Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






BÂJBÂIELI

 

 

Grupul comandat de maior, care pornise din settlement pentru cercetări îl văzuse în puterea dimineţii – pe călăreţul fără cap. Soarele le bătea drept în ochi, orbindu-i. Desluşiră, numai silueta călăreţului, dar nu găsiseră nici o asemănare între el şi Maurice-Mustangerul.

Phelim îl văzuse din spate pe călăreţul fără cap, în asfinţit şi i se păruse, că seamănă cu stăpânu-său.

Cei patru mexicani, care îl cunoşteau pe Maurice-Mustangerul, rămăseseră cu aceeaşi convingere.

Atât Phelim cât şi mexicanii trăiseră o groază fără de margini.

Dând cu ochii de strania apariţie, membrii expediţiei conduse de maior fuseseră şi ei puternic tulburaţi. Nimeni nu ştia cum să-şi explice această ciudăţenie.

— Ce-a fost asta? Dumneavoastră ce credeţi, domnilor? glăsui maiorul, adresându-se întregului grup, atunci când călăreţul se pierdu în depărtare. Eu, unul, sunt cât se poate de nedumerit.

— Să fie vreo ispravă de-a indienilor? întrebă cineva. Vreo momeală, ca să ne atragă în cursă?

— Prostească momeală! observă un altul. Pe mine, unul, nu mă păcăleşti cu aşa ceva.

— Cred că indienii n-au nici un amestec aici – rosti maiorul. Dumneata ce spui, Spengler?

În loc de răspuns, Spengler se mulţumi să clatine din cap.

— Să fie un indian travestit? stărui maiorul.

— Nu ştiu mai mult decât dumneavoastră – răspunse cercetătorul de urme. Cam aşa ceva. Ori e un om, ori o momâie.

— O momâie, nici vorbă! întăriră câţiva în cor.

— Oricine şi orice ar fi: om, diavol sau momâie – vorbi un bărbat din grup, care cu puţin înainte intervenise în discuţie cu o judecată foarte sănătoasă – nu văd ce m-ar împiedica să aflu unde duc urmele lui, dacă asemenea urme există.

— Dacă a lăsat urme, le vom descoperi – îl încredinţa Spengler. Doar mergem în aceeaşi direcţie. Putem porni, domnule maior?

— Desigur. Asemenea fleacuri nu trebuie să ne întârzie. Înainte!

Călăreţii îndemnară caii la drum – câţiva nu fără oarecare şovăială. Unii din grup ar fi făcut bucuros cale întoarsă, dacă ar fi fost după dorinţa lor. Printre aceştia se afla şi Callhown. Căpitanul fusese zguduit mai mult decât toţi. La vederea călăreţului fără cap rămăsese încremenit: cu ochii holbaţi ca două bile de sticlă, cu gura căscată şi cu buzele livide.



Înfăţişarea-i ciudată ar fi atras atenţia celor din jur, dacă n-ar fi fost şi ei descumpăniţi. Toţi se uitau ca vrăjiţi la strania arătare. Iar în clipa când porniră din nou la drum, căpitanul Callhown rămase în urmă, ca să nu atragă privirile celorlalţi.

Spengler avusese dreptate: locul unde se oprise misteriosul călăreţ se afla chiar în direcţia în care mergeau ei.

Numai că, vrând parcă să dea dovadă că ţine de altă lume, călăreţul nu lăsase nici o urmă.

Asta era totuşi cât se poate de firesc, întrucât din locul acela începea solul calcaros. Ici şi colo se vedeau zgârieturi lăsate de potcoavele calului. Până şi ochiul ager al lui Spengler descoperea urmele cu mare greutate. Dar şi ele se pierdeau printre pietre.

Curând, soarele stătea în asfinţit şi Spengler renuntă să mai caute. Nu le mai rămânea decât să se întoarcă în marginea pădurii şi să-şi aşeze tabăra.

În zori hotărâră să înceapă din nou cercetările.

Interveniră însă lucruri neprevăzute.

Nici nu apucară să-şi aşeze tabăra şi se ivi un curier cu o scrisoare pentru maior. Scrisoarea era de la statul-major din San-Antonio de Becsar, de la comandantul regiunii.

Maiorul era înştiinţat de atacul comancilor, în regiunea San-Antonio, la vreo cincizeci de mile de Leona. În consecinţă porunci dragonilor să se întoarcă în fort, în vederea campaniei, grăbindu-se el însuşi să plece într-acolo.

Se înţelege, civilii ar fi putut să continue şi singuri cercetările, dar cei mai mulţi nu-şi luaseră cu ei decât armele fără să se gândească la provizii. Şi foamea începea să se facă simţită.

Oricum, nimeni nu avea de gând să renunţe şi să lase lucrurile la jumătate. Trebuiau doar să schimbe caii, să facă rost de hrană şi puteau să continue cercetările. O mână de oameni, în frunte cu Spengler, se însărcina să dibuie urmele calului american. Ceilalţi se întoarseră în fort, împreună cu dragonii.

Înainte să-şi ia rămas bun de la Pointdexter şi de la prietenii acestuia, maiorul socoti de datoria lui să-i pună la curent cu tristele descoperiri făcute de Spengler. Le povesti şi despre băltoaca de sânge, vrând astfel să-i ajute în dezlegarea misterului.

În încheiere, le mărturisi cu amărăciune bănuielile în privinţa tânărului irlandez, cu care avusese întotdeauna cele mai bune relaţii. Nu credea în vinovăţia lui Maurice-Mustangerul – ori, mai bine zis, o socotea puţin probabilă – dar nu putea să ignore faptul că existau probe serioase împotriva lui. Pentru ceilalţi, vinovăţia mustangerului era mai presus de orice îndoială. Maurice Gérald fu declarat pe faţă ucigaş. Lucrurile păreau cât se poate de limpezi.

Cele povestite de Oberdoofer nu lămureau decât începutul tragicei întâmplări. Calul lui Henry Pointdexter, plin de sânge, cu şaua mânjită şi ea de sânge, stătea mărturie despre nefericitul deznodământ. Celelalte momente fură iute reconstituite, parte pe temeiul celor susţinute de Spengler, parte mulţumită unor veşti proaspete.

Dar nimeni nu-şi pusese întrebarea: ce anume l-a împins pe Maurice Gérald să săvârşească o asemenea crimă? Sau cel puţin nimeni nu cugetase serios la asta. Cearta cu Callhown era luată drept punct de plecare ca să se înlăture orice îndoieli. Presupuneau că Maurice şi-a vărsat duşmănia nutrită faţă de Callhown asupra întregii familii Pointdexter.

Frământat de gânduri, Pointdexter îşi luă rămas bun de la prietenii săi. Era hotărât ca a doua zi de dimineaţă să reînceapă cercetările. Trebuia să cerceteze până la capăt cele două serii de urme şi să-i găsească pe cei doi dispăruţi, vii sau morţi.

*

* *

Grupul conclus de Spengler îşi aşeză tabăra pe locul indicat de maior.

Erau vreo zece oameni. Nici nu se simţea nevoie de mai mulţi. Primejdia unui atac al comancilor fusese înlăturată şi alte primejdii nu păreau să existe aici.

În loc să se culce, oamenii se adunară în jurul focului, să mănânce. Focul trosnea vesel, aveau la ei băutură din belşug, dar atmosfera era apăsătoare. Apariţia stranie a călăreţului fără cap le stăruia şi acum înaintea ochilor. Groaza acelor clipe nu putea fi risipită prea lesne. Nimeni nu se simţea în stare să înţeleagă şi cu atât mai puţin să lămurească cele petrecute. Spengler şi Callhown erau la fel de descumpăniţi. Ultimul părea mai răvăşit decât toţi. Şedea încruntat în umbra copacilor, departe de foc. În clipa plecării dragonilor nu scosese o vorbă. Ai fi zis că nu-l ispiteşte să se alăture nici grupului rămas aici, deşi între timp oamenii mai trăseseră câte o duşcă şi se mai înveseliseră puţin. Ochii îi sclipeau în cap. Groaza i se citea şi acum pe faţă.

— Hei, Callhown! îi strigă un tânăr, care băuse binişor. Vino încoace, bătrâne, stai cu noi lângă foc. Noi îţi împărtăşim durerea şi-o să facem totul ca să te răzbunăm pe tine şi pe ai tăi. Hai, lasă posomorala şi vino să bei cu noi un whisky de Monongahel. Prinde bine, crede-mă!

Callhown primi această invitaţie prietenoasă şi se aşeză lângă foc, în mijlocul tineretului pus pe băutură. Curând, mohoreala îi pieri, ca şi când nici n-ar fi fost. Deveni chiar atât de vesel, încât stârni mirarea celor din jur. Era o purtare de neînţeles la un om al cărui văr – după cum se bănuia – fusese ucis chiar în dimineaţa aceea. Deşi venise lângă foc ca invitat, în scurţi timp îşi luă aere de stăpân.

Băutura curgea din belşug şi tineretul se înveselea tot mai mult: sporovăiau, cântau, jucau, ba la o vreme începură să se rostogolească prin iarbă. Dar veselia asta artificială trecu iute. Îi răzbi somnul. Oamenii se întoarseră pe iarbă şi adormiră buştean.

Singur Callhown rămase treaz. Când se încredinţă că toţi dorm, se ridică încetişor, se furişă până la calul lui, îl dezlegă, sări iute în şa şi se depărta în goană.

În toată purtarea lui – nimic de om beat.

Ce era oare? Pleca în cercetare, din dragoste pentru vărul ucis? Ţinea să-şi dovedească zelul, încumetându-se de unul singur în noapte?

Judecând după ceea ce mormăia din când în când, ar fi de crezut că, într-adevăr, tocmai asemenea gânduri îl stăpânesc.

— Slavă Domnului, luna luminează ca ziua şi până-n zori mai am şase ceasuri bune. Timp berechet să cercetez toate cotloanele din hăţiş până la două mile jur împrejur, în cazul când cadavrul se află pe undeva, trebuie să-l găsesc cu orice preţ. Ce să însemne toate astea? Dacă n-aş fi văzut decât eu, aş zice că mi-am ieşit din minţi. Dar au văzut toţi, până şi ultimul om! Dumnezeule! Ce să fie?

Nici nu apucă bine să-şi isprăvească vorba şi un strigăt de groază îi scăpă de pe buze. Smuci brusc frâul, oprind calul ca în faţa unei primejdii neaşteptate. Apucase pe o potecă lăturalnică, spre cărarea pe care cititorul o cunoaşte. Tocmai dădea să iasă pe făgaşu-i îngust, când zări un călăreţ în pădure. Trecea în goană prin hăţişuri.

Cu mult înainte să se apropie, Callhown se dumiri: călăreţul fără cap îi ieşea iarăşi în cale. El era, nu încăpea nici o îndoială. Razele argintii ale lunii îi luminau umerii – capul nu se afla pe umeri. Nu putea să fie o nălucire, doar văzuse arătarea şi-n lumina vie a soarelui.

Numai că de astă dată, Callhown mai văzu ceva: văzu şi capul. Atârna în mâna călăreţului, lângă coapsă. Era un chip de o paloare înspăimântătoare, mânjit de sânge. Recunoscu calul, serapéul vărgat de pe umerii călăreţului, cizmele impermeabile – toate aparţineau lui Maurice-Mustangerul.

Căpitanul avu răgaz să le cerceteze pe fiecare în parte şi rămase locului, împietrit de groază.

Calul ce purta în spinare ciudata arătare scoase un nechezat sălbatic, căruia îi răspunse un urlet de coiot, apoi se întoarse şi o porni în goană mai departe. Abia atunci răsuflă uşurat şi Callhown.

— Cerule! îngăimă el, recăpătându-şi graiul. Ce-a fost asta? Ce-am văzut: un om, sau un diavol care-şi bate joc de mine? Nu cumva toată ziua de azi n-a fost decât un vis urât? Nu cumva mi-am ieşit din minţi? Da, mi-am ieşit din minţi, am înnebunit!

Cu o mişcare hotărâtă întoarse calul şi se îndreptă glonţ spre tabără, renunţând la planurile lui. Acolo se furişă pe nesimţite lângă foc şi se cuibări între tinerii care dormeau duşi. Nu fu în stare multă vreme să închidă ochii. Era scuturat ca de friguri. Aştepta cu nerăbdare zorile.

Paloarea dimineţii îi lumină obrazul galben ca de mort şi sclipirea sinistră a ochilor adânciţi în orbite.


 

CAPITOLUL XLVI


Date: 2015-12-24; view: 476


<== previous page | next page ==>
Icirc;N COLIBA MUSTANGERULUI | TAINICA MĂRTURISIRE
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.01 sec.)