B) Elemente componente

Încăperile unui muzeu se împart în două sectoare distincte : sectorul public şi sectorul studii şi servicii.

1. Sectorul public. El cuprinde următoarele elemente principale :

— Sălile de expunere permanentă, în care sînt aşezate obiecte destinate cercetării de către marele public. Numărul, dispoziţia şi dimensiunile lor se determină în conformitate cu principiile expuse mai sus precum şi în funcţie de detaliile de amenajare care sînt arătate mai departe.

Aceste săli se aşează, de obicei, în partea centrală a clădirii şi cu accesibilitate uşoară de la intrare. Repartizarea lor pe etaje se face în funcţie de volumul şi greutatea obiectelor expuse, de condiţiile speciale de luminare şi, dacă este cazul, de punerea în funcţiune a obiec­telor (exemple : o maşină cu abur, un război de ţesut etc.).

În înşirarea sălilor, parcursul vizitatorilor trebuie să fie clar, fără lungiri inutile dar cu posibilităţi de revenire uşoară la un obiect văzut mai înainte. Distribuţia sălilor tre­buie să favorizeze vizitele colective (cu ghid pentru elevi, studenţi, turişti etc.).

În cadrul sălilor de expunere trebuie socotite şi curţile, grădinile, galeriile deschise, unde sînt expuse obiecte în aer liber. Pentru obiectele de piatră ele poartă denumirea de lapidarium.

— Sălile de expunere temporară (expoziţii ocazionale). în aceste săli se organizează expunerea, fie a unora dintre obiectele din depozitele muzeului, fie a unor obiecte din afară (din alte muzee sau colecţii). Ele au ca scop prezentarea unitară către marele public a unor probleme de ştiinţă, a operelor unei epoci, a unei şcoli de artă sau chiar a unui singur artist, prin înfăţişarea operelor reprezentative (de exemplu : expoziţia radiofoniei, expoziţia cărţii
ruse, expoziţia retrospectivă a operelor lui N. Grigorescu etc.).

Aceleaşi dispoziţii de amenajare trebuie prevăzute, ca mai sus, cu adaosul că aceste expoziţii fiind vizitate mai frecvent (dată fiind perioada, relativ scurtă de funcţionare), ele trebuie să fie mai uşor accesibile, deci, aşezate mai aproape de intrare.

— Sala de conferinţe serveşte pentru prelegeri în legătură cu obiectele din muzeu sau rela­tive la probleme privind specialitatea obiectelor expuse (artă, ştiinţă etc.). Ea trebuie înzestrată cu o cabină de proiecţie şi cu un ecran. Sala se aşează cît mai aproape de intrare, întrucît circulaţia aferentă se face numai la anumite momente, pe interval scurt şi cu mare număr de persoane. Asemenea săli de conferinţe sînt prevăzute numai la muzee mai impor­tante, regionale sau raionale.

— Încăperile auxiliare, de deservire a publicului, cuprind :

Vestibulul de intrare cu cabine pentru portar, informaţii, casă de bilete ; holul de distri­buţie generală, cu vestiar, bufet, grup sanitar şi, eventual, casă pentru vîzarea cataloagelor, a fotografiilor sau a altor genuri de reproducere, după obiectele expuse.

2. Sectorul de studii şi servicii. Acesta cuprinde următoarele elemente :

— Depozite-săli de studiu servesc pentru păstrarea obiectelor care nu sînt aşezate in sălile de expunere şi conţin, în acelaşi timp, mese sau birouri pentru persoanele admise a face cercetări de ordin ştiinţific asupra obiectelor păstrate. Ele sînt prevăzute cu poliţe, rafturi, şasiuri fixe sau glisante, după natura obiectelor depozitate dispuse astfel, încît obiectele să fie aşezate într-o ordine sistematică care să permită identificarea lor, scoaterea lor pentru studiu şi reaşezarea lor la loc, în mod rapid şi cu uşurinţă.

Pentru liniştea pe care o reclamă studiile, aceste depozite se aşează în poziţii ferite de marea circulaţie, avînd totuşi legături comode cu sălile de expunere.

—Laboratoare care au ca scop cercetări ştiinţifice asupra obiectelor şi care cuprind secţii variate ca de exemplu : fizică, chimie, mecanică, biologie etc., cum şi un atelier de fotografii, care serveşte la fotografierea tuturor obiectelor din muzeu.

Laboratoarele au o poziţie mai restrînsă, în legătură totuşi atît cu sălile de expunere cît şi cu depozitele.

—Ateliere de întreţinere şi reparaţii care cuprind secţii variate, după nevoie ca : tîmplărie, fierărie, ţesătorie, încadramente, pictură, sculptură, machete, reproduceri grafice sau în relief etc. De asemenea, o cameră de dezinfecţie, dacă este cazul.

—Sălide studii, destinate personalului de specialitate al muzeului (director, şefi de secţie, asistenţi etc.) care studiază obiectele muzeului, le clasifică şi le cataloghează. în legă­tură cu aceste săli, se prevede o bibliotecă documentară la care pot avea acces şi unii cer­cetători, cum şi o cameră pentru îndrumători.

Aceste săli au o poziţie retrasă, dar avînd legături uşoare cu toate celelalte părţi ale muzeului.

—Încăperi pentru administraţie, cu acces separat de cel al publicului, care cuprind birouri pentru funcţionari şi supraveghetori, depozite pentru materialul ajutător expunerii obiectelor, vestiare, duşuri, grup sanitar şi centrală telefonică.

—Elemente anexe ca : săli de cazane, pompe, combustibil etc. accesibile numai per­sonalului de serviciu.

c) Compoziţia de ansamblu

—În compoziţia de ansamblu se ţine seama de următorii factori :

—Necesităţile speciale impuse de program (organizarea muzeului cu specificarea sec­ţiilor respective, cu suprafeţele utile necesare şi cu particularităţile impuse de specificul muzeului).

—Principiile de bună prezentare, luminare şi protejare a obiectelor.

—Efectele de estetică, în legătură cu expresia adecvată a destinaţiei cît şi cu armoni­zarea faţă de cadrul înconjurător.

—Principii de circulaţie, constînd din organizarea unui parcurs raţional al vizitatorilor începînd de la intrare, trecînd prin serviciile anexe, sălile de expunere sau de conferinţe,
pînă la ieşire şi evitîndu-se pe cît posibil încrucişarea curentelor de vizitatori între ele, precum şi cu circulaţia de serviciu.

—Pentru indicaţii de suprafeţe necesare şi pentru alte detalii se va consulta Normativul CS.A.C. pentru proiectarea muzeelor de ştiinţă şi de artă nr. 129/55.

—Pentru stabilirea compoziţiei în plan a muzeelor, v. fig. 34, 35 şi 36.

d) Amenajarea generală a sălilor de expunere

1. Punerea in valoare a obiectelor.Vizibilitatea şi punerea în valoare a obiectelor sînt În funcţie de poziţia şi luminarea obiectelor, precum şi de poziţia vizitatorilor.

— Poziţia obiectelor în sală poate fi variată. în sens vertical, obiectele pot fi aşezate : la nivelul solului, la o anumită înălţime deasupra solului sau înfundat, într-o denivelare specială a pardoselii. Alegerea se face după dimensiunile obiectului şi după porţiunea cea mai interesantă de cercelat. În sens orizontal, obiectele pot fi aşezate : periferic (la perete), cu circulaţie centrală; în mijlocul sălii, cu circulaţia periferică, (pentru vizibilitate din

Fig.34- Schemă de funcţionare pentru muzee regionale sau raionale fără lapidarium.

Fig. 35. Schemă de funcţionara pentru muzee regionale sau raionale cu lapidarium.

toate direcţiile); mixt, unele periferic, altele central (fig. 37). Unele obiecte pot fi aşezate pe socluri., altele pe şevalete mobile sau pivotante.

— Poziţia vizitatorilor se determină în funcţie de unghiul vizual normal, dimensiunile

Fig. 36. Schemă de funcţionare pentru muzee orăşe­neşti sau comunale cu lapidarium.

Fig. 87. Diferite posibilităţi de amenajare a sălilor şi parcursul respectiv al vizitatorilor.

şi gradul de detaliere a obiectelor, cum şi de aşezarea acestora. Vizitatorul poate privi obiectul : stînd în picioare ; aşezat pe scaun; plecat înainte sau pe spate. Poate privi cu ochii liberi sau cu ajutorul unei lupe fixe sau manevrabile (pentru obiecte sau detalii foarte mici). De asemenea poate cerceta un aparat punîndu-l în funcţiune (cazul unui aparat de fizică sau a unei maşini). Se cere întotdeauna ca poziţia vizitatorului să fie comodă şi distanţa de privire potrivită obiectului.

2. Principii de dimensionare. Dimensiunile unei săli sînt condiţionate de cîmpul vizual normal al vizitatorilor, de importanţa curentului de circulaţie a publicului, do caracterul dorit

pentru sala respectiva (monumentalitate, intimi­tate etc.), de nevoia unei variaţii între săli pentru a se evita monotonia şi oboseala pentru vizitatori.

Unghiul normal de vedere al obiectelor (în special pentru tablouri) în muzee, este de 45° în sens orizontal şi 26° în sens vertical. Pentru privirea detaliilor, unghiul vizual se poate micşora foarte mult. în practică, distanţa normală de privire pentru mobile de artă este 3,20 m ; pen­tru bijuterii 0,30—0,70 m; pentru tipărituri 0,17—0,34 m. Pentru detalii mai mărunte la obiecte expuse în vitrină, se montează în interio­rul acestora lupe care pot fi deplasate şi puse la punct din afară, printr-un sistem de manivele.

Lărgimea spaţiului de circulaţie a publicu­lui trebuie să fie în aşa fel calculată, încît două curente duble de circulaţie, de sens contrar, să se poată încrucişa fără dificultate. Lărgimea pentru patru şiruri de persoane este 4 x 0,75 = 3,00 m.

După normele sovietice, care se aplică şi la săli de expoziţii, pentru privirea de ansamblu a unui obiect, lărgimea L a unei săli se determină în funcţie de înălţimea obiectului h. de adîncimea obiectului a (absolută pentru aşezarea în mijlocul sălii şi socotită de la perete pentru cele aşezate periferic) şi de lărgimea spaţiului pentru circulaţia publicului p.

Pentru obiecte cuprinse în unghiul vizual orizontal de 45° se obţine :

—în cazul obiectelor expuse periferic-unilateral (fig. 38) :

L = 2h + a + p;

—în cazul obiectelor expuse periferic-bilateral (fig. 39):

L=2h₁+2h₂+a₁+a₂+p;

—în cazul obiectelor expuse bilateral şi axial (fig. 40) :

L=4h₁+2h₂+2h₃+a₁+a₂+a₃+p₁+p₂

 

Pentru obiecte a căror lărgime b iese din unghiul vizual de 45° (v. fig. 39) :

3. Luminare»sălilor şi a obiectelor.Intensitatea luminii trebuie să fie suficientă pentru buna apreciere a detaliilor. Ea variază după material, factură, colorit, grad de detaliere. Distribuţia luminii trebuie să fie variată, totuşi să nu creeze contraste obositoare. Lumina să nu creeze efecte supărătoare, de orbire sau de reflexie.

— Lumina naturală (solară) prezintă următoarele avantaje : impresie plăcută ; efecte favorabile de colorit (în pictură); sursă puternică şi economică ; ca dezavantaje avem : timp de luminare limitat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească ; intensitatea inegală din cauza norilor. Razele directe sînt călduroase şi cauzează senzaţia de orbire ; ele pot dăuna unor obiecte.

—Lumina artificială (electrică) prezintă următoarele avantaje : permanenţă şi uni­formitate în intensitatea luminii; posibilitate de utilizare în orice punct al sălii şi din orice direcţie utilă ; dezavantaje : impresie generală mai puţin plăcută decît lumina solară ; alterarea coloritului aparent al obiectelor (defect important în pictură); cost ridicat al instalaţiilor şi consum mare de curent.

Corective : prin utilizare de lămpi fluorescente ale căror raze se apropie de cele ale luminii solare (în general, lămpi cu vapori de metale sau de metaloide luminiscente). prin utilizarea

combinată a luminii natu­rale cu cea artificială; lumina artificială completează, întăreşte sau suplineşte total, după nevoi, lumina naturală.

— Procedee de luminare (naturală şi artificială) : se deosebesc mai multe procedee :

Fig. 40. Dimensionarea sălilor cu aşezarea obiectelor bilateral şi axial.

Luminarea prin fere­stre cere o aşezare specială a obiectelor. Aceste obiecte nu trebuie să se proiecteze în timpul examinări lor de către spectator, pe golul ferestrei. Nici intervalul dintre ferestre nu este, în general, favo­rabil.

De aceea, obiectele se aşează, de obicei, pe pereţii opuşi ferestrelor, perpendicular sau uşor oblic (fig. 41). Ferestrele aşezate pe ambele laturi ale sălii produc, de obicei, efecte neplăcute şi nu evidenţiază formele şi volumul obiectelor. Corectarea acestor efecte se poate obţine, parţial, prin decalarea ferestre­lor (fig. 42).

Ferestrele aşezate mai sus decît nivelul obiectelor dau, în general, rezultate mai bune (luminare oblică). De aceea, parapetul ferestrelor trebuie prevăzut la o înălţime de 2 — 3 m,

după caz. Înălţimea ferestrei (socotită de la nivelul pardoselii) se determină în funcţie de înălţimea obiectului deasupra liniei orizontului şi de depărtarea obiectului de la perete (v. fig. 40). Notînd cu H1 înălţimea ferestrei la partea superioară, socotită de la pardoseală, h — înălţimea obiectului, a — depărtarea obiectului de la perete, se poate stabili relaţia :

este de recomandat ca

H = 2h + a ,

 

Fig 41. Luminarea naturală a obiectelor în raport ca Fig. 42. Aşezarea obiectelor la perete în

aşezarea lor fată de ferestre. Valoarea intensităţii sălile luminate bilateral cu ferestre decalate luminii în funcţie de orientarea peretelui si de

depăr tarea faţă de fereastră. (cu indicarea Intensităţii luminii).

 

pentru ca incidenţa razelor luminoase cu pardoseala să tindă către 45°.

Luminarea prin plafon permite o utilizare mai completă a pereţilor pentru aşezarea obiectelor. Razele solare străbat acoperişul, construit parţial sau total din sticlă, apoi plafonul, construit din sticlă mată pentru difuzarea razelor. Formele de acoperiş tind la buna captare şi dirijare a razelor (fig. 43 şi 44). Pentru iluminarea generală a sălii, razele de lumină artificială îşi au sursa la 1 m deasupra plafonului difuzant şi la nivelul plafonului, pentru lumina concentrata asupra unor anumite puncte (fig. 45).

Se deosebesc plafoane luminate integral, luminate în partea centrală şi luminate în partea periferică. Plafoanele luminate integral sau central dau lumină mai intensă pe pardoseală

Fig. 43. Dispoziţii de luminare a sălilor prin plafon şi acoperiş.

şi în centrul sălii decît pe pereţi; ele produc şi un efect orbitor pentru vizitatori, prin contrastul intensităţii lu­minoase dintre plafon şi pereţi; plafoanele luminate periferic dau lumină mai intensă pe pereţi decît pe pardoseală şi efectul produs este odihnitor, în special cînd porţiunea cen­trală a plafonului nu este com­plet opacă, ci uşor translucidă (v. fig. 44, 45 şi fig. 46 — 49). Efectul orbitor al raze­lor solare zenitale poate fi corectat prin interceptarea lor cu ajutorul unui terason opac, amenajat pe acoperiş (v. fig. 44, a şi b).

— Razele dirijate într-o singură direcţie pot produce, uneori, efecte favorabile. Diri­jarea razelor se poate obţine prin benzi de plafon luminos, dispuse periferic şi amenajate cu suprafeţe reflectante, verticale ori oblice, sau cu sticle prismatice. Ele refractă razele într-o singură direcţie (fig. 49) prin luminătoare verticale primind lumina direct sau prin reflectare

Fig. 44- Dispoziţii de luminare prin plafon şi acoperiş, cu indicarea intensităţii luminoase: a şi b — terasoane pentru evitarea luminii orbitoare.

pe un perete orb, îmbrăcat cu materiale cu mare putere reflec­tantă (fig. 50). în unele cazuri, razele sînt încă o dată reflectate printr-o scafă amenajată în sală (fig. 51). Aceste procedee se folo­sesc In special pentru luminarea obiectelor expuse pe pereţi (ta­blouri etc.), cum şi a dioramelor (fig. 52). şi poate utiliza atît lumina naturală cît şi cea artificială.

Fig. 45. Dispozitive pentru luminarea artificiala prin plafon: a — proiectoare pentru luminarea gene­rală : b — proiectoare pentru luminarea concentrată; c — plafon translucid.

 

— Luminarea vitrinelor unde sînt expuse obiectele este, adesea, insuficientă.

Un supliment de lumină se poate obţine prin aşezarea obiectelor la perete sau chiar într-o nişă în perete, luminarea făcîndu-se : printr-o fereastră aşezată deasupra vitrinei, prevăzută cu un ecran reflector sau cu prisme de refracţie ; prin utilizarea «nor surse de lumină artificială; prin ame­najarea, în interiorul vitrinei, a unor rampe luminoase, mascate pentru spectator

10. Manualul arh. proiectant vol. II.

 

 

Fig. 46. Dispozitive pentru lumi-narea artificială prin plafon : a — direcţia razelor de lumină; b - reflectoare;

c — plafon trans­parent.

— Metal strălucitor
--- Metal emailat alb mat .

 

 

Fig. 47. Dispozitiv mixt pentru luminare naturală şi cu lumină artificiala (procedeul Fortuny)

A - schema de luminare; B - reflector Fortuny cu lumină indirectă.

 

 

Fie. 48. Sistemul de luminare al muzeului din Haga : o - plafon de sticlă opalină ; b - plafon de sticlă difuzantă; c - plafon de sticlă translucidă: d — jaluzele. Sala (lin stînga este luminată printr-un luminător cu geamuri armate, dedesubtul căruia sînt aşezate jaluzelele d reglînd intrarea luminii prin primul plafon de geam opalin a. apoi prin cel difuzant b în sala din dreapta, aceeaşi dispoziţie pentru luminător, jaluzelele d şi plafonul o; al doilea plafon este înlocuit cu unul mai mic din geam translucid c, aşezat mai jos fi lăsînd în jur un spaţiu liber de 2,50 m pînă la perete în cabinetul din dreapta, se vede sistemul de lumi nare laterală prin denivelarea plafonului coridorului. în pere­tele exterior (extrema dreaptă), vitrina este luminată de sus printr-un geam oblic armat, iar în interior prin unul drept opalin.

 

 

 

Fig. 49. Dispozitive de luminare a obiectelor expuse pe pereţi prin dirijarea razelor de lumină :

A, B — prin panouri reflectante; C — direct pe perete:

1— panou reflectant; 2 — plafon; 3 — fereastră.

a)

B

 

Fig. 50. Dispozitiv de construcţie pentru reflectarea luminii naturale in săli. prin reflectare pe pereţi plini:

A — schema de ansamblu; B — detaliu de amenajare pentru cele două ipoteze:

a — lumina de la nord; b — lumina de la sud; 1 - peretele reflectant; 2 - raza reflectată;

3 — limita umbrei la solstiţiul de vară.

Fig. 51. Dispozitiv de reflectare a razelor prin scafă : i — direcţia razelor solare: 2 — tuburi luminescente; 3 - stand de expunere; 4 — plafon opac (velarium).

 

Fig. 52. Dispozitiv de luminare prin diorame. Curba sinuoasă indică intensitatea luminii pe fiecare element de suprafaţă a panoului reflectant.

 

 

 

 

 

 

Fig. 53. Dispoziţia variată a sălilor pentru evitarea fenomenelor de reflexie: A — pereţi ficşi; B-panouri demontabile.

 

 

Fig. 54- Evitarea fenomenelor de reflexie în vitrine prin înclinarea pereţilor de sticlă:

A — imaginea AB se reflectă în imaginea virtuală A'B', care jenează privirea în vitrina CD; B - imaginea A B se reflecta în imaginea virtuală A'B' jenînd puternic privirea ta vitrina CD; C- imaginea AB se reflectă. In imaginea vir­tuală A'B' care nu jenează privirea.

Fig. 55. Evitarea fenome­nelor de reflexie în vitrinele luminate indirect, prin uti­lizarea de panouri concave : 1 — panou reflectant; 2 — acoperiş : 3 - fereastră.

 

— Efecte supărătoare de luminare sînt fenomenele de reflexie şi cele de orbire. Bazele luminoase care cad pe obiecte lucioase sau încadrate cu geam (tablouri), sau pe vitrine, pot fi reflectate spre spectator, producînd efecte dăunătoare pentru o bună examinare. Evitarea reflexiilor se obţine prin orientarea raţională a suprafeţelor reflectante ; prin înclinarea uşoară a geamurilor spre sol (cazul tablourilor), prin micşorarea la minimum a pereţilor perpendiculari pe direcţia razelor (fig. 53) ; prin crearea de pereţi oblici faţă de raze. În cazul vitrinelor, prin luminarea puternică din interior, reducîndu-se sensibil efectul reflexiilor exterioare ; prin utili­zarea de vitrine cu geamuri oblice sau concave (fig. 54 şi 55): prin aşezarea ferestrelor la înălţime mare (2,50 — 3,00 m), astfel încît razele să cadă cît mai oblic.

Date: 2016-01-03; view: 640