UN GLONŢ NEÎNSEMNAT

Expediţia lăsă poteca, apucând prin hăţişuri. Maiorul vroia să-l cruţe pe bătrân şi să nu-i dea prilejul să vadă băltoaca de sânge – sângele tânărului Pointdexter, după cum presupunea el.

Grupul înainta pe o cărare atât de îngustă, încât doi călăreţi nu puteau merge alături. Pe alocuri, cărarea se lărgea, ca apoi să se îngusteze din nou. O mică întâmplare veni să învioreze întrucâtva monotonia drumului. Pe neaşteptate, într-o poiană le ieşi în cale un jaguar. Era un animal de o frumuseţe rară, chiar şi pentru jungla tropicală. Natura îi împodobise meşteşugit blana galbenă, cu un desen ajurat de rozete şi cerculeţe, într-o capricioasă îmbinare. Uriaşa pisică pestriţă, mlădie şi puternică, ajunsese dintr-un salt în mijlocul poienii şi, fireşte, nu se putea să nu atragă atenţia călăreţilor. În ciuda scopului expediţiei, ispita era prea mare pentru un vânător. Doi dintre călăreţi apăsări pe trăgaci: Casey Callhown şi un tânăr plantator care călărea alături de el. Un glonţ culcă la pământ superba sălbăticiune. Cui aparţinea cinstea acestei lovituri izbutite? Callhown şi tânărul plantator şi-o revendicau deopotrivă.

— Am să vă dovedesc îndată! rosti plin de sine căpitanul, sărind de pe cal şi, după ce trase pumnalul din teacă, se adresă către toţi cei de faţă: Dacă glonţul îmi aparţine, trebuie să poarte iniţialele mele: „CCC”. Gloanţele mele sunt comandă specială, aşa că pot recunoaşte oricând vânatul doborât de mine.

Aerul triumfător cu care ridică în mână glonţul scos din trupul animalului dovedea că a spus adevărul. Curioşii nu pregetară să se apropie: într-adevăr, glonţul purta iniţialele căpitanului.

Curând, călăreţii ajunseseră la locul unde aştepta Spengler şi porniră mai departe în cercetare.

Acum nu se mai vedeau urmele a doi cai potcoviţi. Spengler descoperise urmele unui singur cal, atât de slab întipărite, încât, pe alocuri, nimeni în afară de el nu putea să le desluşească. Urmele îi purtară prin hăţişuri, din vreme în vreme ieşeau în câte o poiană şi, în cele din urmă, descriind un cerc, aduse grupul într-un loc deschis, ceva mai departe, spre apus.

Spengler înainta repede, călăuzindu-se după aceste urme. Grupul venea în spatele lui. Cercetaşul ştia că e vorba de mustangul care stătuse sub plop, unde găsise mucurile celor două ţigări fumate prieteneşte şi unde urmele se înecau în băltoaca de sânge. În scurtul răstimp cât rămăsese singur, cercetase şi urmele lăsate de calul american şi îşi dăduse seama că ele îl vor purta înapoi, în prerie, pe drumul pe care ei veniseră încoace, iar apoi, poate în settlementul de pe Leona. Dacă ele nu spuneau nimic despre drama sângeroasă petrecută peste noapte, urmele mustangului păreau să făgăduiască mai mult. Se putea chiar să ducă la dezlegarea misterului şi chiar la ascunzătoarea ucigaşului.

Totuşi urmele mustangului îl puseră pe gânduri, aşa cum păţise şi cu urmele care se învălmăşeau sub plop. Ele nu mergeau în linie dreaptă, aşa cum e firesc atunci când calul înaintează spre o ţintă precisă. Aci şerpuiau, aci şovăiau în zigzag, aci se roteau în cerc, aci se aşterneau drept înainte, aci se abăteau în noi ocoluri. Ai fi zis că mustangul ori nu purta un călăreţ, ori călăreţul adormise în şa. Puteau oare să fie urmele calului cu care ucigaşul a fugit după crimă?

Spengler nu prea înclina să ia în seamă această presupunere. Aproape că nu ştia ce să mai creadă. Era mai nedumerit ca oricând, lucru pe care-l mărturisi şi maiorului.

Expediţia îşi continuă drumul. Toţi trăiau într-o apăsătoare nesiguranţă. Şi deodată îi cuprinse o groază fără margini. Ce-aţi spune dacă vi s-ar ivi în faţa ochilor un om care stă liniştit în şa, încât în prima clipă pare un călăreţ ca oricare altul, pornit la drum prin prerie, pentru ca apoi să descoperiţi deodată că acest călăreţ… nu are cap? Ar fi ciudat ca o asemenea privelişte să nu vă îngrozească! Asta le fu dat să vadă şi membrilor expediţiei noastre.

Cu o mişcare bruscă, toţi opriră caii în loc, de parcă s-ar fi pomenit pe neaşteptate în marginea unei prăpăstii. Soarele era jos, deasupra zării, aproape culcat în iarbă şi razele băteau drept în ochi, stânjenind vederea, orbind oamenii. Dar fiecare văzuse lămurit: în faţa lor apăruse un călăreţ fără cap.

Dacă nu l-ar fi zărit decât unul singur, ceilalţi l-ar fi luat în râs şi l-ar fi socotit nebun. Dar cum îl văzuseră toţi şi cum se aflau acolo câteva zeci de perechi de ochi, era cu neputinţă să mai pui arătarea sub semnul îndoielii.

Călăreţul fără cap se îndrepta tocmai spre cărarea în capătul căreia se opriseră prietenii noştri. Dacă şi-ar fi urmat drumul, ar fi însemnat să dea peste ei, bineînţeles, în cazul când ar fi avut curajul să suporte o asemenea întâlnire.

Martorii acestei ciudate întâmplări erau toţi oameni care nu credeau în stafii şi nici în lucruri supranaturale. Mulţi călătoriseră prin cele mai depărtate colţişoare ale globului pământesc şi avuseseră prilejul să înfrunte cele mai neaşteptate capricii ale naturii. Aşadar, nu erau oameni care să creadă în fantome. Şi totuşi, la vederea acestui tablou atât de potrivnic naturii, până şi minţile cele mai treze începură să se îndoiască de realitate, repetându-şi: „E o fantomă! Altfel, nu se poate!” Dar nu era momentul să filosofezi. Ferindu-şi ochii de soarele orbitor, toţi se uitau îngroziţi la misteriosul călăreţ. Din pricina luminii, nici îmbrăcămintea călăreţului, nici calul nu-şi desluşeau culoarea. Culorile parcă se ştergeau în strălucirea soarelui. Nu se vedeau decât contururile: o siluetă neagră, pe fondul auriu al cerului.

— E diavolul călare! strigă unul dintre grăniceri, un flăcău care văzuse multe în viaţă şi pe care nu era chip să-l sperii în nici un fel. Mă jur că-i diavolul în carne şi oase!

Ca speriat de acest strigăt, călăreţul întoarse iute calul. Calul scoase un nechezat sălbatic şi se depărtă în goană. Călăreţul fără cap se ducea parcă în întâmpinarea soarelui şi goni aşa până pieri în zarea pâcloasă.

CAPITOLUL XLI

Date: 2015-12-24; view: 544