EL COYOT ACASĂ LA EL

Callhown se ridică de la masă aproape tot atât de brusc că şi Louise. De astă dată nu se închise la el în odaie, ci ieşi din casă. Deşi nu se restabilise pe deplin de pe urma rănilor primite în duel, se simţea mult mai bine şi făcea mici plimbări în jurul conacului. Acum, fie că era tulburat de discuţia din sufragerie, fie de vestea pe care o primise plantatorul, găsi în el destulă putere şi, sprijinindu-se într-un baston, se aventură până departe în susul râului, în direcţia fortului. Merse aşa destul de mult prin preria pustie şi arsă de soare, care începea chiar din spatele haciendei şi se întindea până în zare. Deodată se apropie de nişte hăţişuri de salcâmi, adăpostită în umbra unor copaci înalţi. Aici, pierdută în verdeaţă, se vedea o colibă, cu pereţii din şipci împlinite cu lut. Era un hacale, cum întâlneşti adesea în Texasul de sud-vest. Stăpânul ei era Miguel Diaz, mustangerul mexican. Coliba semăna întru totul stăpânului – un om crud şi pe jumătate sălbatic, care-şi merita cu prisosinţă porecla: „El Coyot”. Lupul acesta era greu de găsit în bârlogul lui – căci altfel nu puteai să numeşti hacaleul unde sălăşluia Miguel Diaz. Coliba era pentru el doar un adăpost pentru noapte. Rareori şi atât. Numai după o vânătoare izbutită îşi îngăduia Diaz să se aciueze în preajma settlementului şi să se bucure o vreme de „distracţiile” obişnuite acolo. Restul timpului şi-l petrecea în largul preriei.

Callhown avu noroc: îl găsi acasă, deşi, ce-i drept, nu era treaz. De altfel, asta era ceva obişnuit la el.

— Hei, señor! strigă El Coyot, văzându-şi oaspetele în uşă. Ce vânt te-aduce? Nu m-am aşteptat să te văd aici, zău. Ia un scaun. Uite colo un scaun. Ha-ha-ha!

Hohotele mexicanului fuseseră stârnite de obiectul pe care el îl numea scaun. Nu era decât o ţeastă de mustang. Mai vedeai în coliba sărăcăcioasă o masă grosolană, întocmită din tulpini de iucca şi un pat la fel de primitiv din trestie – încolo nimic. Obosit de drum, Callhown urmă îndemnul gazdei şi se aşeză pe ţeasta de mustang. Fără să piardă vremea, deschise vorba îndată despre ale lui.

— Señor Diaz – începu el – am venit aici ca să…

— Señor americano! bălmăji mahmur vânătorul de mustangi. La ce atâta pălăvrăgeală?! Caramba! Ştiu eu bine ce te-a adus încoace. Vrei să-i faci de petrecanie diavolului de irlandez, ai?

— Întocmai.

— Uite ce e, ţi-am promis: o fac pentru dumneata la prima ocazie pentru cinci sute de sunători. Ehei, Miguel Diaz îşi ţine cuvântul! Mai aşteaptă niţel, că până acum nu mi-a picat în mână. Drace! Ca să-i vii unuia de hac aşa cum scrie la carte, se cere pricepere, păi ce crezi! Nici aici, în prerie, nu poţi omorî fără să laşi urme şi dacă-i vorba să se găsească vreo urmă, apoi atunci n-o să-ţi fie moale. Dumneata, señor, uiţi că sunt mexican. Dacă eram american ca dumneata, totul ar fi fost floare la ureche. Spuneam că ne-am luat la ceartă şi gata, scăpăm cu obrazul curat. Pe când aşa, cu noi, mexicanii, e groasă rău. La noi, dacă faci să curgă sânge, se cheamă că ai săvârşit o crimă. Şi pe urmă, voi, americanii, la judecata voastră prostească, cu cei doisprezece judecători „cinstiţi”, hotărâţi degrabă: „La spânzurătoare cu el!”. Îl urăsc pe irlandez cât îl urăşti şi dumneata, dar n-am de gând să dau de bucluc. Trebuie să aştept să-mi vină bine!

— Acum ar fi momentul! se grăbi Callhown. Spuneai că ţi-ar fi uşor s-o faci, dacă ar începe ceva cu indienii.

— Da, am spus-o. Ei, dacă-ar fi aşa…

— N-ai aflat nimic?

— Ce să aflu?

— Cum, ce? Comancii sunt pe picior de război.

— Caramba! strigă El Coyot, sărind în mijlocul colibei de pe patul de trestie. Sfântă fecioară, adevărat, señor?

— E adevărul adevărat! Adineauri am primit vestea, însuşi comandantul fortului m-a înştiinţat.

— Ei, dacă-i aşa… – făcu mexicanul, gânditor. Dacă-i aşa, atunci don Mauricio poate să-şi ia adio de la viaţă. Comancii au voie să-l omoare, ha-ha-ha!

— Eşti sigur?

— Eram mai sigur dacă pentru scăfârlia lui mi se numărau o mie de dolari, în loc de cinci sute.

— Merită.

— Cât?

— O mie de dolari.

— Promiţi?

— Promit.

— Eh, atunci or să-l calce „comancii”, señor căpitan. Întoarce-te acasă şi dormi liniştit. Cum se iveşte prilejul, duşmanul dumitale o să rămână fără păr. Înţelegi ce vreau să spun?

— Da, înţeleg.

— Ai grijă numai de pregăteşte mia de dolari.

— Banii te-aşteaptă.

— Drace! Umflu bănetul ăsta în doi timpi şi trei mişcări! Preasfântă fecioară! se însufleţi mexicanul, de cum plecă oaspetele. Ce noroc! Să te procopseşti cu un miar, ca să vii de hac unui om, căruia şi aşa voiam eu să-i fac felul! Comancii sunt pe picior de război? Păi dacă-i aşa, să-mi pregătesc şi eu straiele pentru mascarada asta. De mult stau degeaba, că-n toţi anii ăştia de pace cu indienii nu le-am folosit niciodată.

CAPITOLUL XXX

POŞTA AERIANĂ

Louise Pointdexter îndrăgea tot felul de sporturi, până şi tragerea cu arcul şi era un arcaş desăvârşit. Învăţase să tragă cu arcul de la indienii tribului Guma, încă de pe când trăiau pe Mississippi, dar de când se aflau în Texas, nu avusese prilejul să-şi mai încerce îndemânarea. Frumosul ei arc de lemn de portocal, cu săgeţile-i penate, zăcea aruncat într-un dulap. Dar iată că sosi o clipă când arcul îi fu de mare folos. Asta se întâmplă curând după discuţia din sufragerie, când tată-său o oprise să se mai plimbe singură prin prerie. Fata se supuse fără murmur cuvântului părintesc, ba renunţă aproape cu totul la plimbări, chiar şi în tovărăşia fratelui ei. Mustangul rotat se plictisea în grajd, însă Louise nu uita de dragă ei Lună: se ducea adesea să o vadă şi ruga să fie bine îngrijită. Acum, tragerea cu arcul luă locul plimbărilor călare. Creola închina arcului aproape tot timpul. Se ducea pe malul Leonei, umbrit de aluni bătrâni, de duzi şi de cedri, unde era singură şi nu o tulbura nimeni. De altfel, în ultima vreme căuta singurătatea mai mult ca oricând. Tată-său, oricât de prost dispus ar fi fost, nu-i putea reproşa nimic pentru această nevinovată distracţie.

— Şi nici nu se mai neliniştea din pricina fetei: o apărau zidurile înalte ale Casei del Corvo şi apele adânci ale Leonei. Pe de altă parte, plantatorul nu numai că nu avea nimic împotriva acestor ceasuri pe care fiica lui le petrecea în singurătate, dar chiar le încuviinţa. Bănuielile ce-l tulburaseră o vreme şi nu fără temei, se risipiră repede. La urma urmei, pesemne că totul nu era decât o clevetire. Limbile ascuţite caută veşnic un prilej să trăncănească. Şi găsiseră cu cale să se oprească asupra Louisei. Se putea foarte bine ca întâlnirea ei cu Maurice-Mustangerul să nu fi fost decât o simplă întâmplare. Fata putea să-l întâlnească pe neaşteptate în crâng şi nu se cuvenea să nu schimbe o vorbă cu omul care îi salvase viaţa în două rânduri. Nu era la mijloc decât un simplu simţământ de recunoştinţă, de bună seamă. Faptul că Louise dăduse ascultare atât de lesne cuvântului părintesc întărea convingerea plantatorului.

De obicei, nu era prea uşor să înfrângi voinţa Louisei, mai cu seamă dacă te aşezai în calea dorinţelor ei. Woodley Pointdexter ştia bine cât de şubredă era autoritatea sa de părinte asupra fetei şi era mulţumit de purtarea ei. Nevinovata pasiune a tragerii cu arcul, de pe urma căreia aveau de suferit doar păsărelele din grădină, îl bucura. Se vede însă că tatăl frumoasei Louise, care împlinise de curând cincizeci de ani, uitase ce înseamnă tinereţea. Nu păsărelele erau ţinta săgeţilor Louisei. Altceva o făcea să îndrăgească tragerea cu arcul. Fata punea o scrisorică în vârful săgeţii şi trimitea săgeata în tufele de salcâmi de pe malul din faţă al Leonei. După câtva timp, aceeaşi săgeată pornea dintr-un alt arc şi se întorcea cu o altă scrisorică în vârf. De când lumea, dragostea râde de opreliştile ce-i stau în cale!

Pentru că nu puteau să se mai întâlnească, Maurice şi Louise scorniseră această „poştă aeriană”.

CAPITOLUL XXXI

Date: 2015-12-24; view: 540