TAINICA MĂRTURISIRE

De cum mijiră zorile, Casa del Corvo se şi trezi la viaţă. Tot mai mulţi oameni se adunau în curte. Nu erau militari, dar erau înarmaţi până-n dinţi. Unii purtau puşti greoaie de vânătoare, cu o singură ţeava, alţii puşti mai mici, cu două ţevi, alţii pistoale ori revolvere, alţii cuţite mari, ba chiar şi bâte.

Îmbrăcămintea le era la fel de pestriţă: flanele roşii de Kentucky apăreau alături de camizole indiene din pânză; aici vedeai pantaloni cafenii din stofă de casă, dincolo pantaloni albaştri de bumbac, aici pălării cu borul larg, dincolo şepci de piele, aici cizme înalte din piele tăbăcită, dincolo încălţări din piele de cerb.

O asemenea adunare pestriţă de oameni voinici şi înarmaţi e un tablou din cele mai obişnuite în ţinuturile de graniţă ale Texasului. Chiar şi când au cele mai paşnice gânduri, ei tot înarmaţi umblă: aşa e obiceiul în Texas.

În dimineaţa aceea, oamenii se adunaseră în curtea Casei del Corvo, ca să continue căutarea lui Henry Pointdexter, fiul dispărut al plantatorului. Unii luaseră parte şi la cercetările din ajun, dar cei mai mulţi mergeau astăzi pentru întâia oară. Asta, fie din pricină că locuiau în settlemente mai depărtate, fie că lipsiseră de acasă. Iată de ce grupul era mult mai numeros.

Printre ei se aflau şi câţiva rangeri[21]. Nu se deosebeau de ceilalţi nici prin îmbrăcăminte, nici prin arme. Un străin n-ar fi recunoscut niciodată un ranger, dar ei se cunoşteau între ei. Toţi vorbeau despre uciderea lui Henry Pointdexter. Maurice-Mustangerul era învinuit de crimă.

Apariţia călăreţului fără cap în prerie stârnise discuţii însufleţite. Scepticii priveau totul ca pe o născocire şi, la început, nu credeau nimic. Curând se văzură însă nevoiţi să se dea bătuţi în faţa numeroşilor martori oculari.

Oamenii îl aşteptau pe Woodley Pointdexter, care urma să conducă expediţia. Aşteptau dispoziţiile acestuia.

Plantatorul zăbovea plecarea, nădăjduind să găsească o călăuză capabilă să le arate drumul spre Alamo şi să-i conducă până la coliba lui Maurice-Mustangerul. Dar nu găsea un asemenea om. Printre plantatorii, negustorii, băcanii, juriştii, vânătorii şi geambaşii de cai, ca şi printre sclavii adunaţi acolo, nu era nimeni care să ştie unde se află coliba de pe Alamo.

Până la urmă se lămuri că un singur om din settlement putea să ia asupra sa această sarcină – Zeb Stump. Dar Zeb Stump nu era de găsit. Plecase ca de obicei pe undeva departe, la vânătoare. Câţiva îl căutaseră zadarnic în toate părţile.

În schimb, în Casa del Corvo se afla o femeie care ar fi putut să le arate fără greş drumul spre coliba mustangerului. Numai că Woodley Pointdexter nu avea de unde să ştie asta.

Şi era bine că nu ştia. Căci dacă trufaşul plantator ar fi bănuit măcar că Louise poate să-i călăuzească spre coliba singuratică de pe Alamo, durerea pentru fiul pierdut ar fi sporit la gândul că fata lui a apucat pe căi greşite.

Ultimul om trimis după Zeb Stump se întoarse şi el tot singur. Nu se putea să mai zăbovească: setea de răzbunare îi stăpânea prea mult.

Hotărâră să pornească la drum, fără călăuză.

*

* *

Grupul călăreţilor abia apucă să se depărteze de Casa del Corvo, că aici se văzură doi oameni care cunoşteau la fel de bine drumul spre Alamo. Era o întâlnire neaşteptată, o simplă întâmplare: Zeb Stump, întors de la vânătoare, venea să-i aducă nişte vânat plantatorului.

Pentru Zeb Stump, Louise Pointdexter era, se înţelege, acasă. Mai mult: fata ardea să-l vadă. Dorinţa de a sta de vorbă cu bătrânul vânător era atât de mare, încât în ajun Louise pândise drumul toată ziua.

Grupul gălăgios al călăreţilor nici nu se pierdu bine în depărtare, când Louise îl zări pe Zeb Stump. Bătrâna-i iapă venea agale, sub povara îmbelşugată a prăzii. Vânătorul era pe celălalt mal al râului, dar o şi apucase spre haciendă.

Dând cu ochii de silueta lui de uriaş, fata se bucură din suflet. Simţea în omul acesta un prieten, căruia putea să-i încredinţeze orice taină.

Louise urcă să-l aştepte pe azotee, cu mult înainte ca Stump să ajungă în curte.

Vânătorul se îndrepta liniştit spre conac. Era voios, nici gând să bănuiască cele petrecute aici. Pe chipul lui se zugrăvi o adâncă nedumerire găsind poarta zăvorită. Asta nu intra în obiceiurile casei Pointdexter. Înfăţişarea posomorâtă a negrului îl miră şi mai mult.

— Ce-i cu tine, prietene Pluto? Eşti întunecat ca un nor. Şi de ce ai zăvorit poarta în toiul zilei? S-a întâmplat ceva?

— Da, da, mister Stump. Nenorocire! Mare, mare nenorocire!

— Spune mai repede! îl zori vânătorul. Hai, dă-i drumul! Mai mare nenorocire decât se citeşte pe mutra ta nici nu cred să existe. E vorba de tânăra ta stăpână? Cu neputinţă! Miss Louise…

— Nu, nu, miss Louise nu păţit nimic. E ceva cam la fel. Tânăra miss acasă. Intraţi, mister Stump. Spune miss singură la dumneavoastră vestea îngrozitoare.

— Şi stăpânul tău? E acasă?

— Oh, nu, nu! Stăpân plecat. Acum departe. De un sfert ceas plecat. Plecat prerie, unde umblă cai sălbatici. Acolo unde făcut vânătoare luna trecut.

— În, prerie? Umblă unde cai sălbatici? Păi ce i-a venit? Cine-a mai plecat cu el?

— Ooh, mister Callhown şi încă mulţi. O, mulţi oameni… Pluto spune adevărul.

— Bine. Tânărul tău stăpân, Henry, a plecat şi el?

— O, mister Stump, tocmai asta nenorocire! Mister Henry plecat, dar el nu întoarce niciodată acasă. Calul întors în goană singur, plin de sânge. Vai, vai, oamenii spun că mister Henry mort!

— Mort? Ce tot îndrugi tu, Pluto?

— O! Adevăr-adevărat, mister Stump. Greu la mine să spun… Toţi plecat caute cadavru.

— Ţine, du astea la bucătărie. Uite un curcan şi nişte găini sălbatice. Pot s-o văd pe miss Louise?

— Sunt aici, mister Stump. Pofteşte! se auzi un glas cristalin, pe care vânătorul îl cunoştea atât de bine, numai că astăzi era copleşit de tristeţe, încât Zeb Stump mai-mai să creadă că i-a vorbit altcineva. Vai! Tot ce-a spus Pluto e adevărat. Fratele meu a dispărut. Nimeni, nu l-a mai văzut de alaltăieri noapte. Calul lui s-a întors acasă cu şaua mânjită de sânge. Oh, mister Zeb, mi-e şi groază să mă gândesc!

— Mda, cumplite veşti aud. Va să zică a plecat de-acasă şi calul lui s-a întors singur. N-aş vrea să vă îndurerez, miss Louise, dar mă gândesc că v-aş putea fi de ajutor şi pentru asta am nevoie de amănunte.

Louise îi povesti tot ce ştia. Nu-i ascunse decât cele petrecute în grădină şi înainte de asta. Pomeni apoi de Oberdoofer, care socotea că Henry a plecat pe urmele mustangerului.

Zeb Stump rămase adânc tulburat. Iar atunci când Louise îi mărturisi că Maurice era învinuit că l-a omorât pe fratele ei, bătrânul izbucni revoltat:

— Minciună! Calomnie! Numai nişte ticăloşi au putut să scornească aşa ceva! Cu neputinţă! Cu neputinţă! Mustangerul nu-i în stare de-o asemenea faptă. N-am să cred niciodată! Ce să-l îmboldească? Dacă ar fi fost în relaţii proaste, mai înţeleg. Dar nu-i adevărat! Îi cunosc părerea despre fratele dumneavoastră, chiar el mi-a spus-o. E drept, nu-l putea suferi pe vărul dumneavoastră, dar aş vrea să ştiu, cine-l îndrăgeşte? Iertaţi-mă că v-o spun. Dacă între fratele dumneavoastră şi mustanger ar fi avut loc o ceartă, o neînţelegere, atunci…

— Nu, nu! strigă creola într-o răbufnire de durere, uitând de orice prevedere. Fratele meu şi mister Gérald s-au împăcat. Henry mi-a spus-o singur, iar Maurice…

Privirea vânătorului o făcu să amuţească. Fata îşi ascunse faţa în mâini şi izbucni în prins.

— Va să zică tot a fost ceva între ei! murmură Zeb. Miss Louise, spuneaţi că fratele dumneavoastră s-a certat cu…

— Dragul meu, bunul meu Zeb Stump! se tângui ea, descoperindu-şi faţa şi privindu-l drept în ochi, încât bătrânul se fâstâci de-a binelea. Făgăduieşte-mi că n-ai să spui nimănui, niciodată! Făgăduieşte-mi asta ca un prieten, ca un om cinstit şi cumsecade. Îmi făgăduieşti?

Vânătorul ridică mâna-i uriaşă şi se lovi cu ea în piept într-un chip foarte grăitor. După cinci minute cunoştea taina pe care o femeie, îndeobşte, se fereşte să o dea în vileag şi pe care o încredinţează numai aceluia care-i cu adevărat demn de încredere.

Zeb Stump nu se prea miră auzind această mărturisire.

— Nu văd nimic neobişnuit aici, miss Louise! mormăi el, înţelegător. Nu văd nimic de ruşine în ce mi-aţi spus. Femeia rămâne veşnic femeie: în prerie, ca şi în orice alt colţişor de pe lume. Dacă cineva ar susţine că, dăruindu-vă inima mustangerului, iubiţi un om care nu vă merită iubirea, ar săvârşi o mare greşeală. E un flăcău de ispravă şi merită dragostea dumneavoastră. Încolo, tot ce mi-aţi spus nu face decât să-mi întărească şi mai mult convingerea că Maurice n-a putut săvârşi o asemenea nelegiuire. Asta, se înţelege, numai dacă lucrurile s-au întâmplat aievea şi nu-s niscaiva născociri. La urma urmei, unde-s dovezile? Asta e singura dovadă, că i s-a întors calul acasă cu şaua mânjită de sânge?

— Din nefericire, s-au găsit şi alte dovezi. Ieri, cercetările au ţinut toată ziua. Au mers mult după nişte urme şi-au descoperit ceva de care n-au vrut să-mi spună nimic. Mi s-a părut că tata s-a ferit să-mi vorbească şi pe ceilalţi m-am temut să-i întreb. Azi au plecat iar, cu puţin înainte să te zăresc venind.

— Şi mustangerul? Ce spune în apărarea lui?

— A, nu ştii? Nici el nu-i de găsit! Poate că a pierit de aceeaşi mână care mi-a răpus fratele.

— Spuneţi că au dibuit nişte urme? Va să zică au să-l găsească. Dacă e în viaţă, nu poate să se afle decât pe Alamo, De ce n-au pornit într-acolo? Aha, înţeleg! Nimeni nu ştie prea bine pe unde-i Alamo. Şi dacă i-a călăuzit mucosul de Spengler, n-au găsit nici o urmă în preria calcaroasă. Ziceţi că au apucat în aceeaşi direcţie?

— Tocmai de-asta voiam să te văd. Azi au plecat cu tata o mulţime de oameni. Printre ei şi câţiva rangeri. În timp ce se depărtau, i-am auzit vorbind de linşaj. Unii jurau să se răzbune. Gândeşte-te, mister Zeb, ce se va întâmpla dacă-l vor găsi pe Maurice şi el nu va şti să-şi dovedească nevinovăţia! Îţi închipui de ce sunt în stare toţi oamenii aceştia mânaţi de ură, având pe deasupra şi un ajutor cum e Callhown? Bunul meu Zeb, de dragul meu, de dragul lui, de dragul prieteniei noastre, du-te şi caută-l, du-te repede! Trebuie să ajungi acolo înaintea lor şi să-l previi pe Maurice. Calul dumitale nu-i prea iute. Ia-l pe al meu ori pe oricare vrei. Numai grăbeşte-te.

— Aveţi dreptate – încuviinţă vânătorul, pregătindu-se să plece. Se înţelege, toate astea pot să sfârşească prost pentru tânărul mustanger. Am să fac totul ca să-l ajut. Nu vă îngrijoraţi, miss Louise. Ajung eu şi cu bătrânica mea. Cu fugara dumneavoastră cea rotată, nu ştiu de ce, nu-mi prea vine s-o pornesc la drum. Şi-apoi, bătrânica mea e gata de plecare… Ei, rămâneţi cu bine! Nu vă faceţi inimă rea, poate că nu i s-a întâmplat nimic rău nici frăţiorului. Cât despre Maurice-Mustangerul, el e curat ca un prunc. Pentru mine, unul, asta e limpede, limpede ca lumina zilei!

CAPITOLUL XLVII

SCRISOAREA INTERCEPTATĂ

Pradă unei spaime ucigătoare, El Coyot şi cei trei din ceata lui se repeziră la cai şi săriră în şa. Nici gând să se mai întoarcă la coliba mustangerului. Singura lor dorinţă era să se ştie cât mai departe de coliba singuratică. Erau convinşi că l-au văzut pe „don Mauricio”, doar îl ştiau toţi trei. Diaz îl cunoştea mai bine, e adevărat, dar şi ei îl ştiau destul ca să-şi dea seama că arătarea fără cap nu era altul decât irlandezul.

Recunoscuseră calul, cizmele impermeabile de jaguar, serapéul ţesut de indienii din tribul Navaho, care se deosebea prin culorile-i vii de obişnuitele serapéuri mexicane şi, în sfârşit, pălăria.

Din nefericire, calul nu stătuse în loc şi nu văzuseră capul ca lumea. Era ascuns sub o pălărie – un sombrero negru şi lucios, cum purta Maurice-Mustangerul. Luna tocmai aruncase o fâşie de lumină asupra pălăriei. Pe urmă văzuseră un câine mare şi Diaz îl recunoscu: era câinele irlandezului, care se repezise spre ei mârâind furios.

Ce-i drept, nu mai era nevoie de asta, căci şi aşa o luaseră la goană.

Călăreţii alergau mâncând pământul prin hăţişuri. Se căţărară pe povârnişul abrupt, dar nu prin trecătoarea unde aveau de gând să săvârşească omorul şi, într-un târziu, ieşiră în câmpie. Goniră înainte fără să se oprească o clipă, până ce ajunseră din nou în hăţişuri, în locul unde, cu puţin înainte, se travestiseră în comanci.

Nu-şi bătură prea mult capul să-şi recapete înfăţişarea de mexicani şi terminară repede treaba. Îşi spălară tatuajele zugrăvite pe corp (aveau apă cu ei în nişte ploşti mari), apoi scoaseră veşmintele mexicane pitite în scorbura unui copac, le îmbrăcară la iuţeală, săriră în şa şi apucară în goană spre Leona.

Acum, la înapoiere, nu vorbeau decât despre călăreţul fără cap. Cei patru mustangeri mexicani, pătrunşi de o groază nebună, nu se puteau dumiri cu nici un chip ce era cu acea arătare de pe altă lume. În marginea settlementului, apăsaţi de temeri nedesluşite, se despărţiră, ducându-se fiecare acasă.

— La naiba! mormăi El Coyot, păşind pragul colibei şi aruncându-se pe pat. Cum să mai închizi ochii după toate astea? Sfinte, Dumnezeule! Ce privelişte înfiorătoare! Mi-a îngheţat sângele în vine, nu alta! Şi n-am nimic la îndemână ca să-mi mai vin în fire. Plosca e goală, taverna închisă. Toţi dorm. Sfântă fecioară, ce-a fost asta? O nălucă! Nu! Doar am pus mâna, am pipăit eu cu mâna mea! Dacă nu era decât o păpuşă de paie, cine şi ce nevoie a avut de toată festa asta? Cine, în afară de mine şi de fârtaţii mei, are chef de un asemenea bâlci în prerie? Mii de draci! Înspăimântătoare poveste! Ia stai, nu cumva mi-a luat-o altul înainte? Poate că altul a şi umflat mia de dolari! Poate că arătarea era chiar irlandezul, cu propriul lui cap în mână… Nu, e cu neputinţă, ar fi prea de tot, prea de necrezut!… Atunci, ce-a fost?… Aha, înţeleg! L-o fi prevenit careva despre vizita noastră ori poate a avut niscaiva bănuieli. Şi-a pus la cale toată tărăşenia numai ca să ne bage-n sperieţi. Te pomeneşti că ne-a văzut el însuşi cum o luăm la sănătoasa… Caramba! Cine să ne trădeze? N-avea cine. Nimeni nu ştia de planurile noastre. Atunci, cum de ne-a pregătit primirea asta drăcească? Aha! Uitam: am mers prin prerie în toiul zilei. Ne-o fi văzut careva. Mda, pesemne că aşa s-a întâmplat. Şi în timp ce ne schimbam înfăţişarea în pădure, ne-a urmărit şi ne-a pregătit festa. Mda, altfel nu se poate! Nătărăi am mai fost! Ne-am speriat de o momâie!… Pe toţi dracii! Mâine mă duc din nou pe Alamo. Pun eu laba pe miarul ăsta, de-ar fi să pierd şi un an întreg! Oricum, e musai să duc treaba la capăt. Destul c-am pierdut-o pe Isidora. Poate că lucrurile nu stau chiar aşa, dar numai gândul ăsta mi-e nesuferit. Dacă aflu cumva că-l iubeşte, că s-au întâlnit după ce… Oh, Doamne! O să-mi ies din minţi… Şi-n nebunia mea n-o să-l nimicesc numai pe omul pe care-l iubeşte ea, ci şi pe ea, femeia pe care o iubesc ca pe ochii din cap! Oh, dona Isidora! Eşti frumoasă ca un înger şi perfidă ca un demon! Pot să te strâng în braţe, ori să te ucid cu pumnalul! Te las să alegi singură…

Liniştindu-se puţin după emoţiile prin care trecuse şi mulţumit de această nouă hotărâre a sa, El Coyot adormi buştean. Se trezi abia dimineaţa, când, o dată cu soarele, un oaspete se arătă în prag.

— José! strigă El Coyot, plin de mirare şi de bucurie. Tu, aici?

— Chiar eu, señor.

— Îmi pare bine că te văd, prietene José. Dona Isidora e şi ea aici? Pe Leona?

— Da, señor.

— S-a întors atât de repede? Doar nu-s nici două săptămâni de când a plecat. Aşa-i? N-am fost în settlement, dar mai aud şi eu câte ceva. Aşteptam o veste de la tine. De ce n-ai dat nici un semn de viaţă atâta vreme?

— Numai pentru că n-am găsit un om de nădejde, don Miguel. Trebuia să-ţi comunic unele lucruri, dar nu puteam să încredinţez veştile oricui. Din păcate, n-o să-mi mulţumeşti pentru ele. Dar viaţa mea se află în mâinile dumitale şi am jurat, aşa că vei afla totul.

Lupul preriei sări în sus ca ars:

— Veşti despre el şi despre ea! Citesc asta pe chipul tău. Stăpâna ta s-a întâlnit cu el?

— Nu, señor. Cel puţin din câte ştiu eu, de atunci, de la prima întâlnire, nu s-au mai văzut.

— Atunci, ce este? stărui Diaz, ceva mai liniştit. Ea a fost aici în timpul cât a locuit el la hotelul neamţului? S-a înfiripat ceva între ei?

— Da, don Miguel. O ştiu bine, pentru că eu însumi am ajutat-o în treaba asta. I-am dus în trei rânduri câte un coş cu bunătăţi, trimis de către dona Isidora. Ultima dată era şi o scrisoare în coş.

— O scrisoare! Ştii ce-i scria, ai citit-o?

— Mulţumită dumitale, mulţumită bunătăţii dumitale, eu, care-ţi sunt slugă umilă, am putut s-o fac. Ba mai mult: am copiat scrisoarea.

— O ai la tine?

— Da! Vezi, don Miguel, nu degeaba m-ai trimis la şcoală! Uite scrisoarea donei Isidora.

Cu o mişcare plină de nerăbdare, Diaz îi smulse hârtia din mână şi începu lacom să citească. Scrisoarea păru că-l linişteşte.

— Pe dracu! mormăi el, împăturind nepăsător hârtia. Nu-i vorba decât de mulţumiri, îi mulţumeşte pentru un serviciu. Asta-i tot?

— Nu, nu-i tot. Altceva m-a purtat încoace: am de dus ceva în settlement. Citeşte.

— Aha! Altă scrisoare?

— Întocmai, señor. Şi de astă dată e o scrisoare adevărată, nu mâzgăliturile mele.

Cu mâini tremurătoare, Diaz luă hârtia pe care i-o întinsese Jose. O desfăcu şi citi:

Lui señor Mauricio Gérald.

„Dragă prietene, mă aflu din nou aici, în vizită la unchiul Silvio. Nu mă mai simt în stare să trăiesc fără vreo veste din partea dumitale. Mă chinuieşte nesiguranţa. Spune-mi, te rog, te-ai făcut bine? O, dacă ar fi aşa! Cât aş da să-ţi văd ochii – ochii dumitale frumoşi şi expresivi – ca să mă conving că te-ai făcut bine cu adevărat! Poartă-te ca un prieten şi dă-mi această posibilitate. Peste o jumătate de ceas voi fi pe dealul din spatele casei unchiului meu. Vino, te aştept!

Isidora Covarubio de Los Lanos”

CAPITOLUL XLVIII

ISIDORA

Soarele abia se ridicase deasupra zării şi discul lui ca un scut de aur străluci peste ierburile înalte ale preriei. Razele aurii străbăteau prin hăţişurile risipite ici şi colo pe întinderea netedă ca-n palmă. Picături mari de rouă străluceau în frunzişul salcâmilor, îngreunându-l şi se rostogoleau ca nişte lacrimi pe pământ. Copacii păreau că plâng despărţirea lor de noapte, cu umezeala şi răcoarea ei, că se tem de arşiţa înăbuşitoare a zilei. În schimb, păsărelele ciripeau vesel, salutând ivirea soarelui.

Oriunde altundeva, afară doar de preriile Texasului, e îndoielnic să vezi un om pornit la drum la ceasul acesta.

Pe malul râului Leona, la trei mile de fortul Indge, apăru un călăreţ. După felul cum se ţinea în şa şi după îmbrăcămintea întregită de un serapé şi un sombrero cu boruri largi, ai fi zis că e un bărbat. Dar să nu uităm că întâmplările de faţă se petrec în sud-vestul Texasului, unde femeile se ţin în şa şi se îmbracă aidoma bărbaţilor.

Da, călăreţul nostru matinal nu e un bărbat, ci o femeie. Te convingi lesne de asta, văzând mâna gingaşă care ţine frâul, picioruşul sprijinit în scară, mijlocul zvelt şi părul minunat, strâns în coc sub borul pălăriei.

Călăreţul nostru e dona Isidora Covarubio de Los Lanos. Tânăra mexicană abia a împlinit douăzeci de ani. E o brunetă nespus de frumoasă, dar frumuseţea ei seamănă cu frumuseţea unei tigroaice şi inspiră mai curând teamă decât dragoste. Pe chipul ei nu descoperi nici un semn de slăbiciune, nici o umbră de sfială. Dârzenie, curaj, o isteţime neobişnuită la o femeie – iată ce-i oglindesc trăsăturile. Obrazu-i oacheş e rumen, atât de rumen, încât ai crede că nu poate păli nici în faţa unei primejdii de moarte.

Fata se plimbă singură pe malul împădurit al Leonei. Se depărtează de casa unde locuieşte, casa unchiului ei, don Silvio Martinez. Tânăra mexicană se ţine în şa fără încordare şi plină de siguranţă. Are un cal focos, dar asta nu o nelinişteşte fiindcă se pricepe de minune să-l stăpânească. Un lassou uşor, strâns colac, atârnă la oblânc. Isidora mânuieşte lassoul la fel de bine ca orice mustanger mexican şi e foarte mândră de asta.

Lasă drumul ce urmează malul râului şi apucă pe o potecă lăturalnică. Poteca duce de la casa unchiului ei până pe culmea dealului din apropiere – singura ridicătură de pământ de pe malul Leonei. Sus, pe culme, smuceşte de frâu. Dar nu pentru a îngădui calului un răgaz de odihnă, ci pentru că a ajuns la ţintă. Cărarea se uneşte aici cu drumul; în preajmă se află o poieniţă cu iarbă bogată, dar lipsită de copaci. Ai zice că-i o prerie în miniatură. Tufişuri ghimpoase înconjură poiană. Trei cărărui abia zărite taie desişul în diferite direcţii.

Ajunsă în mijlocul poienii, Isidora se opreşte în loc şi mângâie calul pe grumaz, să-l liniştească, deşi nici nu-i nevoie să o facă: urcuşul l-a istovit şi fugarul nu se mai smuceşte în frâu şi nu mai dă semne de nerăbdare.

— Am sosit prea devreme! exclamă tânăra, scoţând un ceasornic de aur de sub serapé şi uitându-se la el. Te pomeneşti că nici nu vine. Ah, numai să poată veni! …

„Oare ce-i cu mine? Tremur toată. O stare nervoasă. Niciodată n-am trecut prin asemenea emoţii. Să fie teamă? Da, se prea poate… Cât de ciudat mi se pare să mă tem de omul pe care-l iubesc, singurul pe care l-am iubit vreodată! Purtarea mea faţă de don Miguel nu poate să fie numită dragoste. N-a fost decât amăgire, un joc al închipuirii. Din fericire, m-am vindecat repede, văzându-l cât e de fricos. Eroul viselor mele romantice a coborât de pe piedestal şi a urmat dezamăgirea. Ce bine îmi pare! Azi n-am decât ură pentru don Miguel. Asta din clipa când am aflat că s-a făcut… Cerule! Să fie adevărat… că s-a făcut bandit?… Dar nu m-aş teme de el nici dacă l-aş întâlni aici, într-un loc atât de singuratic… Ciudat: te temi de omul pe care-l iubeşti, pe care-l socoţi cel mai nobil, cel mai minunat dintre toţi oamenii de pe pământ şi n-ai pic de teamă faţă de cel pe care-l urăşti, cunoscându-i cruzimea şi perfidia. La drept vorbind, nu-i nimic ciudat în asta. Nu primejdia, ci teama că nu sunt iubită mă face să tremur. Iată de ce tremur acum, iată de ce mă chinui noapte de noapte, fără somn, din clipa când Maurice Gérald m-a scăpat din mânile bandiţilor…

Nu i-am vorbit niciodată de simţămintele mele. Şi nu ştiu cum va primi mărturisirea mea. Dar trebuie să afle totul. Mi-e cu neputinţă să mai îndur nesiguranţa asta chinuitoare. Mai bine deznădejdea, ba chiar moartea, dacă m-am înşelat în visele mele…

A! Aud un tropot de copite. El să fie? Da! Îi zăresc printre copaci veşmântul pestriţ. Aşa se îmbracă Maurice Gérald. Şi nu-i de mirare, îl prinde atât de bine.

— Sfântă fecioară! Port serapé şi sombrero! Are să mă ia drept bărbat. Jos masca asta urâcioasă! Sunt femeie şi el trebuie să găsească o femeie aici!

Isidora îşi smulge serapéul şi pălăria şi într-o clipă – nici nu se putea săvârşi mai iute o asemenea transformare – pe fondul verdeţei din jur se conturează o siluetă gingaşă şi un căpşor minunat, vrednice de măiestria sculptorului Canova. Se ridică în scări, se apleacă înainte şi aşteaptă cu încordare.

În ciuda gândurilor ei, nu simte nici umbră de teamă. Nu-i tremură buzele şi nici paloarea nu i se aşterne pe faţă. Dimpotrivă, privirea-i aţintită înainte e o chemare a iubirii pline de mândrie – chemarea vultanei ce-şi aşteaptă perechea.

Dar deodată… Ce-i cu schimbarea asta? Hainele împodobite cu cusături aurii au înşelat-o. Călăreţul în straie de mexican nu-i Maurice Gérald, ci Miguel Diaz.

Avântul şi tulburarea Isidorei se risipesc. Dezamăgită, fata se lasă în şa. Un suspin adânc îi scapă ca un geamăt din piept.

El Coyot vorbi cel dintâi:

— Bună dimineaţa, señorita! Cine se aştepta să te vadă printre hăţişurile de aici?

— În nici un caz asta nu te priveşte pe dumneata, don Miguel Diaz.

— Ciudat răspuns, señorita! Mă priveşte, se înţelege, ba chiar trebuie să mă privească. Ştii prea bine, te iubesc ca un nebun. Am fost un prost atunci când ţi-am mărturisit că sunt sclavul dumitale. Asta te-a făcut să-mi arăţi multă răceală.

— Te înşeli, señor. Niciodată n-am spus că te iubesc. Dacă îmi plăcea cum călăreşti şi ţi-am spus-o, nu trebuia să înţelegi altceva. Nu pe dumneata te admiram, ci iscusinţa dumitale de călăreţ. Şi asta acum trei ani. Pe atunci eram încă un copil, eram la vârsta când asemenea lucruri provoacă o impresie puternică, când te atrage strălucirea exterioară. Astăzi am devenit mai matură şi, fireşte, am început să privesc multe lucruri cu alţi ochi.

— Atunci, de ce mi-ai dat speranţe deşarte? Îţi aminteşti de ziua când am îmblânzit cel mai turbat taur şi cel mai sălbatic cal din herghelia tatălui dumitale? Nimeni n-avusese curajul să se apropie de ei. În ziua aceea mi-ai zâmbit şi eu am citit dragoste în privirea dumitale. Nu spune nu, dona Isidora! Cunosc destul de bine oamenii şi mi-a fost uşor să ghicesc pe chipul dumitale gândurile şi simţămintele din acea clipă. Acum totul s-a schimbat. De ce? Pentru că m-a robit farmecul fiinţei dumitale sau, mai bine zis, pentru că am făcut prostia să ţi-o mărturisesc. Iar dumneata, aşa cum se întâmplă de obicei cu femeile, după ce m-ai robit şi-ai aflat adevărul, nu ţi-a mai păsat de mine. Aşa s-a întâmplat, señorita, să nu spui nu.

— N-ai dreptate, don Miguel Diaz. Niciodată n-am arătat că ţi-aş purta dragoste, nici cu vorba, nici altfel. Dumneata erai pentru, mine un călăreţ iscusit, atâta tot. Pe vremea aceea stăpâneai, sau se părea că stăpâneşti acest meşteşug. Dar astăzi? Ştii ce se vorbeşte despre dumneata aici pe Leona şi nu numai aici, ci şi pe Rio Grande?

— Nu socot de cuviinţă să răspund unor bârfeli, fie că pornesc de la prieteni trădători, fie de la duşmani mincinoşi. Mă aflu aici să capăt şi nicidecum să dau lămuriri.

— Să capeţi lămuriri de la cine?

— De la dumneata, superbă dona Isidora.

— Eşti prea încrezut, don Miguel Diaz. Nu uita cu cine stai de vorbă. Nu uita că sunt fiica…

— Unuia dintre cei mai mândri plantatori de pe Rio Grande şi nepoata unui plantator din Texas, cu nimic mai prejos. M-am gândit la toate. Mi-am amintit că aveam cândva şi eu o casă, nu-s decât un simplu vânător de cai. La naiba! Ce importanţă are? Nu eşti femeia care să dispreţuieşti un bărbat din pricină că nu-i bogat, în ce te priveşte, un simplu mustanger poate avea tot atâtea nădejdi ca şi stăpânul a sute de herghelii. Am dovada generozităţii dumitale.

— Ce dovadă? se grăbi să întrebe Isidora, umbrită pentru întâia oară de nelinişte. Despre ce dovadă vorbeşti?

— Uite-o colea! Scrisorica asta minunată din mâna mea, care poartă semnătura donei Isidora Covarubio de Los Lanos. E adresată unui mustanger sărac lipit ca şi mine. Nu-i nevoie să ţi-o dau în mână. O recunoşti, nu-i aşa?

Isidora recunoscu scrisoarea. Privirea mânioasă pe care o aruncă lui Diaz o trădă.

— Cum de-a ajuns în mâinile dumitale? izbucni ea, fără să-şi mai ascundă indignarea.

— N-are a face. Se cheamă că-i în mâinile mele. De mult umblu eu după ea. Nu ţineam să aflu c-am încetat să mai însemn ceva în ochii dumitale, fiindcă asta mi-era limpede, voiam să am dovada că te simţi atrasă de un altul. Spui în scrisoare că-l iubeşti pe Maurice-Mustangerul, că visezi la ochii lui frumoşi. Ei, află de la mine; n-o să-l mai vezi niciodată!

— Ce vrei să spui, don Miguel Diaz? şi glasul îi tremură, fiindcă se temea să-i audă răspunsul.

Şi nici nu era de mirare: expresia întipărită pe chipul lui El Coyot inspira spaimă. Miguel Diaz băgă de seamă.

— Temerile-ţi sunt pe deplin întemeiate. Eu, unul, te-am pierdut, dona Isidora, dar nu vei fi nici a altuia. Iată hotărârea mea.

— Cum adică?

— Aşa cum auzi: nu vei fi a nimănui şi cu atât mai puţin a lui Maurice-Mustangerul!

— Aşa!

— Da! Făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să te mai întâlneşti cu el, altfel nu mai pleci de aici!

— Glumeşti, don Miguel?

— Nu, nicidecum, dona Isidora.

Sinceritatea acestui om era prea vădită, ca să nu-i dai crezare. În ciuda laşităţii care-l caracteriza, privirea lui El Coyot exprima o hotărâre rece şi crudă, iar mâna i se şi încleştase pe pumnal.

Până şi curajoasă Isidora nu se prea simţea în apele ei. O ameninţa o primejdie aproape fără de scăpare. Din prima clipă a întâlnirii cu El Coyot simţise o strângere de inimă, dar spera că prietenul ei va sosi la timp şi o va ocroti. Ascultă cu încordare să-i audă tropotul calului; din când în când se uita spre hăţişurile dincotro îl aştepta să apară. Acum, orice nădejde i se spulberase. Scrisoarea nu ajunsese în mâinile cui trebuia. Nu avea rost să mai aştepte ajutor. O clipă se gândi să fugă. Dar riscul era prea mare. Putea să se pomenească cu un glonţ în spate. El Coyot avea pistolul tot atât de aproape ca şi pumnalul.

Isidora cântărise bine primejdia. În locul ei, orice altă femeie s-ar fi pierdut. Dar ea nu era sperioasă din fire şi nu părea să ia în seamă ameninţările lui El Coyot.

— Fleacuri! îl înfruntă mexicană. Glumeşti, señor. Vrei să mă sperii. Ha, ha, ha! De ce m-aş teme? Călăresc tot atât de bine şi arunc lassoul cu aceeaşi uşurinţă ca şi dumneata. Ia te uită!

Desprinse zâmbind lassoul de la oblânc gata parcă să-şi arate îndemânarea.

Adevăratul ei gând era cu totul altul. Diaz nu ghici nimic şi stătea nedumerit. Abia după ce simţi lassoul strângându-i-se peste coate, se dezmetici. Prea târziu! Cât ai clipi era legat fedeleş, cu braţele lipite de trup. Acum nu putea să mai apuce nici pumnalul, nici pistolul. Se pomeni înlănţuit în strânsoarea lasoului, mai înainte să facă vreo mişcare de apărare. O lovitură puternică îl azvârli jos din şa.

— Ei, Miguel Diaz! îi strigă Isidora, întorcându-şi calul. Lasă ameninţările şi nu încerca să te eliberezi! Dacă mişti un deget, pornesc în galop. Ucigaş perfid! În ciuda laşităţii tale, ai vrut să mă omori, ţi-am citit asta în ochi. Dar rolurile s-au schimbat şi de astă dată…

Nu primi nici un răspuns şi tăcu. Lassoul era întins ca o coardă şi ea nu-şi lua ochii de la omul răsturnat din şa. El Coyot zăcea ţeapăn. În cădere îşi pierduse cunoştinţa. Ai fi zis că e mort.

— Sfântă fecioară! Oare l-am omorât? exclamă Isidora, aducând calul puţin înapoi. N-am vrut. Dar şi aşa, nimeni n-o să-mi poată aduce vreo învinuire: doar era hotărât să mă ucidă! Nu-mi dau seama dacă e mort ori se preface şi nu mă-ncumet să m-apropii de el. N-au decât să se convingă alţii. Acum pot să plec acasă, fără teama că m-ajunge din urmă. Şi dacă viaţa lui e în primejdie, am să trimit vreo câţiva oameni de la conac ca să-i dea ajutor. Adio, don Miguel Diaz!

Zicând acestea, Isidora scoase din sân un mic pumnal tăie lassoul de lângă oblânc şi, fără vreo remuşcare, porni în goană spre casă, lăsându-şi potrivnicul zăcând la pământ.

CAPITOLUL XLIX

LASSOUL E DEZLEGAT

După convorbirea cu Zeb Stump, tânăra creolă se dusă în odaia ei şi, lăsându-se în genunchi, începu să se roagă. Ca toţi creolii, era catolică şi credea fierbinte în ajutorul madonei. Rugăciunea ei era tristă şi ciudată: se ruga pentru omul care trecea drept ucigaşul fratelui.

Louise era convinsă că Maurice Gérald nu-i vinovat. Şi se ruga nu pentru iertarea, ci pentru apărarea lui. Hohotele de plâns îi sugrumau glasul. Îşi iubea fratele cu toată gingăşia unei surori. Era zguduită de nenorocirea abătută asupra casei lor, dar durerea, oricât de mare, nu putuse înăbuşi un alt simţământ, mai puternic decât legăturile de sânge. Fata îşi plângea fratele şi, în acelaşi timp, se rugă pentru salvarea omului iubit.

Când se ridică în picioare, privirea îi căzu din întâmplare pe arcul de care se slujise ca să-i trimită scrisorile ei de dragoste.

„O, de-aş putea slobozi o săgeată, să-l previn, pe Maurice de primejdia ce-l pândeşte!”

Deodată o fulgeră un gând: oare întâlnirile lor tainice n-au lăsat urme? Îşi aminti că, după ce s-au văzut atunci, în miez de noapte, Maurice a trecut râul înot, nu cu luntrea. În ajun, copleşită de durere cum era, nici nu se gândise la asta. Secretul întâlnirilor nocturne dintre ei doi putea fi deci descoperit.

Soarele se ridicase destul de sus pe cer şi îşi arunca razele strălucitoare prin uşa deschisă. Louise deschise larg uşa, vrând să coboare în grădină şi să se furişeze până la barcă. Auzi nişte voci pe azotee. Se opri pe verandă. Vorbeau Florinda şi Pluto, care, în lipsa stăpânului, se urcaseră acolo, să respire puţin aer curat. De pe verandă se auzea fiecare cuvânt. Dar pe Louise o interesa prea puţin convorbirea lor. Abia după ce desluşi numele omului iubit, deveni atentă.

— Ei îl învinuiesc pe tânărul Gérald. Maurice Gérald, aşa-l cheamă. Spun că-i irlandez, dar dacă asta-i adevărat, atunci nu seamănă deloc cu irlandezii pe care i-am văzut la New Orleans. Mai curând seamănă cu un gentleman adevărat. Uite cu cine seamănă!

— Tu, Pluto, crezi că el l-a omorât pe mister Henry?

— Nici gând! Ha! Ha! Ha! Auzi, să-l omoare pe mister Henry?! Poftim ce le-a trăsnit prin cap! E ca şi cum ai spune că eu l-am omorât pe Mister Henry. Ei, ce-o fi acolo? Ia te uită, Florinda. Vezi?

— Unde?

— Colo, pe malul celălalt ai râului. Nu vezi un călăreţ? E Maurice Gérald. Omul pe care l-am întâlnit în preria neagră. Omul care i-a dăruit mustangul rotat lui miss Lou. Şi pe care-l caută acum toată lumea, fără să dea de el!

— O, Pluto, eu cred că nu-i vinovat! E un gentleman atât de chipeş şi de viteaz!

Louise nu ascultă mai mult. Se întoarse şi urcă încet pe azotee. Îi venea greu să-şi ascundă tulburarea în faţa servitorilor.

— Ce tot vorbiţi aici? întrebă ea, cu o asprime prefăcută.

— O, miss Louise, ia uitaţi-vă! Tânărul de colo…

— Care tânăr?

— Cel pe care-l caută, nimeni altul…

— Nu văd nimic.

— Eh! Tocmai e ascuns de nişte copaci. Uitaţi-vă… Nu-i vedeţi pălăria neagră, lucioasă şi haina de catifea cu nasturi lucitori de argint? El e, sunt sigur. Tânărul acela.

— Te înşeli, Pluto. Pe aici multă lume se îmbracă aşa. Şi-apoi, e prea departe. Cum să-l recunoşti, când aproape nici nu-l mai vezi. Nu-i nimic… Florinda, dă fuga jos şi adă-mi pălăria şi costumul de călărie. Vreau să mă plimb puţin. Iar tu, Pluto, pune iute şaua pe Luna. Mă tem să nu se ridice soarele prea sus. Hai, grăbeşte-te!

De îndată ce servitorii dispărură, Louise, adânc tulburată, se apropie de parmaclâcul azoteei. Acum nu o mai stânjenea nimeni, putea să se uite în voie. Scrută cu încordare hăţişurile. Prea târziu: călăreţul se făcuse nevăzut.

„Semăna şi parcă nu semăna. Dacă ar fi fost într-adevăr Maurice Gérald, ce rost avea să vină încoace?”

După zece minute, Louise se afla pe celălalt mal al râului şi se afunda în hăţişurile unde dispăruse călăreţul. Gonea cu repeziciune, privind cercetător înainte. În vârful dealului, opri calul brusc în loc. Auzise glasuri. Ascultă. Veneau de departe, dar puteai desluşi un glas de bărbat şi altul de femeie. Cine era bărbatul şi cine femeia? Inima îi zvâcni dureros în piept. Se apropie puţin şi se opri din nou. Cei doi vorbeau în spaniolă. Creola ştia destul de bine spaniolă, ca să înţeleagă ce spun.

Numai că se afla încă prea departe. Cei doi aproape strigau, păreau foarte tulburaţi. Louise se apropie şi mai mult. Acum, vocea de bărbat nu se mai auzea. În schimb, în vocea femeii se simţea limpede ameninţarea.

Glasurile veneau dintr-o poiană binecunoscută Louisei: de locul acesta o legau amintiri dragi. Se temea să meargă mai departe, îngrozită că va afla un adevăr amar.

Într-un târziu smuci frâul.

În poiană se zbuciuma încoace şi încolo un cal înşeuat. Un bărbat necunoscut zăcea la pământ, cu braţele înlănţuite de un lassou. Un sombrero şi un serapé zăceau alături, dar se părea că nu-i aparţin. Ce se petrecuse aici? Bărbatul purta pitorescul costum mexican. Pe cal era aşternut un cioltar de toată frumuseţea, cusut cu motive mexicane.

Inima Louisei se umplu de bucurie. Mort sau nu, omul acesta era fără îndoială chiar călăreţul pe care îl văzuse de pe azotee. Şi nu era Maurice Gérald. Se apropie şi mai mult şi-l privi. Îţi dădeai seama numaidecât că e un mexican.

„Frumos chip” – gândi creola în sinea ei.

Dar nu asta o îmboldi să sară de pe cal şi să se aplece cu milă spre el, ci bucuria că omul care zăcea în iarbă nu era cel pe care se aştepta să-l găsească acolo.

„N-a murit: îi aud răsuflarea.”

Şi desfăcu laţul lassoului.

„Acum poate să respire în voie… Ce s-o fi petrecut aici? Ah, îşi vine în fire… Slavă Domnului! Acum voi afla tot.”

— Te simţi mai bine, sir?

— Cine eşti dumneata, señorita? întrebă don Miguel Diaz, ridicând capul şi privind cu nelinişte în jur. Unde-i ea?

— De cine vorbeşti? N-am văzut pe nimeni.

— La naiba! Ciudat! N-ai văzut o femeie pe un cal sur?

— Am auzit un glas de femeie în timp ce mă apropiam.

— Un glas diavolesc, mai bine zis, căci asta-i tot ce se poate spune despre Isidora Covarubio de Los Lanos.

— Ea a făcut isprava asta?

— Da, ea. Blestemata! Unde e? Spune-mi, señorita.

— Habar n-am. Judecând după tropotul calului, a coborât pe cărare. Da, nici vorbă. Eu am venit din partea opusă.

— Aha! Înseamnă că s-a dus acasă… Eşti foarte bună cu mine, señorita. Îţi sunt recunoscător că m-ai eliberat din laţul ăsta afurisit. Vrei să te arăţi la fel de bună şi să mă ajuţi să încalec? Nădăjduiesc să mă pot ţine în şa, dar trebuie să mă ajute cineva. Aici nu pot să mai rămân. Duşmanii mei sunt pe aproape… Hai încoace, Carillo! îşi chemă el calul şi fluieră într-un chip ciudat. Vino mai aproape, nu te speria de drăgălaşa señorita. Nu ea ne-a făcut pocinogul, nu ea ne-a despărţit. Hai, nu te teme! Auzind fluieratul, calul veni în fugă lângă stăpânu-său şi se lăsă apucat, de frâu. Un mic ajutor din partea dumitale şi sunt în şa. Atunci, n-au decât să mă urmărească, că nu-mi pasă.

— Crezi că o să fii urmărit?

— Păi sigur. Am duşmani… Eh, astea-s fleacuri. Mă simt tare slăbit. Vrei să m-ajuţi?

— Fireşte. Cât pot, te-ajut cu dragă inimă.

— Îţi sunt recunoscător, señorita. Foarte recunoscător.

Cu mare greutate, tânăra creolă ajută mexicanului să se urce în şa.

— Rămâi cu bine, señorita! vorbi El Coyot. Nu te cunosc, văd doar că nu eşti mexicană. Eşti americancă, pesemne. Dar asta n-are a face. Te-ai dovedit bună pe cât eşti de frumoasă. Şi dacă vreodată se va ivi prilejul, Miguel Diaz îţi va dovedi recunoştinţa lui.

Tinerei creole i se părea că visează – un vis mai curând straniu decât neplăcut. Această stare sufletească se schimbă brusc în clipa când ridică de jos o scrisoare pierdută de Diaz. Era adresată lui Maurice Gérald şi purta semnătura Isidorei Covarubio.

Louise se urcă anevoie în şa.

La întoarcere, în drum spre Casa del Corvo, intră cu calul în apele Leonei. Privi îndelung în adâncul undelor, cu ochii pironiţi ciudat într-un singur punct. Pe chipul ei se citea o deznădejde fără de margini. Era destul să mai înainteze puţin şi râul ar fi înghiţit-o pentru totdeauna.

CAPITOLUL L

Date: 2015-12-24; view: 538