Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






PĂZITORII LEGII

 

 

A treia zi după ce Maurice Gérald ajunse în închisoarea fortului, febra scăzu şi încetă să mai delireze. A patra zi era aproape restabilit. Procesul fu hotărât pentru cea de a cincea zi.

În Texas, unde un om poate fi judecat şi spânzurat în numai 24 de ceasuri, o asemenea grabă nu părea ceva deosebit. Numeroşii duşmani ai mustangerului forţau lucrurile din diferite motive, după interesele fiecăruia, în vreme ce prietenii lui, mult mai puţini, nu aveau destulă putere să li se împotrivească. Majoritatea populaţiei era de partea primului grup şi cerea o judecată neîntârziată şi pedepsirea ucigaşului. Împrejurări neaşteptate încurajară această stare de spirit. Tocmai în această perioadă, tribunalul regional colinda localităţile aflate sub jurisdicţia sa, dar în ziua hotărâtă pentru proces urma să judece în altă parte.

Părea de neînlăturat ca procesul lui Maurice Gérald dimpreună cu alte procese să fie judecate până la sosirea tribunalului regional în fortul Indge. Asta, mai cu seamă că nimeni nu ceruse vreo amânare. Procesul era hotărât pentru a cincisprezecea zi a lunii.

Era foarte probabil ca învinuitul să aibă nevoie de un apărător, dar în settlement nu existau avocaţi. De obicei, avocaţii însoţeau autorităţile judecătoreşti, ori acestea se aflau încă departe de fortul Indge. Şi totuşi, în settlement îşi făcu apariţia un jurist, un avocat cu renume, venit anume de la San-Antonio ca să-l apere pe mustanger la proces. Se spunea că o femeie l-ar fi hotărât să vină în Indge, în schimbul unui frumos onorariu. Curând mai apăru un avocat. Venea din depărtata Irlandă, special ca să-l vadă pe Maurice Gérald. Şi rămase uluit când află, la hanul lui Oberdoofer, unde luase o cameră, că Maurice Gérald e închis.

Avocatul irlandez ceru permisiunea de a sta de vorbă cu acuzatul. Autorităţile din Texas, stingherite să-l refuze, îi acordară autorizaţia cerută. Sosirea avocatului irlandez stârni nenumărate comentarii, atât în fort cât şi în settlement. Se spunea că Maurice Gérald i-ar fi încredinţat avocatului o taină înspăimântătoare. Dar totul plutea în mister, aşa încât lumea ardea de curiozitate.

Un singur om putea să cunoască toate amănuntele – Zeb Stump. Numai că bătrânul vânător nu se întorsese încă în settlement. Fusese văzut discutând cu avocatul irlandez, dar după aceea se făcuse nevăzut. Lumea îl credea plecat la vânătoare de cerbi, urşi sau curcani sălbatici, ca de obicei.



Se înşelau cu toţii. De astă dată Zeb nu cutreiera preria în căutare de sălbăticiuni: voia să-l prindă pe călăreţul fără cap.


 

CAPITOLUL LXXXIV

UN NEPOT DUIOS

 

 

„Mâine va fi judecat, slavă Domnului! Nu prea cred să prindă cineva arătarea aia blestemată până atunci. E cu neputinţă, cel puţin aşa sper. Şi de altceva n-am să mă tem. Să încerce ei să dovedească ceva!

Ciudat… De ce-o fi apărut intrigantul de irlandez? Şi celălalt avocat? Cine i-o fi adus şi pentru ce? Pesemne că i-au umplut de bani… Blestemaţii! Dar mie tot nu mi-e frică. În afară de faptul că Gérald a săvârşit crima, ce-ar putea el să născocească? Toate probele sunt împotriva lui. Singur Zeb Stump mă nelinişteşte. E un şarpe viclean! Nu-i de găsit nicăieri. Pe unde o fi umblând? Se spune că a plecat la vânătoare. Hm, nu prea-mi vine să cred. Dacă s-a dus în căutarea lui? Dacă pune mâna pe el? Făceam eu însumi treaba asta, dar acum e prea târziu. Mâine spre seară totul se va sfârşi. Şi dacă lucrurile se lămuresc mai târziu? La naiba, să nu mă mai gândesc la asta! După ce unul va fi spânzurat, cui să-i căşune să învinuiască pe un altul?! Cu rangerii stau bine, cred. Chiar şi Sam Manly pare destul de convins. I-am spulberat orice îndoială, povestindu-i ce-am auzit atunci, noaptea.

Fir-ar să fie… Bine că toate astea ţin de trecut! Ea a fost la întâlnire – iată un gând cu care trebuie să mă împac. În schimb, de acum încolo nu se va mai întâlni niciodată cu el, sunt sigur. Poate doar pe lumea cealaltă.

Ce să-i faci, asta de ea depinde… Dar nu cred că e ceva serios între ei doi. Nu-i ea femeia aceea, în ciuda ieşirilor pe care le are. Se prea poate ca totul să fi fost doar recunoştinţă din partea ei. Nu, nu! Din simplă recunoştinţă nu sări din pat în miez de noapte, ca să te duci la întâlnire în fundul unei grădini pustii. Îl iubeşte îl iubeşte! Ei şi, n-are decât! El nu va fi niciodată al ei. Niciodată n-o să-l mai vadă dacă rămâne la fel de îndărătnică. Ajunge un singur cuvânt şi juvăţul îl va pierde. Dacă mă mai refuză o dată, le-arăt eu lor de ce sunt în stare. Nu numai că se va isprăvi toată povestea cu irlandezul, dar ea va apare vinovată de moartea lui. O să-l piardă şi, o dată cu el, o să piardă plantaţiile, casa, negrii, totul.”

Aşa gândea Callhown, retras în odaia lui.

*

* *

— A, unchiule Woodley! Voiam să te văd.

Plantatorul, abătut şi răvăşit, rătăcea în tăcere pe coridoarele Casei del Corvo. Intrase în odaia nepotului său fără vreun gând anume.

— Voiai să mă vezi, Casey?

În glasul bătrânului zdrobit se simţea o supunere plină de umilinţă. Orgoliosul Pointdexter, înaintea căruia tremurau două sute de sclavi, stătea acum în faţa propriului său stăpân. Adevărat, puterea aparţinea nepotului său, fiul surorii sale, însă asta nu-l mângâia câtuşi de puţin.

— Voiam să stăm puţin de vorbă despre Louise – zise Callhown.

Era subiectul pe care Woodley Pointdexter îl evita de fiece dată. Se temea să gândească, darmite să discute despre asta. Tonul cu care începuse Callhown nu prevestea nimic bun. Suna mai degrabă a poruncă decât a rugăminte.

— Să vorbim despre Lou? Ce anume? făcu bătrânul, cu o linişte prefăcută.

— Uite ce e… – începu Callhown, şovăind parcă să deschidă discuţia. Eu… eu… Voiam…

— Deocamdată n-aş vrea să vorbesc despre ea – zise plantatorul, aproape rugător.

— De ce, unchiule? i-o întoarse Callhown, pe cât de hotărât, pe atât de nemulţumit de răspuns.

— Ştii şi singur de ce!

— Înţeleg, e o clipă grea. Sărmanul Henry a dispărut. Se bănuie că… Dar se mai poate întoarce. Şi totul are să fie bine.

— Niciodată! Niciodată n-o să-l mai văd, nici viu, nici mort. Mi-am pierdut fiul!

— În schimb ai o fiică!

— Ea mi-a necinstit numele!

— Nu cred una ca asta, nu cred…

— Atunci, cum explici tot ce-am văzut şi am auzit? Ce a silit-o să se ducă la douăzeci de mile de aici, la coliba acelui negustor de cai? Ah, Doamne! Ce a îndemnat-o să-l apere pe mustanger, pe ucigaşul fiului meu, pe ucigaşul fratelui ei? Mi-e groază numai cât mă gândesc!

— Orice altă femeie ar fi făcut la fel.

— O, dacă aş putea crede ce-mi spui! Sărmana mea copilă! Acum, când mi-am pierdut fiul, o iubesc şi mai mult.

— Numai de ea depinde să-ţi dăruiască un fiu… un om apropiat şi aşa amândurora, care se va strădui din răsputeri să umple golul lăsat de cel dispărut. Nu vreau să vorbesc în ghicitori, unchiule Woodley. Ştii la ce mă gândesc. Vreau ca Lou să fie soţia mea.

Plantatorul, deşi nu se arătă câtuşi de puţin mirat, căci se aştepta să audă asta, se posomorî şi mai mult. Purtarea lui putea să pară ciudată. Până de curând, bătrânul sprijinise ideea acestei căsătorii, şi de multe ori – ce-i drept, pe departe – căutase să-şi înduplece fiica.

Până a se stabili în Texas, Pointdexter nu-şi cunoscuse prea bine nepotul. Din ziua când devenise major şi primise cetăţenia statului Mississippi, Callhown îşi petrecuse cea mai mare parte din vreme la New Orleans – un oraş plin de cheflii şi dezmăţ. Woodley Pointdexter îşi vedea nepotul arareori, când acesta se întâmpla să vină în vizită la plantaţiile din Louisiana. Mai târziu, când Louise devenise o fată de toată frumuseţea, Callhown venea să-i vadă din ce în ce mai des şi rămânea tot mai mult la ei.

Apoi Casey luase parte la campania din Mexic, unde rămăsese vreo zece luni, dobândind gradul de căpitan. După unele fapte de arme, se întorsese în patrie, hotărât să câştige inima creolei.

De atunci, aproape că nu mai părăsise casa unchiului său. Chiar dacă nu se bucura de preţuire în ochii fetei, era un oaspete dorit pentru tatăl ei.

În ultimii ani, averea plantatorului – om bogat pe vremuri – începuse să scadă văzând cu ochii. Viaţa de risipă pe care o ducea îl ruinase. Mulţumită sprijinului bănesc al nepotului, afacerile lui Woodley Pointdexter se îndreptaseră. Plantatorul continuă să se bucure de respectul celor din jur. Puţini ştiau că depindea băneşte de nepotul său. Abia după ce se stabiliseră în Texas, această dependenţă începuse să-l apese. Relaţiile dintre el şi nepot deveniseră mai încordate după câteva încercări neizbutite ale căpitanului de a câştiga inima Louisei.

Acum plantatorul avu prilejul să cunoască mai îndeaproape firea nepotului. Cu fiece zi, de la instalarea în Casa del Corvo, dezamăgirea lui creştea tot mai mult. Cearta dintre Callhown şi mustanger, precum şi felul cum sfârşise această ceartă nu sporiră cu nimic stima bătrânului Pointdexter faţă de nepotul său, deşi, ca rudă, se văzuse nevoit să-i ia partea.

— Dacă înţeleg bine, Casey, tu vorbeşti de căsătorie. Nu e timpul să ne gândim la asta, acum, când avem doliu în casă. Ajungem în gura lumii dacă se află.

— Te înşeli, unchiule. Nu mă gândesc la căsătorie. Adică la o căsătorie în viitorul apropiat… Voiam numai oarecari asigurări. În rest, consimt să aştept o clipă mai potrivită.

— Nu te înţeleg, Casey.

— Îţi explic totul. Te rog să mă asculţi.

— Vorbeşte.

— Uite, m-am hotărât să mă însor. Ştii şi dumneata, curând împlinesc treizeci de ani. La vârsta asta un om se satură să rătăcească prin lume. Sunt tare obosit de toate şi n-am de gând să rămân burlac. Doresc că Louise să devină soţia mea. Nu-i nevoie de grabă. Aş vrea doar să mă socotesc logodit şi să am promisiunea ei, promisiune semnată de ea şi întărită prin pecete, ca să nu fie nimic neclar. După ce va trece durerea pentru fratele dispărut, vom avea destulă vreme să vorbim despre nuntă şi celelalte.

Cuvântul „frate” în acest discurs „negustoresc” îl impresionă neplăcut pe bătrân. Mândria lui Woodley Pointdexter se trezi din nou. Era indignat. Revolta i se potoli însă numaidecât. Pe de o parte i se înfăţişau plantaţiile, sclavii, bogăţia, situaţia în societate, pe de altă parte – sărăcia, care i se părea la fel ca moartea. Şi totuşi nu tăcu.

Răspunse cam nehotărât:

— De, Casey, trebuie să recunosc că ai exprimat destul de limpede ceea ce vrei. Numai că n-am observat ca fata să fie prea legată de tine. Vrei să-ţi devină soţie. Bine, dar voinţa ei? Mi se pare că ar trebui să ţinem seama şi de asta.

— Socot, unchiule, că totul depinde într-o mai mare măsură de dumneata. Eşti tatăl ei şi o poţi convinge.

— Nu sunt prea sigur. Louise nu-i omul pe care să-l sileşti să facă ceva împotriva voinţei sale. Iar tu, Casey, o ştii tot atât de bine ca şi mine.

— Eu una ştiu: sunt hotărât să mă însor şi să fac din Lou stăpâna Casei del Corvo.

Woodley Pointdexter tresări la auzul acestei obrăznicii. Era pentru prima oară când i se spunea deschis că el nu mai este stăpânul Casei del Corvo. Din nou i se înfăţişă cu putere înaintea ochilor, pe de o parte – bogăţia, plantaţiile, sclavii, situaţia în societate, pe de altă parte – sărăcia cu amarul ei. Şi Woodley Pointdexter se hotărî să jertfească fericirea fiicei sale: făgădui lui Callhown să-l ajute să obţină consimţământul Louisei pentru căsătorie.

*

* *

— Lou!

— Da, tată!

— Aş vrea să te rog ceva.

— Ce s-a întâmplat, tată?

— Ştii că vărul tău Casey te iubeşte şi ar vrea să se căsătorească cu tine?

— Nu vreau să mă mărit eu el. Nu vreau, tată! Mai bine mor. Ce nemernic înfumurat! Ştiu eu ce se ascunde aici. El te-a trimis cu propunerea asta. Ei bine, spune-i că-s gata să fug în lume, să-mi câştig pâinea vânând ca sălbaticii, numai să nu fiu nevasta lui! Te rog să-i spui!

— Ascultă, fata mea, tu pesemne nu ştii…

— Că vărul meu ţi-a dat bani? Ştiu tot, dragă tată. Dar mai ştiu că tu eşti Woodley Pointdexter, iar eu sunt fiica dumitale.

Mândria şi demnitatea biruiră iarăşi în inima plantatorului.

— Scumpa mea Louise! murmură el. Cât semeni cu maică-ta! Şi eu care mă îndoiam de tine! Iartă-mă, copila mea! Să uităm ce-a fost. Să faci aşa cum îţi spune ţie inima. Eu nu mai am nimic de zis.


CAPITOLUL LXXXV


Date: 2015-12-24; view: 508


<== previous page | next page ==>
Icirc;NSPĂIMÂNTĂTOAREA BOCCEA | UN VĂR BUN LA SUFLET?
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.01 sec.)