O TRECERE IZBUTITĂ PESTE RÂU

Schimbul de scrisorele nu ţinu mult timp. Cei doi îndrăgostiţi doreau să se vadă cu orice preţ… Dragostea care se aprinsese în inima Louisei şi a lui Maurice nu înţelegea să se dea bătută în faţa opreliştilor de nici un fel. Curând găsiră un mijloc să-şi îndeplinească dorinţa. Se întâlniseră de două ori în liniştea grădinii bătrâne, cufundate în noapte şi de două ori stelele de pe cer le ascultaseră jurămintele. Acum hotărâseră o a treia întâlnire.

În acest timp, orgoliosul plantator trăia într-o naivă şi dulce neştiinţă. Putea oare să-şi închipuie că singura-i fiică, de care era atât de mândru, îi va înşela încrederea, fără nici o părere de rău? Pointdexter păstra nădejdea că afacerile lui se vor îndrepta şi plănuia să o mărite pe frumoasa Louise cu un om bogat şi influent. Putea oare să-şi închipuie că ea se întâlneşte, noaptea, cu un simplu vânător de mustangi, nesocotind toate principiile societăţii din care făcea parte? Desigur că nu. Plantatorul nu avea nici cea mai mică bănuială. Asta i s-ar fi părut de necrezut, monstruos. Era mulţumit că Louise s-a supus cuvântului său şi, că a încetat cu plimbările-i călare.

La drept vorbind însă, îl cam neliniştea această supunere, neobişnuită la ea şi uneori îi părea rău că a oprit-o să mai plece la plimbare.

*

* *

Era o noapte aşa cum numai în sud poţi vedea. Discul argintiu al lunii luneca lin pe cerul de safir. În văzduhul străveziu se conturau siluetele depărtate şi impunătoare ale munţilor. Frunzişul copacilor părea că ascultă încremenit larma fiarelor, păsărilor şi gângăniilor. Greu se lipeşte somnul de un îndrăgostit într-o asemenea noapte!

Spre miezul nopţii, un călăreţ ieşi pe poarta hotelului ţinut de Oberdoofer. Apucă pe drumul ce cobora spre Leona şi dispăru curând din ochii călătorilor întârziaţi şi grăbiţi să ajungă în settlement.

Drumul pe care înainta călăreţul trecea pe lângă Casa del Corvo, aflată pe celălalt mal al Leonei. Ajuns în marginea crângului de salcâmi, călăreţul sări din şa şi legă calul de un copac. Apoi desprinse de la oblânc o frânghie lungă din păr de cal, o strânse colac şi, petrecând-o pe braţ, porni încet spre haciendă. Înainte să iasă din umbra copacilor, se uită cu luare-aminte la cer şi la luna care lumina ca ziua.

„N-are rost să aştept aici până ce frumoasa asta s-o hotărî să se ascundă! îşi zise el, preocupat. Poate să lumineze aşa până-n zori”.

Măsura cu privirea locul deschis ce-l despărţea de malul râului. Casa del Corvo se afla pe celălalt mal al râului.

„Dar dacă întâlnesc pe cineva? Nu, e prea târziu şi nu cred să rătăcească nimeni pe afară. Doar dacă n-ai somn din pricina gândurilor negre! Şi-n casă asta e cineva care n-are somn, există un asemenea om! Dacă e treaz, mă zăreşte fără doar şi poate. Dar n-am încotro. Pe cer nu se vede nici urmă de nor şi luna n-o să apună prea curând. Louise mă aşteaptă. Trebuie să risc. Curaj!”.

Zicând acestea, se furişă iute pe întinderea deschisă ce-l despărţea de râu. Curând ajunse pe malul abrupt al Leonei. Fără să piardă o clipă, coborî sprinten pe o cărăruie şerpuitoare până lângă apă. Dincolo, lângă malul din faţă, o luntre mică adăsta în umbra unui plop uriaş. Un timp, omul păru că măsoară din ochi lărgimea râului, cercetând totodată cu încordare hăţişurile din jur. După ce se încredinţa că nu era nimeni prin preajmă, azvârli cu o mişcare dibace lassoul. Laţul căzu peste botul luntrei şi el o trase încetişor. Pe fundul luntrei găsi vâslele. După ce trecu râul şi legă luntrea la mal, oaspetele nocturn al Casei del Corvo se opri în umbra plopului. De prisos să mai spunem că oaspetele acesta nu era nimeni altul decât Maurice-Mustangerul.

CAPITOLUL XXXII

UMBRĂ ŞI LUMINĂ

Maurice nu aşteptă mult sub umbra plopului. În clipa când sărise în luntre, la Casa del Corvo se deschisese o fereastră ce dădea spre grădină. Pe cercevea, în lumina lunii, se văzu o mână micuţă şi albă. Curând, Louise Pointdexter cobora pe scara de piatră în grădină. O clipă se opri în loc să asculte: nu cumva i s-a părut numai că aude zgomot de vâsle? Greierii umpleau văzduhul cu ţârâitul lor neîntrerupt, aşa că puteai lesne să te înşeli. Dar ceasul hotărât pentru întâlnire sosise şi nu o mai răbda inima să aştepte. Păşi uşor pe trepte, se strecură în grădină printre tufişuri, ocolind statuile de marmură aşezate ici-colo şi în cele din urmă ajunse sub plop. Mustangerul o cuprinse în braţe, plin de dragoste.

*

* *

— Mâine noapte ne întâlnim iar, dragul meu, da?

— De-aş putea, aş spune da, să ne întâlnim şi mâine şi poimâine, mereu, iubita mea.

— Ce te împiedică? De ce mi-ascunzi?

— Mâine în zori trebuie să plec pe Alamo.

— Aşa? Şi trebuie neapărat să pleci?

Întrebarea Louisei sună fără voia ei ca un reproş: întotdeauna când auzea de coliba singuratică de pe Alamo, simţea o strângere de inimă. De ce, nici ea singură nu ştia.

— Am motive serioase să plec.

— Motive serioase? Te-aşteaptă cineva acolo?

— Nimeni altul decât prietenul meu Phelim. Sper că nu i s-a întâmplat nimic. L-am trimis la colibă acum vreo zece zile, înainte să se fi iscat zvonurile cu indienii.

— Numai Phelim te-aşteaptă? Altcineva, nu? Adevărat, Maurice? Să nu mă minţi, dragul meu! Numai Phelim te-aşteaptă?

— De ce mă întrebi, Louise?

— N-aş putea să-ţi spun. Aş muri de ruşine dacă ar fi să recunosc ce-mi trece uneori prin minte.

— Nu te teme. Spune-mi tot ce gândeşti. Eu, unul, n-aş fi în stare să-ţi ascund nimic. Hai, spune, bucuria mea!

— Ţii cu tot dinadinsul să ştii, Maurice?

— Sigur că da. Ţi-aş spulbera într-o clipă toate îndoielile, sunt convins. Dacă se află despre legătura noastră, vei avea discuţii neplăcute. Iată de ce trebuie să plec pe Alamo.

— Vrei să rămâi acolo?

— Doar o zi sau două, ca să-mi strâng lucrurile şi să-mi iau un ultim rămas bun de la coliba din prerie.

— Aşa!

— Nu ştiu cum, pari nemulţumită.

— Nu, sunt numai nedumerită. Nu te înţeleg. Şi probabil că n-am să te înţeleg niciodată.

— Totul e foarte simplu. Am luat o hotărâre importantă şi ştiu c-ai să mă ierţi atunci când ai să afli.

— Să te iert, Maurice? De ce?

— Pentru că ţi-am ascuns taina mea. Nu sunt cel drept care mă iei.

— Eu ştiu un singur lucru: că eşti un om nobil, frumos şi curajos. De rest, nu-mi pasă. O, Maurice, nici nu-ţi închipui ce drag îmi eşti şi cât te iubesc!

— Porumbiţa mea, în inima noastră arde aceeaşi dragoste şi, ca să ne apărăm fericirea, trebuie să ne despărţim.

— Să ne despărţim?

— Da, iubito! Numai pentru scurt timp.

— Cât?

— Atât cât trebuie unei corăbii să treacă Oceanul Atlantic şi să se întoarcă.

— Mi se pare o veşnicie! De ce trebuie să pleci?

— Vezi tu, e nevoie să mă reped până în patrie, în Irlanda. Nu-s nici douăzeci de ceasuri de când am primit de acolo o veste importantă pentru mine. Iar la întoarcere, am să dovedesc mândrului tău tată că mustangerul acesta sărac, care a cucerit inimă fiicei sale… Oare am cucerit-o, Louise?

— Ştii foarte bine. Iubirea îmi stăpâneşte toate gândurile, toate simţămintele, toate visurile!

Urmară alte îmbrăţişări şi alte jurăminte, pecetluite de gingaşe sărutări. Cei doi îndrăgostiţi nici nu băgară de seamă că ţârâitul greierilor s-a potolit dintr-o dată, ca şi larmă de noapte a păsărilor, care începură să se avânte tot mai sus în zbor în lumina lunii. Se auzi un zgomot de paşi pe cărarea aşternută cu pietriş, dar ei nu zăriră silueta întunecată ce se furişa printre tufişuri, pitulându-se din când în când pe după statui. Nu zăriră umbra ascunzându-se în spatele unui copac şi nu bănuiau că Casey Callhown le surprinde fiecare mişcare şi fiecare şoaptă.

CAPITOLUL XXXIII

Date: 2015-12-24; view: 467