CEI PATRU CĂLĂREŢI

În dimineaţa aceea de pomină, nu numai grupul condus de maior ieşise din fort: în zorii zilei, cu mult înaintea lor, un pâlc de patru călăreţi apucase de asemenea spre Rio de Nueces.

Cei patru nu plecaseră însă în căutarea lui Henry Pointdexter. La ceasul acela, nimeni nu bănuia că tânărul a pierit, ba mai mult, nimeni nu ştia de dispariţia lui.

Tuspatru călăreţii erau mexicani şi-ţi dădeai lesne seama de asta. Felul cum se ţineau în şa, picioarele musculoase, serapéurile pestriţe aruncate pe după umeri, pantalonii largi de catifea, pintenii de la cizme şi, în sfârşit, negrele sombrerouri de pe cap, totul trăda la ei fie obârşia mexicană, fie dorinţa de a imita portul mexican. Dar călăreţii noştri erau mexicani get-beget.

Pielea oacheşă, părul negru şi des, bărbia ascuţită, trăsăturile frumoase, toate acestea caracterizează tipul spaniolo-mexican, care trăieşte în prezent în cuprinsul străvechiului teritoriu al aztecilor.

Unul părea mai vânjos decât ceilalţi. Avea cal mai mândru, veşminte mai scumpe şi arme mai meşteşugit lucrate, întreaga-i înfăţişare îl arăta drept căpetenia grupului. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi, dacă n-ar fi avut o privire rece şi fioroasă ca de fiară, obrazul buhăit trădând desfrânare şi cruzime, ar fi putut să treacă drept un bărbat frumos. Omul acesta nu era altul decât El Coyot, Lupul preriei.

Cum se făcea oare că El Coyot călărea prin prerie, în zorii zilei şi pesemne treaz, în fruntea celorlalţi? Doar cu vreo câteva ceasuri în urmă zăcea beat turtă…

Schimbarea asta bruscă şi oarecum ciudată nu era prea greu de lămurit. Ieşind din colibă, Callhown uitase să închidă uşa şi uşa rămăsese deschisă până în zori, când El Coyot se trezi din pricina frigului. Venindu-şi puţin în fire, sări din pat şi, clătinându-se pe picioare, începu să umble de colo până colo, blestemând frigul şi uşa vinovată că l-a lăsat să pătrundă în colibă.

Lumina cenuşie a dimineţii abia destrăma întunericul din colibă. El Coyot cotrobăia prin toate colţurile, poticnindu-se şi înjurând, până ce găsi ceea ce căuta: o ploscă mare, de obicei plină cu băutură.

— Pe sângele lui Cristos! răcni el, furios şi dezamăgit, întorcând ploscă cu gura în jos. Nu-i nici un strop! Mi s-a lipit limba de cerul gurii! Simt că-mi arde gâtlejul, de parcă aş fi înghiţit un făraş de jeratic. La naiba! Nu mai pot să rabd. Ce să fac? Uite, mijeşte de ziuă. N-am încotro, e musai să mă reped până-n orăşel. Poate că – señor Doofer a apucat să deschidă capcana ca să prindă primele păsărele. Dacă-i aşa, o să-l aibă pe El Coyot de muşteriu!

Petrecând cureaua ploştii pe după umăr şi aruncându-şi pe spate serapéul, El Coyot o porni spre settlement. Peste vreo douăzeci de minute trecea pragul tavernei. Avea noroc: Oberdoofer se afla dinapoia tejghelei şi îşi servea muşteriii – vreo câţiva soldaţi care se furişaseră pe sub nasul santinelei, ca să tragă o duşcă de dimineaţă.

— Dumnezeule, mister Diaz! strigă stăpânul tavernei, salutându-şi noul muşteriu şi depărtându-se fără părere de rău de cei şase ostaşi care băuseră pe datorie, mulţumită unuia, care (ştia moş Doofer bine!) avea să-i plătească cu bani gheaţă. Te-ai sculat cu noaptea-n cap? Ştiu de ce-ai venit. Vrei să-ţi umplu ploscă cu băutura aia mexicană… ac… ac… cum naiba îi zice?

— Acvardiente! Ai ghicit, caballero, chiar asta mă aduce încoace.

— Un dolar. Atâta face: un dolar în cap!

— Caramba! Păi am plătit destul de des şi ştiu preţul. Ţine banii, ţine şi plosca. Umple-o, hai repede.

— Te grăbeşti, mister Diaz? N-ai grijă, n-o să zăboveşti. Pesemne că vrei să pleci la vânătoare de mustangi. Mă tem doar că, dacă se mai găsesc căi frumoşi prin herghelii, irlandezul ăla o să-i prindă înaintea dumitale. Nu mai stă la mine, a plecat chiar în noaptea asta. Ciudat muşteriu şi Maurice Gérald asta! Nu ştii niciodată la ce să te-aştepţi din partea lui. Aş păcătui să-l vorbesc de rău, fiindcă a fost un muşteriu cumsecade. A plătit cu dărnicie nota, deşi era cam umflată, aşa cum face un om cu stare. Avea buzunarele doldora de dolari.

Mexicanul, care ciulise urechile la vorbele lui Oberdoofer, îşi trădă interesul printr-o uşoară exclamaţie de uimire, însoţită de o mişcare plină de nerăbdare. Dar cum nu ţinea să se dea în vileag, în loc să-i pună întrebări şi să se trădeze de-a binelea, se mulţumi să mormăie nepăsător:

— Puţin îmi pasă, caballero. În prerie sunt mustangi berechet, să tot prinzi… señor… Şi rămâi sănătos! Dă-mi băutura!

Oarecum dezamăgit că a pierdut prilejul să mai flecărească niţel, neamţul se grăbi să umple plosca. O întinse mexicanului, fără să se mai lungească la vorbă, îşi luă dolarul şi se întoarse la ceilalţi muşterii.

În ciuda setei care-l chinuia, Diaz ieşi din tavernă fără să destupe plosca, de parcă uitase de ea. Îl frământa ceva şi nu-i mai era gândul la băutură. Sări în şa fără să piardă o clipă şi, după ce trecu pe la trei colibe aflate în marginea settlementului, se îndreptă spre casă. Pe drum, în preajma colibei sale, văzu nişte urme de potcoave.

„Caramba! Căpitanul american a fost azi-noapte pe-aici. Lua-m-ar să mă ia, parcă mi-aduc eu aminte ceva, dar tot credeam c-am visat. Mda, bănuiesc eu ce l-a adus încoace. A aflat de plecarea lui don Mauricio. Mai s-abate el pe aici, n-am grijă. Ha-ha! O să fac treaba singur, fără el. N-am nevoie de sfaturile lui. O mie de dolari! Ce noroc pe capul meu! După ce-mi pică în labă, mă reped până pe Rio Grande şi văd eu cum mă descurc cu Isidora”.

El Coyot nu zăbovi mult în colibă. Înghiţi în grabă vreo câteva bucăţi de carne friptă, trase o duşcă bună din ploscă, apoi prinse calul lăsat să se odihnească şi-i puse şaua, îşi legă nişte pinteni uriaşi la cizme, atârnă o carabină cu ţeava scurtă la oblânc, îşi vârî două pistoale la brâu, încalecă şi se depărta în goană. Înainte să iasă în prerie, se abătu iarăşi prin marginea settlementului, unde se întâlni cu tovarăşii săi.

Cei trei păreau să cunoască planurile lui El Coyot. Oricum, ştiau că totul se va petrece pe Alamo, căci atunci când se urniră la drum şi Diaz apucă într-o parte, îi strigară tustrei că a scrântit-o.

— Cunosc bine Alamo – spuse unul, mustanger şi el. Am vânat pe-acolo nu o dată. Trebuie s-o ţinem spre sud-vest. Dumneata, don Miguel, ai luat-o prea spre vest.

— Nu zău! făcu dispreţuitor Diaz. Uiţi, señor Vicente Baraho, că noi avem cai potcoviţi? Indienii nu apucă niciodată pe drumul drept când pleacă de la fortul Indge spre Alamo. Înţelegi ce vreau să spun?

— Ai dreptate! încuviinţă Baraho. Măi, să fie! Nu mi-a dat prin cap una ca asta!

Şi-l urmară cu supunere toţi trei.

Merseră în tăcere până în marginea unei păduri. Când se văzură la adăpostul desişului, toţi patru coborâră la pământ şi legară caii de copaci.

CAPITOLUL XLII

SE ADUNĂ CORBII

Un stol de corbi rotindu-se pe deasupra preriei e ceva obişnuit în sudul Texasului. Cine a călătorit pe acolo a avut negreşit prilejul să vadă această privelişte. Stoluri, numărând până la o sută de corbi, se rotesc în cercuri mari sau se învârt aidoma unor titirezi: aci coboară până aproape să atingă ierburile sau vârfurile copacilor, aci se avântă în văzduh, cu aripile întinse şi neclintite. Siluetele lor negre se desenează limpede pe fondul albastru al cerului.

Călătorul care îi vede pentru întâia oară îşi struneşte fără voie calul, dornic să urmărească păsările. Chiar şi cel pentru care vânzoleala corbilor a încetat de mult să mai fie o noutate, nu poate trece mai departe fără să se întrebe: „De ce s-or fi adunat? Nu degeaba se învârt pe aici. Au simţit prada…” Şi fie că vede sau nu, drumeţul ştie că pe pământ, în locul unde se rotesc corbii, zace o fiară răpusă ori, cine ştie, poate un om – un om mort sau gata să-şi dea sufletul.

*

* *

În zorii zilei, după noaptea aceea sumbră, pe când cei trei călăreţi străbăteau câmpia, un stol de corbi se zări coborând deasupra pădurii. Era la un cot al potecii. Mai înainte nici nu se vedeau. Dar după nici un ceas se roteau sute prin văzduh, cu aripile larg desfăcute şi umbrele lor posomorau frunzişul verde.

Nu degeaba se adunaseră corbii. În pădure, la vreun sfert de milă de băltoaca de sânge cunoscută cititorului, zăcea un om – un tânăr chipeş, căruia moartea nu apucase să-i schimonosească trăsăturile frumoase. Oare era mort cu adevărat? La prima vedere, oricine ar fi crezut asta. Poziţia corpului, ca şi expresia feţei aproape că nu lăsau nici o îndoială. Zăcea pe pământul pietros, cu braţele şi picioarele ţepene şi azvârlite în lături.

În preajmă se afla un stejar uriaş, dar coroana-i bogată nu-şi arunca umbra proteguitoare asupra tânărului. Pălăria albă abia de-i acoperea fruntea şi razele soarelui, care începuseră să răzbată prin frunziş, lunecau pe faţa lui palidă, întoarsă spre cer.

Oare era mort cu adevărat? Judecând după vânzoleala corbilor prin văzduh, ai fi zis că da. Numai că de astă dată, instinctul înşelase păsările de pradă: omul care zăcea la pământ deschise ochi. Fie că razele soarelui ce-i cădeau pe faţă îl făcuseră să-şi vină în simţiri, fie că odihna îl readusese la viaţă, tânărul deschise ochii şi se mişcă încetişor.

Curând se ridică într-un cot şi cătă nedumerit în jur.

Corbii se înălţară degrabă în văzduh.

— Cum, trăiesc? îngăimă el. Nu visez? Ce-i asta? Unde mă aflu?

Lumina soarelui îl orbea. Simţea nevoia să-şi apere ochii cu mâna, dar şi atunci vedea totul ca prin ceaţă.

— În jurul meu numai copaci. Deasupra capului, frunzişul des… eu zac pe pământul ăsta pietros… Cum de-am ajuns aici? … A, mi-aduc aminte! exclamă tânărul, după o clipă de gândire. M-am izbit cu fruntea de o creangă. Uite copacul. Uite şi creanga care m-a azvârlit jos din şa… Piciorul stâng mă doare… Ce să fie? Nu cumva mi l-am rupt?

Încercă să se ridice de jos, dar nu izbuti: piciorul i se umflase rău la genunchi şi nu putea să-l sprijine în pământ.

„Unde mi-o fi calul? A fugit, fără îndoială. Acum cred că a ajuns, în grajdul Casei del Corvo. Nu trebuie să mă neliniştesc pentru soarta lui. Oricum, tot n-aş fi putut să încalec, chiar dacă era aici. Ah, Doamne, ce privelişte îngrozitoare! Nu-i de mirare că mi s-a speriat calul. Ce-i de făcut? Pesemne că mi-am rupt piciorul. Singur nu pot să mă mişc. Pot să trag nădejdea că o să treacă cineva pe aici? … Ah, păsările astea nesuferite! Dau năvală de parcă ar fi sigure c-am murit!… De mult zac oare aici? Soarele nu s-a ridicat prea sus şi eu am pornit călare pe la revărsatul zorilor. Înseamnă că am zăcut fără cunoştinţă cam un ceas. Afurisită treabă! Mi-am rupt piciorul, nici vorbă, şi nu-i nici un chirurg prin partea locului. Un pat de piatră în inima junglei din Texas… Hăţişurile se întind până departe. Nici gând să ieşi singur de aici. Rareori se încumetă câte un om prin locurile astea. Prin hăţişuri pândesc lupii, în văzduh, corbii… Cum de-am pornit aşa la drum?”

Chipul tânărului se posomorî. Pe măsură ce-şi dădea scama de primejdia în care se afla, se întuneca tot mai mult la faţă. Încercă din nou să se ridice şi izbuti cu mare caznă să stea pe picioare; îşi dădu seama îndată că nu se va putea sluji decât de un singur picior, căci pe celălalt era cu neputinţă să se sprijine. Se văzu silit să se lase din nou la pământ. Rămase întins încă vreo două ceasuri, fără să facă o mişcare. Din când în când răsunau în pădure strigătele lui de ajutor. Strigă multă vreme, până ce se încredinţă că totul e zadarnic şi că nimeni nu o să-l audă. De atâta strigat, gâtlejul i se usca şi-l cuprinse o sete crâncenă. Setea îl chinuia din ce în ce mai mult şi, în cele din urmă, birui toate celelalte suferinţe, până şi durerea sfredelitoare din picior.

„Am să mor de sete dacă mai rămân aici – se gândi tânărul. Trebuie să ajung cu orice preţ la o apă. După, câte mi-amintesc, undeva pe-aproape curge un pârâiaş. Să ajung până la el, chiar de m-aş târî în patru labe.”

— Să mă târăsc în patru labe? murmură tânărul. Dar am un genunchi vătămat şi nu pot să mă folosesc de el. Ce fac? N-am încotro, trebuie să încerc: cu cât zăbovesc, cu atât e mai rău pentru mine. Soarele a şi început să dogorească. Capul mi-e încins. Aş putea să-mi pierd cunoştinţa şi atunci lupii, corbii… Gândul acesta înfiorător îl făcu să tresară. Tăcu. După câteva clipe îşi urmă vorba: Măcar să fi cunoscut drumul! De pârâul ăsta îmi amintesc destul de bine. Curge înspre câmpia calcaroasă către sud-est. Să pornesc într-acolo. Noroc că mă pot orienta după soare. Numai de nu m-ar lăsa puterile!

Zicând acestea, tânărul se apucă să-şi croiască drum, în patru labe, printre hăţişuri. Se târa ca o şopârlă pe pământul pietros, trăgându-şi piciorul rănit. Adeseori se oprea ca să mai răsufle. Nu-i prea lesne să înaintezi târâş sprijinit în mâini şi numai într-un genunchi, mai ales şi cu un picior beteag.

Abia se urnea. Fiece mişcare îi pricinuia suferinţe de neînchipuit. Drumul, era cu atât mai chinuitor, cu cât nici nu ştia dacă n-a apucat într-o direcţie greşită şi deci toate sforţările lui vor fi zadarnice. Singură teama de moarte îl îmboldea să-şi continue calea.

Se târî aşa vreun sfert de milă, când, deodată, îl fulgeră un gând:

„Să încerc să mă slujesc de picioare. Pentru asta mi-ar trebui o cârjă… A! Am pumnalul la mine! Uite şi un copac tocmai bun, un stejar pitic”.

Scoase în grabă de la brâu pumnalul de vânătoare, tăie copăcelul şi-şi meşteri o cârjă. Apoi, sprijinindu-se în ea, se ridică în picioare şi îşi urmă calea spre sud-vest, ca şi până acum. Se orienta mai cu seamă după soare. Hăţişurile îl sileau adesea la ocoluri, se abătea din drum sperând să găsească vreo rarişte. Cum ştia că pârâiaşul curge printr-o vale, se orienta şi după relief.

Puţin câte puţin, oprindu-se din când în când să se odihnească, tânărul străbătu o milă. Deodată desluşi nişte urme de fiare. Urmele abia se vedeau, dar duceau în aceeaşi direcţie. De bună seamă era o cărare care te scotea la vreun pârâu, un iaz sau un izvor.

Fără să mai ia în seamă soarele arzător, gropile şi râpele din cale, tânărul se grăbi să apuce pe urmele fiarelor. Din când în când era nevoit să se târască în patru labe, fiindcă umblatul în cârjă îl istovea. Curând, realitatea îi alungă orice nădejde din suflet: cărarea îl scoase într-o poiană, înconjurată de un zid de hăţişuri, îşi dădu seama că locul de adăpat se afla în celălalt capăt al cărării. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească înapoi.

Îmboldit de sete, tânărul îşi încordă ultimele puteri, dar cu fiece clipă se simţea tot mai vlăguit. Copacii printre care se strecura nu prea făceau umbră: erau, în cea mai mare parte, arţari cu frunzele zdrenţuite, alternând pe alocuri cu cactuşi ghimpoşi şi cu agave.

Soarele de amiază ardea necruţător. Rănitul era leoarcă de sudoare şi setea îl chinuia tot mai cumplit. Întâlnea în cale tufe cu poame zemoase – era destul să întindă mâna, ca să le culeagă. Dar ştia bine că poamele sunt prea dulci ca să-i potolească setea. Nici sucul de cactus ori de agavă, acru şi neplăcut la gust, nu putea să-i fie de folos.

O crâncenă îndoială îl frământa: va avea oare destule puteri ca să ajungă la pârâu? Piciorul beteag i se umflase îngrozitor. Cum să se mişte mai departe? Se părea că nu i-a mai rămas decât un singur lucru de făcut: să se întindă la pământ şi să aştepte moartea.

Numai că moartea nu avea să vină prea iute. Nici lovitura de la cap şi nici genunchiul vătămat nu puteau să-i aducă sfârşitul. Era ameninţat să moară de sete – ceea mai chinuitoare moarte din câte pot exista. Gândul acesta îl sili să-şi încordeze puterile. Fără să ia în seamă durerea ascuţită şi cazna cu care se mişca, o porni înainte.

Între, timp, corbii se roteau neobosiţi pe deasupra lui. Nici pomeneală să se împuţineze, dimpotrivă, erau tot mai mulţi. Deşi prada pe care o urmăreau încă se mai mişca, instinctul le spunea că sfârşitul este aproape. Umbrele lor întunecate se aşterneau mereu în calea rănitului. Părea că însăşi moartea îşi fâlfâie aripile.

O linişte deplină stăpânea în jur. Corbii pluteau lin, fără să umple văzduhul cu croncănitul lor, în ciuda prăzii pe care o adulmecau. Soarele arzător moleşise greierii şi broaştele; şopârlele argintii dormitau pe sub pietre.

Doar zgomotul făcut de hainele rănitului, care se agăţau de ierburile ghimpoase şi strigătele-i rare şi zadarnice după ajutor tulburau liniştea pădurii.

Ţepii de cactuşi şi de agavă îi zgâriau obrajii şi mâinile; sângele îi şiroia din belşug, amestecat cu sudoare. Într-un târziu, sleit de puteri, rănitul se prăbuşi cu faţa la pământ. Pierduse orice nădejde. Dar tocmai asta îi aduse scăparea şi tocmai atunci când se aştepta mai puţin. Culcat cum era, lipind urechea de pământ, auzi deodată un susur slab. Era tot ce râvnise cu atâta înfrigurare. Apă!

Cu un strigăt de triumf, se ridică şi porni înainte sprijinit în cârjă. Simţea în el puteri noi. Acum, parcă şi piciorul beteag devenise mai ascultător. Dragostea de viaţă birui. După zece minute, tânărul stătea întins pe iarbă, lângă un izvor limpede, întrebându-se cu mirare cum de-a fost cu putinţă să pătimească atât din pricina setei.

CAPITOLUL XLIII

Date: 2015-12-24; view: 592