AJUTORUL SOSEŞTE LA TIMP

Zicând acestea, bătrânul vânător se şi urni din loc. Avea dreptate: nu puteau să piardă nici o clipă. În timp ce se zorea să plece în ajutorul celui care scrisese cu sânge mesajul său, o nouă primejdie de moarte îl ameninţa: după al doilea atac al coioţilor, un duşman şi mai înfiorător începu să-i dea târcoale. Clipele lui erau numărate.

Pentru cititor e limpede pesemne: rănitul cu mantie şi sombrero nu-i altul decât Maurice Gérald. După lupta cu coioţii, sfârşită cu bine mulţumită ajutorului dat de Tara, îl copleşi slăbiciunea şi simţi nevoia să doarmă.

Liniştit de prezenţa unui prieten în preajmă şi convins că credinciosu-i câine îl va apăra de duşmani – fie ei cu aripi, fie cu patru labe – tânărul uită de toate, cufundându-se într-un somn adânc. După câteva ceasuri, deschizând ochii, îşi simţi forţele împrospătate şi judecă în linişte situaţia în care se afla.

Câinele îl scăpase de coioţi şi nu încăpea îndoială că se putea bizui pe el şi în cazul unor noi atacuri. Ce-l mai aştepta în viitor? Câinelui nu-i stătea în putere să-l ducă acasă şi, ca să rămână aici, însemna să moară de foame ori poate din pricina rănilor. Se ridică în picioare, dar se frânse de mijloc. Încercă să facă vreo câţiva paşi, aşa, gârbovit, dar fu silit să se lungească din nou pe iarbă. Simţea cum se învârteşte totul în jurul lui.

Şi deodată îl fulgeră un gând salvator: „Tara poate să ducă o veste acasă”.

— Numai de-aş izbuti s-o fac să plece! murmură, uitându-se cercetător la câine. Vino încoace, Tara! o chemă Maurice. Vreau să te fac poştaşul meu, să duci o scrisoare. Pricepi? Aşteaptă până o scriu, c-o să-ţi explic mai bine.

Tânărul vârî mâna în buzunar şi scoase o carte de vizită.

— Bine barem că am pe ce scrie. Creion n-am, dar nu-i nimic. Cerneală-i destulă pe aici. Drept peniţă o să-mi slujească un spin de agavă.

Se târî şi rupse un spin lung din marginea unei frunze, îl muie în sângele unui coiot şi începu să scrie. După ce isprăvi scrisoarea, scoase din buzunar o cureluşă din piele de cerb şi o legă la gâtul câinelui. Înfăşură cu grijă cartonaşul într-o bucăţică de piele ruptă din căptuşeala pălăriei şi-l vârî pe sub zgarda improvizată.

Acum nu-i mai rămânea decât să convingă câinele să se transforme în poştaş. Greu lucru. În ciuda inteligenţei sale, credinciosul câine nu pricepea de ce trebuie să-şi părăsească stăpânul în nenorocire. Rămase multă vreme surd la toate rugăminţile. Şi abia după ce omul căruia îi salvase viaţa, se răsti la el cu o furie prefăcută, lovindu-l cu cârja, abia atunci se supuse. Plecă, dar mai întoarse capul de câteva ori, aruncând priviri pline de mustrare.

— Sărmana Tara! se înduioşă Maurice, după ce câinele se afundă în hăţişuri. Parcă n-am dat în ea, ci în mine ori în cel mai apropiat prieten. Lasă, voi şti eu s-o răsplătesc. Deocamdată trebuie să mă gândesc cum să mă apăr în cazul unui nou atac al coioţilor. Au să simtă c-am rămas singur şi-au să apară iar.

Planul i se înfiripă numaidecât în minte. Nu departe de aluniş se afla un copac cu două crengi groase, orizontale, foarte apropiate una de alta, cam la şase-şapte picioare de pământ.

Gérald găuri în câteva locuri cu cuţitul poalele mantiei, apoi scoase de la gât fularul de mătase şi-l rupse în două fâşii lungi de câţiva iarzi fiecare. După aceea întinse mantia între crengi, în chip de hamac, legând-o la capete cu cele două fâşii de fular.

Maurice ştia că lupii preriei – coioţii – nu se caţără în copaci şi că poate să-i privească în linişte din patul lui suspendat. Convins că lacomii coioţi se vor întoarce, nu-şi cruţă forţele. Şi într-adevăr, lupii nu întârziară. Se strecurau cu fereală, făceau un pas doi şi se opreau, cătând scrutător în jur. Se apropiau tot mai mult de locul luptei. Când adulmecă absenţa câinelui, întreaga haită se adună la iuţeală. Maurice se pomeni fără voie martorul lăcomiei dezgustătoare ce stăpâneşte fricosul coiot. Mai întâi se apucară să sfâşie leşurile fraţilor căzuţi, apoi se îmbulziră sub copacul unde se adăpostise rănitul.

Agăţându-şi hamacul de cele două crengi, mustangerul nu căutase să-l camufleze în nici un fel. Atârna destul de sus de la pământ, aşa încât se socotea ferit de orice primejdie.

Dar ospăţul de adineauri le aţâţase pesemne şi mai mult coioţilor pofta de sânge. Stăteau buluciţi de-a valma sub copac, lingându-şi boturile mânjite de sânge. Maurice aproape că nu-i lua în seamă nici atunci când săreau spre hamac, mai-mai să-i atingă picioarele. Şi totuşi îl pândea o primejdie la care nu se gândise. Văzând că încercările lor rămân zadarnice, fiarele se tolăniră gâfâind sub copac. Părea că asta n-ar trebui să-l îngrijoreze câtuşi de puţin pe mustanger. Şi într-adevăr, n-ar fi fost nici un temei de nelinişte. Dar îl cuprinse o sete nepotolită şi tot mai chinuitoare.

Se mânie singur de nesăbuinţa lui. Ar fi putut să se gândească la asta înainte să se caţăre în hamac. Ce mare lucru să ia nişte apă cu el. Pârâul se afla la doi paşi, iar frunzele scobite de agairă puteau să-i slujească de minune în acest scop.

Acum era prea târziu. Dorinţa de a-şi potoli setea era tot mai nestăvilită. Să se strecoare până la pârâu printre coioţii rămaşi la pândă, era cu neputinţă: asta ar fi, însemnat moartea.

După ce pierzi mult sânge, setea te chinuieşte cumplit. Suferinţa mustangerului devenea de neîndurat. Începu să aibă şi halucinaţii. I se părea că lupii s-au înmulţit, că sunt de zece ori mai numeroşi. O sută, o mie de coioţi năvăliseră în poiană. Făcuseră roată şi se apropiau din ce în ce. Ochii le sticleau înspăimântător. Limbile lor roşii aproape că atingeau mantia atârnată între crengi. Şi ei se tot căzneau să o sfâşie cu gura. Maurice le simţea duhoarea respingătoare ori de câte ori săreau spre hamac.

Când îşi venea în fire, mustangerul îşi dădea seama că totul nu era decât jocul închipuirii lui înfierbântate. Lupii stăteau tolăniţi în iarbă, pândindu-şi liniştiţi prada.

Deodată, rănitul observă ceva neaşteptat şi de neînţeles: coioţii săriră brusc în picioare şi o tuliră în desiş, dispărând până la unul.

Ce putea să-i sperie până într-atât?

Un strigăt de bucurie scăpă din pieptul mustangerului. Pesemne că s-a întors Tara. Poate că a venit şi Phelim cu ea. Doar a trecut destul timp: asediul coioţilor ţinea de aproape două ceasuri. Se aplecă peste marginea hamacului şi privi în jur. Nu-şi văzu nici câinele, nici servitorul. Văzu numai crengi şi tufişuri. Ascultă cu încordare. Nu se auzea nici un zgomot. Doar urletele răzleţe ale coioţilor, care păreau că nu s-au oprit din fugă nici acum. Nu cumva aiurează din nou? Ce-a pus fiarele pe fugă? Acum drumul era liber şi nu-l mai ameninţa nici o primejdie: putea să se ducă la pârâu. Apa îi sclipea cu fulgi de lumină în faţa ochilor. Susurul pârâului îi suna mângâietor în auz.

Se lăsă să alunece din hamac şi se îndreptă spre pârâu. Înainte să se aplece să bea, întoarse capul. Zări cu groază în frunziş blana tărcată a unui jaguar. Fiara se târa ca un şarpe, mlădiindu-şi trupul lung şi subţire. Acum era limpede ce anume pusese coioţii pe fugă. Ghiceai limpede gândul jaguarului: simţise mirosul de sânge şi se grăbea încoace, lacom de ospăţ. Se apropia tot mai mult, la început încet, târâş, apoi din ce în ce mai iute, pregătindu-se pentru săritură.

Zadarnic s-ar fi urcat Maurice în copac: jaguarul se caţără în copaci ca o pisică. Mustangerul o ştia bine, dar şi dacă n-ar fi ştiut, tot era prea târziu. Fiara tocmai trecea pe lângă copacul ce-i slujise de adăpost, iar un alt copac nu se mai află prin apropiere. Descumpănit şi neştiind unde să-şi caute scăparea, nefericitul se aruncă în pârâu. Dar jaguarul, pe lângă că se caţără în copaci ca o pisică, mai şi înoată ca o vidră. E tot atât de cumplit în apă ca şi pe uscat.

În această situaţie disperată, Maurice Gérald intră în apă până la brâu şi se opri în loc. Nu-i mai rămânea nimic de făcut. Nu avea nimic la el să se apere: nici puşcă, nici revolver, nici cuţit, ba nici măcar cârja.

Un răcnet sălbatic îi scăpă din piept, atunci când fiara tărcată se pregăti de săritură. Ca un ecou şi parcă răspunzându-i mustangerului răsună strigătul unui prieten. Şi numaidecât detună o împuşcătură. În loc să se arunce asupra omului, jaguarul scoase un urlet şi se prăbuşi mort în apă.

Un câine uriaş se năpusti din desiş şi sări în pârâu. Apoi o namilă de om se apropie cu pas iute de mal. Un altul, scund, venea după el, umplând văzduhul cu chiote de bucurie şi izbândă.

Tânărul auzi toate acestea ca prin vis – erau ultimele lui impresii din ziua asta plină de groază. Pe urmă nu-şi mai aminti şi nu-şi mai dădu seama de nimic. Vru să-şi sugrume câinele credincios, care se gudura pe lângă el şi se zbătu aprig în braţele puternice ale prietenului său, care încerca să-l scoată din apă.

Tot ce trăise în ultima vreme se dovedi o grea încercare pentru nervii lui Maurice. Nu rezistă acestei teribile încordări. Încercă să-şi dea seama de cele ce se petreceau în realitatea înspăimântătoare din jur şi căzu într-o uitare şi mai înspăimântătoare. Şi deodată, un val de fierbinţeală îl cuprinse din creştet până-n tălpi.

CAPITOLUL LIV

Date: 2015-12-24; view: 551