Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






LUPTA CU COIOŢII

 

 

Umbrele liliachii ale înserării începură să pogoare când, după un drum chinuitor prin hăţişurile ghimpoase, rănitul izbuti să ajungă în sfârşit la pârâu.

După ce-şi potoli setea, se întinse pe iarbă. Durerea din picior se mai potolise. Nu se mai gândea la nimic, se simţea istovit. Corbii zburau spre culcuşurile lor de noapte. O boare răcoroasă legăna frunzişul zimţat al arţarilor. Toropit, tânărul greu încercat se cufundă într-un somn adânc. Nu dormi mult. Se deşteptă din pricina rănilor, care se făceau din nou simţite.

Nu se temea de lupul preriei – o fiară laşă, care se năpusteşte numai asupra leşurilor. Nici nu-i trecea prin minte că moartea îi dă târcoale.

Noaptea i se părea o veşnicie. Abia aştepta zorile. Într-un târziu se arătară zorile, dar asta nu-i aduse nici o bucurie. O dată cu lumina apărură şi corbii, şi umbrele lor sumbre se perindau din nou pe deasupra lui. Începu să-l chinuie foamea. Trebuia să găsească ceva de mâncare. Prin apropiere se afla un desiş de aluni, dar alunele erau prea sus, la vreo şase picioare de pământ. Rănitul se apropie de o tufă, deşi fiecare mişcare îi pricinuia dureri îngrozitoare. Cu ajutorul cârjei dădu jos vreo câteva alune şi le ronţăi la iuţeală.

Ce să facă? Să plece, era cu neputinţă. Durerile îl secau la inimă la cea mai mică mişcare. Nefericitul tânăr aproape nici nu mai spera să primească vreun ajutor. Strigase până răguşise. Zadarnic. În ciuda acestui lucru, din când în când tot mai scotea câte un strigăt slab. Erau licăririle lui de speranţă, în luptă cu deznădejdea. Nu avea de ales. Trebuia să rămână pe loc. De îndată ce se lămuri cum stau lucrurile, se întinse liniştit pe iarbă, hotărât să se înarmeze cu răbdare, atât cât va putea.

Din vreme în vreme, câte un geamăt îi scăpa din piept. Istovit de durere, nici nu mai băga de seamă ce se petrece în jur. Corbii se roteau ca şi mai înainte pe deasupra lui. El însă se obişnuise şi nu se mai sinchisea de ei nici atunci când vreunul se lăsa jos de tot, atingându-i creştetul cu bătaia aripilor.

Dar asta ce-o fi? Auzea nişte zgomote noi…

Un lipăit mărunt de picioare îi ajunse la ureche dinspre malul nisipos al pârâului. Un lipăit însoţit de o răsuflare sacadată. Rănitul se uită să vadă ce se petrece. „A, coioţii!” gândi el, zărind o haită întreagă de lupi care se foiau încoace şi încolo pe mal.



Până acum nu-l cuprinsese spaima: aceste fiare pline de laşitate, nu-i stârneau decât scârbă.

De obicei, ele nu atacă omul, dar e destul să-l simtă slab şi lipsit de apărare, că se obrăznicesc îndată. Rănitul era zdrelit de ghimpii cactuşilor şi sângera abundent. Mirosul de sânge aţâţă coioţii. Rănitul nu se mai îndoia: puseseră ochii pe el. Nu avea altă armă decât cuţitul de vânătoare, care, din fericire, îi rămăsese la cingătoare. Puşca şi revolverul rămăseseră în coburii şeii. Scoase cuţitul, se propti în genunchiul drept şi se pregăti să se apere. O clipă de şovăială şi ar fi fost pierdut. Lacomi şi scoşi din minţi de mirosul sângelui, coioţii se năpustiră asupra pradei. Şase dintre ei îşi înfipseră colţii în mâinile, picioarele şi trupul rănitului.

Încordându-şi toate puterile, lovind în dreapta şi-n stângă cu cuţitul de vânătoare, tânărul izbuti să-i alunge. Unul sau doi dintre coioţi se depărtară cu urlete sălbatice. Lupta deveni disperată. Câteva fiare căzură ucise. Dar soarta lor nu oprea haita. Alţii se năpusteau şi mai înverşunaţi asupra prăzii. Sfârşitul tânărului părea aproape. Coioţii se îmbulzeau lacomi de-a valma. Rănitul izbea cu cuţitul, dar braţele i se muiau din ce în ce şi loviturile şi-atingeau tot mai rar ţinta. Cu fiece clipă, puterile îl părăseau. Stătea faţă în faţă cu moartea.

În aceste clipe de disperare, scoase un nou strigăt. Ciudat: nu era un strigăt de deznădejde, ci de bucurie, totul se potoli pentru un timp. Apoi se auzi un tropot de cal, însoţit de lătratul răsunător al unui câine. Rănitul continua să strige după ajutor. Calul părea foarte aproape şi călăreţul nu se putea să nu-i audă strigătele. Dar nu veni nici un răspuns. Călăreţul trecu mai departe. Tropotul calului era din ce în ce mai slab. Nefericitul tânăr căzu din nou în ghearele deznădejdii.

În acelaşi timp, prinzând curaj, fiarele se întoarseră asupra prăzii. Din nou se încinse lupta. Sleit de puteri, tânărul se credea pierdut şi se apăra în neştire.

Deodată, coioţii îi dădură pace: de astă dată se ivise un apărător. Călăreţul trecuse mai departe, dar iată că-i sărea câinele în ajutor. Un câine uriaş. Se aruncă în salturi prin hăţişuri şi se îndreptă ca o săgeată spre locul luptei, lătrând cu putere.

— Prietene! Ce fericire! Prietene!

Câinele ieşi în marginea desişului şi se repezi asupra coioţilor. Fiarele îşi lăsară prada şi dădură speriate înapoi. Dintr-un salt, câinele înşfacă un lup, îl scutură ca pe un şobolan şi, după o clipă, îl azvârli la pământ cu beregata sfârtecată. Un altul avu aceeaşi soartă. Nici nu mai fu nevoie să răpună un al treilea: speriaţi de moarte, ceilalţi o tuliră cu coada între picioare, schelălăind şi se afundară în hăţişuri.

Tânărul, istovit, nu mai vedea nimic în jur. Întinse mâna şi, cu un zâmbet, mângâie câinele – salvatorul lui. Apoi îngăimă ceva şi îşi pierdu cunoştinţa.

*

* *

Nu după mult timp îşi veni în fire. Se ridică într-un cot şi se uită întrebător în jur. Te treceau fiorii privind locul luptei. Dacă nu şi-ar fi pierdut cunoştinţa, tânărul ar fi avut sub ochi ceva şi mai îngrozitor.

În timpul cât zăcuse fără să ştie de el, apăru în poiană călăreţul fără cap. Calul coborî spre pârâu, să-şi astâmpere setea, apoi urcă malul abrupt, trecu în goană prin poiană şi dispăru în desiş. Câinele se aruncă din nou în urma călăreţului, dar curând se întoarse şi se culcă alături de rănit.

În clipa aceea, tânărul deschise ochii. Mângâie câinele, se lăsă pe spate, îşi trase poala pelerinei peste cap, ca să se apere de soarele dogorâtor şi adormi. Câinele, care stătea lungit la picioare, pirotea şi el. Din când în când se trezea şi asculta încordat ori ridica botul şi mârâia furios, alungând corbii atunci când se lăsau prea jos.

Tânărul aiura. De pe buzele lui arse de febră se desprindeau cuvinte ciudate. Ba erau pătimaşe chemări de dragoste, ba vorbe fără şir despre un omor.


 


CAPITOLUL LI

DE DOUĂ ORI BEAT

 

Să ne întoarcem acum la coliba singuratică de pe Alamo, părăsită atât de brusc de cartoforii aciuaţi aici în lipsa stăpânului.

Era către amiază, a doua zi, dar stăpânul colibei tot nu se ivea. Ca şi mai înainte, Phelim se afla singur. Zăcea beat pe jos.

Pentru a lămuri lucrurile, e nevoie să povestim ce s-a mai petrecut în noaptea cu pricina.

Văzând trei sălbatici aşezaţi în jurul mesei şi jucând cărţi, Phelim se trezi într-o clipită din beţie. Nu-şi amintea prea limpede ce-a fost mai departe. Cei trei indieni sulemeniţi au azvârlit cărţile cât, colo şi au scos pumnalele, vrând să-l omoare. Şi deodată, ascultând de un al patrulea, care venise după ei, l-au lăsat în pace şi au plecat în grabă. Totul s-a petrecut în vreo douăzeci de secunde. Şi când irlandezul se dezmetici de-a binelea, nu mai era picior de indian în colibă.

Visa, ori era treaz? Avusese vreo nălucire de pe urma beţiei, ori văzuse totul în vis? Totul fusese aievea? Sau nu era decât o nouă nălucire, o aiureală fără cap şi fără coadă, ca şi cea care-i mai stăruia şi acum în minte.

Nu, cu neputinţă. Văzuse indienii prea de aproape ca să se înşele – erau oameni în carne şi oase. În plus, îi auzise vorbind într-o limbă pe care el nu o cunoştea. Mai mult: cărţile lor de joc zăceau azvârlite pe jos.

Nici gând să ridice vreo carte, ca să se încredinţeze dacă-s adevărate sau nu. Era treaz de-a binelea, dar nu avea curaj. Cine îi garanta că aceste ciudate cărţi de joc n-au să-i ardă degetele? Dacă aparţineau diavolului?

Cu toată harababura din capul lui, îşi dădu seama că era primejdios să mai rămână în colibă. Jucătorii în costume de indieni puteau să se întoarcă să-şi continue jocul. Nu lăsaseră aici numai cărţile, ci şi toate lucruşoarele din colibă. E drept, ceva important îi silise să plece, dar se puteau întoarce în chip tot atât de neaşteptat.

Gândurile acestea îl hotărâră pe irlandez să nu stea cu mâinile în sân. Stinse lumânarea, ca măsură de prevedere, şi ieşi tiptil afară. Nu îndrăzni să iasă pe uşă. Luna lumina ca ziua bătătura din faţa colibei şi indienii puteau să fie prin apropiere. Phelim smulse o piele de cal alcătuind o parte din perete, se strecură afară şi se trase în umbra unui copac.

Nu apucă să se depărteze prea mult, când zări înaintea lui nişte mogâldeţe întunecate. Desluşi şi un zgomot: ai fi zis că e un cal care paşte. Din când în când se auzea şi tropot de copite. Se pitulă degrabă după trunchiul unui chiparos.

Curând, irlandezul se convinse că mogâldeţele cu pricina erau într-adevăr cai. Nu încăpea nici o îndoială: erau caii celor patru indieni gătiţi de luptă, care transformaseră coliba mustangerului în tripou. Pesemne că erau legaţi de copaci, dar şi stăpânii lor puteau să fie aproape.

La gândul acesta, Phelim vru să se întoarcă şi să apuce în direcţia opusă. În aceeaşi clipă auzi nişte glasuri dintr-acolo – nişte bărbaţi ameninţau pe cineva. Apoi răsunară strigăte întretăiate de spaimă şi un lătrat de câine. Se lăsă o linişte grea. Se auzi un trosnet de crengi rupte. Parcă nişte oameni alergau îngroziţi prin desiş.

Phelim asculta cu încordare: oamenii se apropiau, veneau tocmai în direcţia chiparosului. După câteva clipe ajunseră lângă cai: săriră din fugă în şa şi o tuliră mâncând pământul.

Cei patru fugari nimeriră în fâşia de lumină a lunii şi Phelim văzu tatuajele roşii de pe trupurile lor pe jumătate despuiate. Recunoscu pe cei patru indieni care călcaseră coliba mustangerului. Nu se mişcă din loc până când nu-şi dădu seama, după tropotul copitelor, că au urcat malul abrupt, ieşind la loc neted şi au pornit-o în goană prin prerie.

Abia atunci ieşi la iveală.

— Sfinte Patrick! exclamă irlandezul, împreunându-şi palmele cu zgomot. Ce-or fi toate astea? Ce-au căutat aici dracii ăştia? Cine i-o fi urmărind? Se vede cât de colo că acest cineva i-a speriat de moarte. Ciudat: el o fi fost? Pot să jur că da. Am auzit câinele lătrând. Câinele a fugit după el. Oh! Doamne! Dar dacă, urmărindu-i pe ăia, apucă încoace?

Teama, să nu dea din nou cu ochii de misteriosul călăreţ îl sili pe Phelim să se pitească iarăşi în spatele chiparosului. Rămase acolo un timp, într-o aşteptare plină de spaimă.

„La urma urmei, s-ar putea să nu fie decât o glumă de-a lui mister Maurice. În drum spre casă i-o fi venit chef să mă sperie. Bine c-a picat tocmai la ţanc şi i-a băgat în sperieţi pe sălbatici. Doar aveau de gând să ne jefuiască şi să ne facă de petrecanie la amândoi. Hm, s-a scurs timp cam multişor. Ţin minte că am băut zdravăn, în schimb, acum mă simt de parcă n-aş fi luat strop în gură… Un lucru aş vrea eu să ştiu: nu cumva indienii mi-au ochit damigeana? Am auzit eu că se dau în vânt după whisky, taman ca noi, albii. Dumnezeule, dacă au dibuit băutura, n-a mai rămas nici o picătură! Trebuie să mă conving cu ochii mei. N-am de ce să mă mai tem. Judecând după cum au luat-o la sănătoasa, li s-au răcit de mult urmele…”

Phelim ieşi de după chiparos şi o porni spre colibă. Se strecură prevăzător înainte, ba în câteva rânduri şi opri locului că să se convingă că nu-i nimeni prin preajmă. În ciuda gândurilor de adineauri, cu care voia să-să mai dea curaj, se temea mereu de călăreţul fără cap.

Pofta de băutură îi înăbuşi teama şi Phelim îşi urmai drumul. Într-un târziu se strecură în colibă. Nu aprinse lumânarea – de altfel nici nu era nevoie. Ce mare lucru pentru el să găsească damigeana, doar îi ştia prea bine locul. Dar ia damigeana de unde nu-i.

— La dracu! Mi se pare că tot au dibuit-o. De ce nu-i la locul ei? Eu cu mâna mea am pus-o aici, ţin minte cât se poate de bine. Aha, aici erai, comoara mea! se bucură el când dădu peste damigeana. Ticăloşii, au golit-o până la ultimul strop! Tâlharii, arză-i-ar toate cazanele iadului să-i arză! Să se înveţe minte şi să nu mai părăduiască băutura unui om cumsecade care doarme! Vai de mine şi de mine! Ce să fac, să mă culc iar? Păi, parcă mai poţi să dormi când te gândeşti la ăştia şi la el? Nu, hotărât, fără băutură nu-mi găsesc liniştea. N-a mai rămas nici de leac… Ia stai! Sfinte Patrick! Mi-am adus aminte! Plosca e plină! Am ascuns-o în ladă. Ultimă dată când mister Maurice se pregătea să plece în settlement, am umplut-o ochi, zicând să i-o dau la drum. Îmi pare că a uitat s-o ia. Ferească Dumnezeu, dacă tâlharii au pus labele lor murdare şi pe ploscă, înnebunesc, nu alta… Ura! izbucni Phelim după ce cotrobăi câteva clipe în ladă. Ce fericire! Aici nu le-a venit în minte să caute. Plosca e neatinsă!

După fericita descoperire, irlandezul porni să dănţuiască triumfător prin colibă.

Apoi se făcu linişte şi se auzi un gâlgâit urmat de plescăituri şi exclamaţii de încântare.

Gâlgâitul făcea loc plescăielilor, plescăielile făceau loc gâlgâitului şi tot aşa mereu, până ce – buf! – plosca goală fu azvârlită cât colo. Chiotele de om beat se învălmăşeau cu frânturi dintr-un cântec de petrecere, cu râsete sălbatice şi judecăţi încâlcite asupra celor patru indieni şi a călăreţului fără cap. Aceleaşi şi aceleaşi discursuri despre spaimele trăite de Phelim se repetau la nesfârşit, încet, tot mai încet. Într-un târziu totul amuţi, lăsând să se audă sforăitul răsunător al vajnicului orator, beat criţă.

CAPITOLUL LII

TREZIREA

 

 

Cel de al doilea somn al lui Phelim ţinu mai mult decât primul. Era aproape de amiază când se trezi, dar şi atunci din pricina unei găleţi cu apă rece turnată în cap. Asta avu darul să-l dezmeticească într-o clipită, ca şi apariţia pieilor roşii.

Duşul cu pricina i-l făcu Zeb Stump.

Ieşind pe poarta Casei del Corvo, bătrânul vânător apucă pe drumul cel mai scurt spre izvoarele lui Rio de Nueces. Călărea pe o cărăruie binecunoscută.

Din cele spuse de către Louise Pointdexter, bătrânul vânător înţelese că Maurice Gérald se află în grea primejdie. Stump căuta să evite ceata lui Pointdexter şi se grăbea să ajungă înaintea lor la Alamo. Ştia că, dacă se întâlneşte cu rangerii, va trebui vrând-nevrând să le arate drumul spre coliba presupusului ucigaş. În hăţişurile malului scund al lui Alamo, la oarecare depărtare de colibă, Stump se opri, legă calul de un copac şi îşi urmă drumul pe jos. Uşa – o piele de mustang întinsă pe o ramă de lemn – era închisă, dar în mijlocul ei se căsca o tăietură cât toate zilele. Ce să însemne asta?

Bătrânul vânător ocoli cu pas uşor colibă şi se strecură pe sub copaci spre şopron. Aici se lăsă în genunchi şi ascultă cu încordare. Dinspre colibă venea un sforăit răsunător. Vânătorul se ridică, ocoli din nou colibă şi pătrunse înăuntru. Uşa era închisă, aşa că, deocamdată, nu simţea nevoia să-l trezească pe Phelim. Zeb se opri îngândurat în prag.

„Hm, lucrurile-s strânse pentru drum. A, mi-aduc aminte! Maurice spunea că are de gând să plece zilele astea. Cât despre viteazul ăsta, nu doarme, pur şi simplii e beat mort. Aş vrea să ştiu: a mai lăsat vreo picătura de băuturică? M-aş mira, zău… Uite şi o damigeană… zace răsturnată. Alături de ea, o ploscă, goală şi ea, se-nţelege. Dracii să-l ia pe beţivul ăsta, e-n stare să sugă cât toată preria de calcar! Uite şi nişte cărţi de joc spaniole! Un pachet întreg azvârlit pe jos… Ce-o fi făcut cu ele? Pesemne că trăgea la măsea şi întindea pasienţe. Ce-i cu spintecătura asta în uşă şi cu căscătura asta în perete? Numai Phelim poate să mă lămurească. Ia să-l trezesc!”

— Phelim, hei, Phelim!

Irlandezul nici gând să răspundă.

— Eu sunt, Phelim! Hei, Phelim!

Nimic. Vânătorul strigase de se auzise pesemne până la jumătate de milă în jur, dar Phelim dormea dus. Zeb începu să-l scuture zdravăn. În loc de răspuns se auzi un mormăit îngăimat, care se prefăcu pe dată în acelaşi sforăit răsunător.

„Dacă n-ar sforăi, aş zice că-i mort. E beat criţă… ce mai calea-valea. Cum naiba să-l aduc în simţiri?”

Privirea bătrânului vânător se opri asupra găleţii aflate într-un colţ şi plină cu apă. Zâmbind batjocoritor, ridică găleata şi o vărsă drept în capul celui adormit.

De astă dată nu dădu greş. Phelim se trezi, numai că era buimac.

Torentul de exclamaţii al irlandezului se amestecă cu hohotele de râs ale bătrânului. Într-un târziu se potoliră amândoi şi putură să stea de vorbă. Pe Phelim îl treceau şi acum fiorii, amintindu-şi cele petrecute. Glumele muşcătoare ale lui Zeb nu-l supărau. Dimpotrivă, era bucuros că poate să-i împărtăşească gândurile. Zeb auzi astfel pentru întâia oară de ciudatul călăreţ fără cap. La început îşi bătu joc de Phelim, zicând că toate nu-s decât năzăririle unui beţiv înrăit, dar când irlandezul stărui şi susţinu cu îndărătnicie că a văzut totul cu ochii lui, bătrânul căzu pe gânduri.

— Ce năzărire? izbucni Phelim. Dacă l-am văzut pe mister Maurice cum te văd pe dumneata? Am văzui tot, afară de cap. Capul l-am văzut ceva mai târziu, când a întors calul. Afară de asta, află că purta serapéul mexican pe care i-l cunosc prea bine şi cizmele din piele de jaguar. Cum se putea să nu-i recunosc calul frumos?… Am uitat să-ţi spun că şi Tara s-a luat după el. Am auzit-o mârâind la indieni.

— Indieni? făcu vânătorul, clătinând neîncrezător, din cap. Indieni care folosesc cărţi de joc spaniole?

— Crezi că nu erau indieni?

— N-are importanţă ce cred eu. Acum nu-i vreme să ne dăm cu părerea. Spune tot ce-ai văzut şi-ai auzit.

Când Phelim isprăvi de povestit, bătrânul nu-l mai întrebă nimic. Ieşi din colibă şi se întinse afară pe iarbă, să-şi adune gândurile. Istorisirea lui Phelim încurca şi mai mult lucrurile.

Până acum nu se ştia decât de dispariţia lui Henry Pointdexter. Şi iată că deodată povestea se complică: mustangerul nu s-a întors acasă, deşi, după spusele servitorului, trebuia să se întoarcă de ieri dimineaţă.

De necrezut erau spusele lui Phelim, cum că mustangerul şi-a făcut apariţia sub înfăţişarea călăreţului fără cap ori ţinându-şi capul în mână. Nu putea să fie decât farsă. Fireşte, era ciudat să se ţină cineva de asemenea isprăvi, tocmai în aceste zile când abia fusese săvârşită o crimă şi când jumătate din settlement pornise în căutarea ucigaşului. Totul părea şi mai ciudat, cu cât tocmai Maurice Gérald era socotit vinovat de această crimă.

În faţa ochilor lui Zeb Stump se închegă un tablou: o serie de împrejurări, o mulţime de întâmplări înlănţuite în chip straniu. Întâmplări fără o cauză întemeiată, fapte fără urmări vizibile, crime fără un mobil justificat. Era ceva tainic, de neînţeles.

Întâlnirea nocturnă dintre Maurice Gérald şi Louise Pointdexter, cearta cu fratele fetei în urma acestei întâlniri, plecarea lui Maurice în prerie, Henry pornind după el ca să-i ceară iertare – toate acestea erau lucruri fireşti şi cât se poate de clare. De aici înainte începeau însă încurcăturile şi contradicţiile.

Zeb Stump cunoştea simpatia lui Maurice Gérald pentru Henry Pointdexter. Maurice vorbea mereu de Henry şi niciodată nu-i arătase nici cea mai mică umbră de duşmănie. Dimpotrivă, era plin de admiraţie faţă de minunatele însuşiri ale tânărului. Presupunerea că Maurice s-ar fi putut transforma brusc, devenind din prieten ucigaşul lui Henry, părea cu totul şi cu totul de necrezut!

Deşi înzestrat cu o minte deosebit de pătrunzătoare, Zeb Stump nu era în stare să găsească o dezlegare logică acestei drame complicate. De un singur lucru nu se îndoia şi anume că cei patru călăreţi, care, după părerea lui, nu erau indieni, au făcut o incursiune asupra colibei. Se putea foarte bine să existe o legătură între ei şi crima săvârşită. Dar apariţia lor la colibă, în lipsa mustangerului, îl duse pe Stump la presupuneri şi mai sumbre: socotea că n-a fost ucis numai un om şi că trebuiau căutate două cadavre în hăţişuri.

La acest gând, un oftat greu îi scăpă din piept. Ajunsese să aibă faţă de tânărul irlandez o dragoste aproape părintească. Bănuiala că Maurice Gérald a fost ucis în chip mârşav în hăţişurile întunecoase şi că trupul lui zace acum pradă corbilor şi coioţilor îl îndurera cumplit. Pe măsură ce se lăsa în voia gândurilor, oftă tot mai adânc. Într-un târziu, dându-şi seama că nu mai poate îndura apăsarea asta chinuitoare, sări în picioare şi începu să se plimbe cu paşi mari în sus şi în jos. Luase o hotărâre: să se răzbune.

Bătrânul vânător era atât de copleşit, încât nici nu zări câinele voinic al mustangerului, care trecu în goană pe lângă el. Phelim salută întoarcerea câinelui cu un chiot de bucurie. Zeb Stump rămase nepăsător, până în clipa când se auzi strigat din răsputeri.

— O, mister Stump, uitaţi-vă la Tara! Vedeţi, îi atârnă ceva la gât. N-avea nimic atunci când a plecat. Ce să fie?

Într-adevăr, de gâtul câinelui atârna o cureluşă din piele de cerb, sub care se vedea ceva, ca un mic sul. Zeb scoase cuţitul de vânătoare şi se aplecă asupra câinelui. Câinele se trase înapoi înspăimântat, dar, încredinţându-se că omul nu are gânduri duşmănoase, îl lăsă să se apropie. Zeb tăie cureluşa şi desfăcu sulul: găsi o carte de vizită, pe care scria ceva, cu cerneală roşie parc㠖 pesemne cu sânge.

Bătrânul desluşi destul de repede cele scrise şi scoase un suspin de uşurare.

— Trăieşte, Phelim! Trăieşte! Citeşte aici… Ei, dar tu nu ştii carte. Mulţumesc bătrânului meu dascăl care m-a învăţat să citesc. Auzi… Trăieşte! Trăieşte!

— Cine? Mister Maurice? Să-i mulţumim lui Dumnezeu.

— Stai, omule! Acum n-avem timp de aşa ceva. Adu o pătură şi nişte curele. Grăbeşte-te! Cât mă duc eu după iapă, să fii gata. Hai, mişcă-te! Nu trebuie să pierdem o clipă. Altfel va fi prea târziu!

 


CAPITOLUL LIII


Date: 2015-12-24; view: 484


<== previous page | next page ==>
TAINICA MĂRTURISIRE | AJUTORUL SOSEŞTE LA TIMP
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.013 sec.)