-a constatat că, din momentul expirării ultimei încheieri a instanţei judecătoreşti privind arestarea sa, persoana a fost deţinută fără a fi emisă o altă hotărîre judecătorească.

 

***

Problema termenului de detenţie şi a prelungirii acestuia este una de durată. Potrivit art. 187 pct. 12) C.pr.pen., administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este obligată să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător. Art. 174 C.pr.pen stabileşte situaţii similare în cazul reţinerii. Art. 330 alin. (1) lit. c) Cod de executare stabileşte ca temei pentru eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv încetarea de drept a măsurii preventive în condiţiile art. 195 din Codul de procedurăpenală.

Legislatorul naţional a încercat să repare lacuna în legislaţia internă, depistată de către Curtea Europeană, prin modificarea art. 186 C.pr.pen. prin Legea nr. 264-XVI din 28.07.2006. Potrivit acestor modificări, fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile în faza urmăririi penale şi 90 de zile în faza judecării cauzei. De asemenea, s-a stabilit că, în cazul în care la data adoptării sentinţei, termenul arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanţa de judecată este obligată, la demersul procurorului, să se pronunţe asupra prelungirii termenului arestului preventiv pînă la pronunţarea sentinţei. De asemenea, s-a stipulat că hotărîrea instanţei de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menţinerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. Prin legea sus-menţionată, a fost modificat şi art. 297 C.pr.pen, fiind completat cu un alineat nou, potrivit căruia, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puţin 10 zile pînă la expirarea termenului de arest stabilit.

 

II. Arestarea fără suspiciune rezonabilă

 

În cauza Stepuleac c. Moldovei, Curtea a reiterat că „rezonabilitatea” suspiciunii pe care poate fi fundamentată arestarea formează o parte esenţială a protecţiei împotriva arestării şi detenţiei arbitrare. Existenţa unei „suspiciuni rezonabile” presupune existenţa faptelor ori a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracţiunea. În speţă, Curtea a remarcat că nici una din instanţe, examinînd acţiunile procurorului şi demersurile privind aplicarea arestării, nu a examinat chestiunea referitoare la existenţa unei suspiciuni rezonabile, singurul motiv invocat fiind declaraţiile victimei că el este presupusul infractor, cu toate că în plîngere nu era indicat direct numele reclamantului. Curtea a avut dubii în ce priveşte faptul că victima G.N. nu îl cunoştea pe directorul companiei Tantal (reclamantul) pentru care lucra. Mai multe circumstanţe ale cauzei oferă consistenţă susţinerii reclamantului că organele de drept mai curînd au urmărit reţinerea sa pentru pretinse interese private. Din declaraţiile depuse sub jurămînt de către H.A., s-a constatat că numele reclamantului a fost inclus în plîngere doar la sugestia ofiţerului de urmărire penală O. din cadrul DGCCO. Curtea a constatat că o suspiciune bona fide sau „autentică” a unui organ de urmărire nu este în mod necesar suficientă pentru a convinge un observator obiectiv că suspiciunea este rezonabilă. Curtea s-a arătat îngrijorată de faptul că una din plîngerile victimelor a fost fabricată.

În cauza Muşuc c. Moldovei, Curtea a reiterat că nu este suficient faptul că suspiciunea este de bună-credinţă. Cuvintele „suspiciune rezonabilă” semnifică existenţa faptelor sau informaţiei care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracţiunea. Cu toate că faptele descrise de procuror în demersul de solicitare a arestării exista o cronologie a unor fapte, în opinia Curţii, se pare, că ele nu conţineau nicio dovadă în sprijinul teoriei că a fost săvîrşită o infracţiune şi că reclamantul ar fi vinovat de aceasta. În acte, nu există nici o menţiune despre modul în care procuratura a adoptat concluzia că valoarea imobilului a fost subevaluată şi că a existat o înţelegere între reclamant şi banca care a vîndut, făcîndu-se referinţă doar la un martor, fără a se indica totul despre depoziţiile acestuia. Instanţele judecătoreşti au ignorat susţinerea reclamantului.

***

De remarcat faptul absenţei în Codul de procedură penală a unor termene legale, în cadrul cărora organul de urmărire penală este obligat să ia o decizie privind pornirea sau refuzul de a porni urmărirea penală. Spre deosebire de prevederile actuale, în vechiul Cod de procedură penală se prevedea un termen de 3 sau, în cazuri excepţionale, de 15 zile, în care organul de urmărire penală era dator să ia o decizie. În prezent, din lipsa unor prevederi legale, ordonanţa de pornire a urmăririi penale, bazată pe suspiciuni rezonabile, poate fi adoptată peste o perioadă îndelungată de timp. De fapt, din interviurile efectuate, s-a constatat că asemenea cazuri sunt deosebit de frecvente, aducînd prejudicii, îndeosebi, drepturilor victimelor. În aceste împrejurări, provoacă îndoieli operativitatea organelor de urmărire în cauzele Stepuleac şi Muşuc. Se pare că intervenţiile operative ale autorităţilor au depăşit însuşi pericolul presupuselor infracţiuni. De asemenea, este necesar de remarcat că, actualmente, nu există claritate în legislaţia procesuală penală referitor la pornirea urmăririi penale fie în fapt (in rem), fie faţă de persoană (in personam). Din aceste considerente, se simte tendinţa organelor de drept de a declanşa investigarea cazului prin reţinerea sau arestarea persoanei bănuite, în lipsa unor probe concludente de vinovăţie. În acest context, arestarea se utilizează nu atît pentru împiedicarea unor acţiuni din partea presupusului făptuitor, dar mai mult pentru facilitarea administrării de probe şi determinarea persoanei de a-şi recunoaşte vinovăţia.


Date: 2016-01-05; view: 673


<== previous page | next page ==>
VI. Investigaţii în caz de maltratare | IV. Detenţia în spitalul de psihiatrie
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.008 sec.)