UN VĂR BUN LA SUFLET?

Louise Pointdexter înţelese să se folosească de libertatea acordată de tatăl ei. Nu trecu nici un ceas şi-l refuză categoric pe Callhown.

Acesta o cerea pentru a treia oară în căsătorie. Ce-i drept, în primele două rânduri se mărginise la aluzii, neavând curajul să vorbească deschis. Al treilea refuz al Louisei suna simplu, dar cât se poate de limpede. Nu spuse decât: „Nu” şi adăugă semnificativ: „Niciodată”.

Callhown nu păru câtuşi de puţin mirat. Nici un muşchi nu i se clinti pe faţă. Ai fi zis că se aştepta la asta.

— Sper că nu vorbeşti serios, Lou!

— Ba vorbesc cât se poate de serios, sir. Poţi să glumeşti cu asemenea lucruri?

— Felul cum mi-ai răspuns mă face să cred că nu te-ai ostenit de loc să chibzuieşti.

— La ce să chibzuiesc?

— La multe…

— De pildă?

— Înainte de toate, la faptul că te iubesc.

Louise tăcea.

— Te iubesc – urmă Callhown. Te iubesc cum nu te-a iubit nimeni niciodată! Sentimentul acesta e mai puternic decât mine. Poate să moară numai o dată cu mine. Şi nu s-ar stinge nici după moartea ta.

Louise continua să tacă.

— Ce rost are să-ţi spun povestea iubirii mele?! A izbucnit în ziua când te-am văzut pentru prima dată. Când am venit în casa tatălui tău, acum şase ani, m-ai rugat, după ce coborâsem de pe cal, să ne plimbăm prin grădină până va fi gata masa. Pe atunci erai doar o fetiţă, dar tot atât de minunată ca şi azi. M-ai luat de mână şi m-ai condus pe aleea presărată cu pietriş, fără să bănuieşti, desigur, câtă tulburare mi-a stârnit atingerea mâinii tale. Senzaţia aceasta îmi va rămâne toată viaţa în amintire. Nici timpul, nici depărtarea şi, în sfârşit, nici viaţa uşuratică pe care am dus-o n-au putut să mi-o şteargă din mine…

— Dragostea ta pentru mine e zadarnică, Casey – îi întrerupse Louise. Trebuie să-ţi spun deschis. Nu te iubesc… Nu te pot iubi.

— Va să zică nu vrei să mă iei de bărbat?

— Întrebarea ta nu are rost. Ţi-am spus că nu te iubesc şi cred că e destul.

— Iar eu ţi-am spus că te iubesc. Şi acesta e doar unul din motivele pentru care vreau să devii soţia mea. Mai sunt încă şi altele. Vrei să le-asculţi?

— Alte motive? Spune-le, te-ascult, nu mă tem.

— Aşa! zâmbi el, ironic. Nu te temi?

— Nu. De ce m-aş teme?

— E drept, nu tu ar trebui să te temi, ci tatăl tău.

— Tot ce-l priveşte pe tata nu poate să mă lase nepăsătoare. Sunt fiica lui. Singurul copil acum, din nefericire… Continuă, Casey. Ce nenorocire îl ameninţă?

— Nu o nenorocire, Lou, neplăceri serioase. Greutăţi pe care nu e în stare să le învingă. Mă sileşti să vorbesc despre lucruri pe care nici n-ar trebui să le cunoşti.

— Crezi? Te înşeli, Casey. Am aflat tot. Ştiu că tata e plin de datorii şi că tu ai fost acela care i-ai dat bani. Se putea să nu observ? Aroganţa cu care te porţi în casa noastră, înfumurarea pe care o arăţi fără să te fereşti nici de servitori au fost o dovadă destul de grăitoare, chiar şi pentru ei, că la noi în casă lucrurile nu merg prea bine. Tu eşti de fapt stăpânul Casei del Corvo. Ştiu asta. Dar asupra mea n-ai nici o putere.

Callhown, văzând că tactica lui a dat greş, se hotărî să lovească din altă parte.

— Da, e adevărat! făcu el, cu un zâmbet ironic. Dar dacă n-am putere asupra inimii tale, fericirea ta se află în mâinile mele. Îl cunosc pe nemernicul care te-a făcut să mă refuzi… Un om de nimic…

— Despre cine vorbeşti?

— Nu ghiceşti?

— Nu. Poate că tu eşti un nemernic şi un om de nimic. În cazul acesta sunt întru totul de acord cu tine.

— Fie şi aşa! răspunse căpitanul, roşu de furie, dar stăpânindu-se încă. De vreme ce mă socoţi un om de nimic, n-am cum să mai scad în ochii tăi şi-ţi voi spune ce am de gând cu tine.

— Cu mine? Eşti prea încrezut, Casey. Vorbeşti de parcă ţi-aş fi sclavă. Din fericire, nu-i aşa.

Callhown, intimidat de privirea indignată a feţei, tăcu.

— Sunt curioasă – urmă ea. Vorbeşte: ce ai de gând cu mine?

— Îţi spun îndată.

— Vrei să mă laşi în voia sorţii, să plec în lume, ori să mă închizi într-o mânăstire? Ori într-o închisoare?

— Ultima soluţie ţi-ar plăcea mai mult decât celelalte, fireşte, în cazul când te-ai afla într-o plăcută tovărăşie cu…

— Ei, hai, spune, te rog. Ce soartă m-aşteaptă? Ard de nerăbdare – zvârli Louise, batjocoritor.

— Nu te grăbi. Primul act ai să-l vezi mâine.

— Serios? Şi unde, pot să ştiu?

— La proces.

— Cum?

— Foarte simplu: vei sta în faţa judecătorului şi a douăzeci de juraţi.

— Eşti mulţumit de spiritele dumitale, căpitane Callhown? Trebuie să-ţi spun însă că mie nu-mi plac asemenea glume.

— Glume? Judecata e hotărâtă pentru mâine. Mister Maurice Gérald va sta în faţa judecătorilor, învinuit de asasinarea fratelui tău.

— Minciună! Maurice Gérald nu putea…

— Nu putea săvârşi această crimă? Rămâne de văzut. Vina lui va fi dovedită, nu mă îndoiesc. Şi dovezile cele mai puternice împotriva lui le vom auzi chiar din gura ta.

Creola îl privi ca o gazelă speriată, cu ochii larg deschişi, plini de nelinişte şi de nedumerire. Pentru câteva clipe îi pieri şi graiul. Tăcea, copleşită de spaimă şi bănuieli.

— Nu înţeleg ce vrei să spui – rosti ea într-un târziu. Spui că voi fi chemată la judecată. Pentru ce? Chiar fiind sora victimei, nu cunosc şi nu pot să adaug nimic la ceea ce ştiu toţi.

— Aşa să fie oare? Tu poţi spune mult mai multe decât alţii. Nimeni nu ştie, de pildă, de întâlnirea ta din grădină atunci, noaptea, cu Maurice Gérald. Nimeni nu ştie mai bine decât tine ce s-a petrecut în timpul acestei întâlniri tainice: intervenţia lui Henry, cum şi-a ieşit din fire la gândul ruşinii ce avea să cadă nu numai asupra surori lui, ci asupra întregii familii, cum, în sfârşit, l-a ameninţat cu moartea pe omul acela şi cum a fost împiedicat să-l ucidă de o femeie care l-a minţit cu neruşinare. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut mai departe: cum Henry, ca un prost, a alergat după nemernicul acela şi cu ce intenţii. În afară de ei au mai fost acolo doi oameni, martori la despărţirea lor.

— Doi oameni? Cine?

— Unul era Casey Callhown, celălalt, Louise Pointdexter.

Ea nu tresări şi nici nu păru uimită. Aruncă o întrebare scurtă, provocatoare:

— Şi?

— Şi – rosti Callhown, posomorât că spusele lui n-au tulburat-o – mi se pare că ar trebui să înţelegi…

— Înţeleg tot atât de puţin ca şi mai înainte.

— Vrei să continui?

— Cum doreşti.

— Să-ţi explic. Nu există decât un singur mijloc, Louise, să-l salvezi pe tatăl tău de ruină şi pe tine de ruşine. Pricepi ce vreau să spun?

— Mi se pare că pricep.

— Acum nu mă mai refuzi, nu?

— Acum mai mult ca oricând.

— Fie. Va să zică mâine vei apare ca martor la proces?

— Spion nemernic! Piei din ochii mei! Numaidecât! Altfel îl chem pe tata!

— Nu te osteni. N-o să-ţi mai impun prezenţa mea, dacă ţi-e atât de neplăcută. Gândeşte-te bine. Poate că înainte de începerea judecăţii ai să-ţi schimbi hotărârea. Nădăjduiesc să-mi dai de veste la timp, să nu te mai citez ca martor. Noapte bună, Lou. Mă duc la culcare, cu gândul la tine.

Cu un zâmbet amar şi ironic, Callhown se retrase în camera lui. Nu avea nici pe departe un aer triumfător.

Louise îi ascultă paşii pierzându-se pe coridor. Apoi, cu mâinile strânse la piept, se lăsă într-un fotoliu, înspăimântată mai mult ca oricând.

CAPITOLUL LXXXVI

Date: 2015-12-24; view: 535