UN DAR CARE NU AJUNGE LA DESTINAŢIE

Cufundată în gânduri amare, Louise rămase pe azotee, urmărind călăreaţa şi pe însoţitorul ei, care se depărtau. Abia dispărură în crâng şi dintr-acolo se ivi un alt călăreţ, care se îndrepta neîndoielnic spre haciendă. Chipul Louisei se lumină deodată: era bătrânul vânător Zeb Stump.

„Ce fericire! Am atâta nevoie de el! exclamă fata, răsuflând uşurată. Cine ştie, poate că-mi aduce vreo veste. Zeb trebuie să o cunoască. Dar, după cele întâmplate, nu strică să fiu prevăzătoare chiar şi cu el. O, dacă eram sigură că Maurice mă îndrăgeşte, nu-mi mai păsa de nimic. Cât de groaznică-i pentru mine nepăsarea ce-mi arată! Şi când te gândeşti că se poartă astfel cu mine, Louise Pointdexter! Nu, aşa nu se mai poate: trebui să scap de povara asta, fie şi cu preţul fericirii mele” …

Între timp, Zeb Stump se apropiase şi oprise calul în faţa casei.

— Dragă mister Stump – îl întâmpină bucuroasă Louise – nici nu ştii cât mă bucur să te văd! Hai, vino sus. Te pricepi straşnic la căţărat, aşa că scara e un fleac pentru dumneata. Aici e o privelişte minunată şi n-o să-ţi pară rău de osteneală.

— Dacă te văd pe dumneata, miss Louise, mă socot răsplătit împărăteşte. O clipă numai. O duc pe bătrânica mea la grajd şi vin.

Negrul Pluto, care răsărise ca din pământ, luă frâul din mâna vânătorului şi plecă cu calul spre grajd. Zeb Stump urcă pe azotee, sărind câte două-trei trepte o dată. Tânăra gazdă îl salută bucuroasă pentru a doua oară şi-l duse într-un colţ mai retras. Bătrânul îi simţi din prima clipă tulburarea şi înţelese că n-a fost poftit sus ca să admire frumuseţea priveliştii.

— Spune-mi, te rog, mister Stump, fiindcă dumneata cred că ştii totul – începu Louise, atingându-i braţul şi privindu-l întrebător în ochi. Cum se simte? E rănit grav?

— Mă întrebaţi de mister Callhown?

— Nu, nu. Starea lui mi-e cunoscută. Nu de el vorbesc.

— După câte ştiu, sunt doi răniţi şi unul e Maurice-Mustangerul. De el mă întrebaţi?

— Da, de el. Înţelegi, deşi s-a certat cu vărul meu, nu pot fi indiferentă faţă de omul acesta. Maurice Gérald mi-a salvat viaţa de două ori. Spune-mi, e rănit grav?

Vorbele creolei vădeau atâta tulburare, încât orice glumă ar fi fost nelalocul ei. Şi Zeb se grăbi să-i răspundă:

— Nu-i nici o primejdie. Un glonţ i-a străpuns piciorul ceva mai sus de gleznă. O rană care te sâcâie taman cât o zgârietură. Un alt glonţ l-a nimerit în braţul stâng, dar asta nu-i mare lucru. Hm, în schimb a pierdut destul sânge! Altminteri, se simte bine şi peste câteva zile o să se dea jos din pat. El spune că dacă ar da o raită călare prin prerie, s-ar lecui mai iute decât pot să-l lecuiască toţi doctorii din Texas. Şi eu gândesc la fel. Numai că, până una alta, chirurgul fortului, care-l îngrijeşte, îl ţine la pat.

— Unde e?

— La hotel. Acolo unde s-a petrecut toată povestea.

— Aud că la Oberdoofer nu se stă prea bine. O fi având nevoie de o mulţime de lucruri… O clipă, mister Stump, mă întorc îndată. Aş vrea să-i trimit câte ceva. Faci asta pentru mine, nu-i aşa? Sunt convinsă.

Fără să-i mai aştepte răspunsul, Louise coborî scara într-un suflet. Se întoarse cu un coş în mână:

— Dragă Mister Stump, fii bun şi du-i asta lui mister Gérald. Am pus aici nişte vin, dulceaţă şi alte lucruri. Când eşti bolnav, simţi nevoia să te răsfeţi şi mă îndoiesc să găsească la hotel ceva bun. Dar să nu-i spui cine te-a trimis. Să nu spui la nimeni. Ai să păstrezi taina, doar eşti uriaşul nostru cel bun!

— Puteţi fi liniştită în privinţa bătrânului Zeb Stump, miss Louise. Am aflat că a mai primit bunătăţi, i le-a adus un mexican. L-am întâlnit când veneam încoace. Mexicanul însoţea o tânără femeie care călărea ca un bărbat; el ţinea în mână un coşuleţ, la fel cu cel pe care mister Maurice, l-a primit de curând. Se vede că i-a dus tot felul de bunătăţi şi de astă dată.

Aceste câteva cuvinte erau pe deplin grăitoare. Totul devenise limpede ca lumina zilei: Louise Pointdexter avea o rivală. Mexicana cu lassoul era logodnica, dacă nu chiar iubita mustangerului. Coşuleţul aşezat pe parmaclâcul azoteei şi sprijinit de mâna creolei alunecă deodată în gol şi asta nu părea să fie o simplă întâmplare. Sticlele şi borcănaşele se făcură ţăndări pe lespezile de piatră ale curţii, împroşcând totul în jur.

— Ah, ce păcat! făcu Louise, străduindu-se să nu-şi trădeze tulburarea. Ce-o să spună Florinda! Dar nu-i nimic, mister Gérald e înconjurat cu multă grijă şi nu cred să aibă nevoie şi de darul meu. Sunt tare bucuroasă că n-a fost uitat: doar îi datorez atât de mult! Te rog, mister Stump, să nu spui nimic la nimeni. Nici măcar că am întrebat de el. Vărul meu i-a fost adversar în duel şi s-ar stârni discuţii inutile. Îmi făgăduieşti, dragă mister Zeb?

— Vă jur, dacă vreţi. Am să fiu mut, miss Louise. Vă puteţi bizui fără teamă pe bătrânul Zeb.

— Ştiu. Haidem de aici. Soarele a început să ardă. Mergem jos, poate găsim nişte whisky de Monongahel, slăbiciunea dumitale. Vino!

Tânăra creolă se îndreptă cu prefăcută voioşie spre scară, fredonând un vals din New Orleans. Curând îşi luară rămas bun, căci prezenţa bătrânului vânător nu-i mai spunea nimic. Apoi se închise în odaia ei, dornică să rămână singură, cu durerea ce-i umplea sufletul. Pentru prima oară în viaţă, Louise Pointdexter cunoştea chinurile geloziei. Pentru prima oară cunoştea dragostea adevărată. Era îndrăgostită de Maurice Gérald – nu mai încăpea nici o îndoială. Iar grija acelei señorite mexicane faţă de el nu putea fi doar o simplă prietenie. Desigur, între ei doi existau legături mai strânse.

Louise nu-şi mai găsea locul. Simţea că trebuia să o vadă cu orice chip pe mexicană, să o privească în ochi. La puţin timp după plecarea lui Zeb Stump, porunci să i se pregătească mustangul. Aşa cum bănuia, pe când se apropia de fort, îşi întâlni rivală. Drumul aici era umbrit de copaci şi mexicana stătea în şa, cu vălul pe umeri. Părul bogat şi negru ca pana corbului îi încadra chipul minunat şi oacheş. Supunându-se bunei-cuviinţe, se mulţumiră amândouă să se privească în treacăt. Dar după ce se depărtară puţin, nu se putură stăpâni şi întoarseră capul. Se vede că nu numai Louise auzise de señorita mexicană, ci şi señorita ştia de ea. Gândurile Louisei deveniseră şi mai negre.

„E frumoasă! îşi zise ea, lăsându-şi rivala în urmă. Prea frumoasă ca să-i fie numai prietenă. El o iubeşte, sunt sigură. Numai aşa îmi explic indiferenţa lui faţă de mine. Trebuie să-l uit. Trebuie să arunc povara asta sentimentală… Să uiţi, uşor de zis. Dar oare sunt în stare? Nu trebuie să-l mai văd. Ce vină am ca să merit aceste suferinţe? O, Maurice Gérald, de ce oare te-am îndrăgit?”

CAPITOLUL XXVI

DIN NOU PE AZOTEE

Louisei Pointdexter îi era greu să lupte cu simţământul ce pusese stăpânire pe ea. La început crezu că prin puterea voinţei va izbuti să-şi înăbuşe durerea din inimă, că voioşia ei dintotdeauna are să o ajute. Dar zilele treceau fără să-i aducă nici o alinare: Maurice Gérald îi stăpânea prea mult inima. Erau clipe când îl ura sau, mai bine zis, se străduia să-l urască. Atunci i se părea că ar putea ea însăşi să-l ucidă fără nici o părere de rău. Dar toate acestea erau stări trecătoare. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea mai bine seama că şi dacă i-ar fi fost cel mai aprig duşman, tot n-ar fi încetat să-l iubească. Era peste puterile ei să-l dispreţuiască, să-l urască! Acum nu se mai străduia decât să fie cât mai nepăsătoare faţă de el. Zadarnice strădanii! Zi de zi urca aproape la fiecare ceas sus, pe azotee, şi se uita în lungul drumului. Mai mult. În ciuda hotărârii de a-l evita cu orice chip pe omul care o făcuse nefericită, rătăcea fără ţintă pe mustang prin prerie şi prin orăşel, doar-doar îl va întâlni.

La trei zile după ce-şi văzuse pentru prima oară rivală, Louise o zări din nou de pe azotee. Tânăra mexicană era însoţită de acelaşi călăreţ, ca şi data trecută. Omul ducea un coşuleţ la fel. Louise îi urmări cu privirea, tremurând de gelozie şi pizmuind-o amarnic pe aceea care i-o luase înainte în grija ei faţă de rănitul ţintuit la pat. Între timp mai aflase câte ceva despre ea. Se numea dona Isidora Covarubio de Los Lanos şi era fiica unui mare proprietar de pe Rio Grande şi nepoata unui plantator de pe Leona. Trecea drept o tânără excentrică, pricepută în mânuirea lassoului şi capabilă să îmblânzească orice mustang sălbatic, afară doar de propriile ei capricii. Iată părerea americanilor din settlement despre señorita mexicană. Departe de a o linişti, aceste lucruri avură darul să sporească şi mai mult gelozia Louisei. Tânăra creolă socotea că asemenea însuşiri trezesc admiraţia bărbaţilor faţă de frumoasa mexicană şi se îndoia că Maurice Gérald ar fi o excepţie.

Mai trecură câteva zile, dar fata cu lassoul nu se mai arătă. „Acum s-a vindecat – chibzuia creola în sinea ei – şi nu mai are nevoie de prea multă îngrijire”. Cugetând astfel, stătea pe azotee, privind în depărtare.

Era dimineaţă, curând după răsăritul soarelui, când se ivea de obicei călăreaţa. Deodată Louise încremeni: îl zări cu uimire pe Maurice Gérald. Călărea domol şi se ţinea în şa cu oarecare stângăcie. De cum îl recunoscu, se piti după parmaclâc. Un strigăt surd îi scăpă din piept. Nu era un strigăt de mirare, nici un strigăt de milă la vederea palorii de pe chipul mustangerului şi a braţului rănit. Era geamătul unei inimi copleşite de suferinţă.

Rănitul se înzdrăvenise şi nu mai avea nevoie de o soră de caritate. Acum se ducea el însuşi la ea. La adăpostul florilor de iucca, Louise urmărea cu înfrigurare orice mişcare a mustangerului. Simţi o mică uşurare când băgă de seamă că a aruncat câteva priviri spre Casa del Corvo şi fu de-a dreptul bucuroasă atunci când îl văzu oprindu-se în marginea crângului şi scrutând în direcţia haciendei.

O clipă îi licări în inimă speranţa că se gândeşte la ea. O bucurie trecătoare, căreia îi luă locul îndată aceeaşi amară tristeţe. Desigur, se ducea să o vadă pe dona Isidora Covarubio de Los Lanos. Ce-i drept, peste numai un ceas făcea cale întoarsă. Totuşi putea foarte bine să se fi întâlnit cu mexicana în crâng. Ce însemnătate mai avea faptul că mustangerul privi din nou spre haciendă şi din nou se opri în marginea crângului, cu ochii aţintiţi în direcţia Casei del Corvo? Asta nu putea să fie decât perfidie – numai astfel îşi explică Louise purtarea lui. Nu urmărea decât să-i zgândăre rănile inimii. De ce oare atâta cruzime? De ce s-a mai oprit să se uite spre haciendă, când mai avea pe buze sărutările fierbinţi ale Isidorei?

CAPITOLUL XXVII

MĂRTURISIREA

Louise Pointdexter stătea pe azotee, chinuită de gelozie. În ajun îşi jurase să nu mai urce niciodată aici, dar îşi calcă jurământul chiar a doua zi, mai înainte ca soarele să soarbă folia ce arginta ierburile preriei. Se uita cu încordare în lungul drumului şi, întocmai ca în ajun, îl zări pe mustanger trecând. Se pitulă îndată după parmaclâc. Mustangerul aruncă o privire spre haciendă, apoi se opri în marginea crângului, cătând aţintit în direcţia Casei del Corvo. Inima zvâcnea cu putere în pieptul tinerei creole, plină de nădejde şi teamă. Era gata să se arate, dar teama birui şi, după o clipă, pierdu călăreţul din ochi. Unde se ducea? Se ducea să o întâlnească pe Isidora, desigur. Mai putea oare să se îndoiască? Lucrurile trebuiau lămurite fără nici o întârziere.

Nu trecură nici douăzeci de minute şi pe drum apăru un cal bălţat, ca o blană de leopard. Inima geloasei creole nu putuse să mai îndure chinurile îndoielii. Oricare ar fi fost adevărul, era de preferat bănuielilor cumplite ce-o canoneau. Şi Louise se hotărâse să afle adevărul.

Porni spre crângul în care abia se afundase mustangerul. Salcâmii aşterneau umbre tremurătoare pe drum. Calul înainta aproape fără zgomot prin iarba înaltă şi mătăsoasă, dar fata se temea să nu nimerească cu copita în vreo piatră. Nu slăbea crângul din ochi. Curând urcă pe o colină, de unde zări o casă înconjurată de copaci înalţi. Era conacul lui Silvio Martinez, unchiul Isidorei – o ştia prea bine. Jos, în preria netedă ca în palmă, se vedeau şi alte aşezări, dar privirea întrebătoare a creolei stătea aţintită doar spre conacul din vale şi spre drumul ce ducea într-acolo. Călăreţul nu se zărea. „Cine ştie, poate că señorita i-a ieşit înainte, sau poate că Maurice e înăuntru. Unde or fi acum? În crâng, ori în casă? Şi dacă-s în casă, oare don Silvio ştie?”

Un nechezat răsunător şi un tropot de copite izbind în piatră curmară gândurile Louisei. Era mustangerul; urca povârnişul râpos, drept spre ea.

— Bună ziua, miss Pointdexter! vorbi Maurice, apropiindu-se. Sunteţi singură?

— Singură, sir. De ce n-aş fi singură?

— E drept, mi s-a spus că vă place să vă plimbaţi singură.

— Mi se pare că şi dumitale îţi place să te plimbi singur, mister Gérald. Oare mă înşel?

— Aveţi dreptate, îmi place să umblu de unul singur, mă cam feresc de oameni. Am ghinionul să locuiesc de o bucată de timp la tavernă, la hotel, cum îi zice pompos patronul. Acolo e o hărmălaie de nedescris şi asta mă oboseşte. Plimbările prin locurile liniştite, la umbra salcâmilor, mă odihnesc, mă desfată. Nu sunteţi de aceeaşi părere?

— Dumneata ştii mai bine. Doar ieşi des la plimbare.

— Des? E a doua oară. Abia m-am dat jos din pat, după boală. Iertaţi-mă, miss Pointdexter, de unde ştiţi că am mai trecut pe aici?

— O! făcu Louise, încurcată. Cum să nu ştiu? M-am obişnuit să-mi petrec aproape toată vremea pe azotee. Acolo, sus, e minunat, mai ales dimineaţa. Nu se putea să nu te văd trecând. Dar când ajungeai sub salcâmi, te pierdeam din ochi.

— Va să zică m-aţi văzut?

— Desigur. Doar drumul e-n apropierea casei noastre. Am văzut trecând şi o tânără lady şi-am admirat-o cu câtă iscusinţă a aruncat lassoul de gâtul unei biete antilope. Sunt convinsă că era fata de care mi-ai vorbit.

— Isidora?

— Da, Isidora.

— Tot ce se poate. A stat câtva timp aici, la un unchi al ei.

— Şi-a fost foarte atentă cu mister Maurice Gérald, nu?

— Da, într-adevăr, foarte atentă. Încă n-am avut posibilitatea să-i mulţumesc. Cu toată prietenia ce-mi poartă, nu-i îndrăgeşte pe străini şi nu s-ar învoi în ruptul capului să calce pragul lui mister Oberdoofer.

— Pesemne că-i place mai mult să vă întâlniţi aici, la umbra salcâmilor.

— N-am văzut-o de multă vreme şi n-am s-o văd încă vreo câteva luni, fiindcă a plecat pe Rio Grande.

— Adevărat, mister Gérald? Nu te-ai întâlnit niciodată cu ea de când a plecat de la unchiul ei?

— Nu – rosti Maurice, mirat. Între timp am aflat că a rămas aici numai ca să-mi trimită tot felul de bunătăţi. Sincer vorbind, mi-au prins de minune în perioada cât am zăcut la pat. Bucatele lui Oberdoofer sunt ca vai de lume, ca să nu mai spun despre felul cum s-a purtat cu mine. Dona Isidora m-a răsplătit cu dărnicie pentru serviciul neînsemnat pe care i l-am făcut cândva.

— Un serviciu? Pot să ştiu şi eu despre ce-i vorba, mister Gérald?

— O, desigur! Am scăpat-o pe dona Isidora din mâinile bandiţilor. Bandiţii o atacaseră pe drumul dinspre Rio Grande spre Leona şi, dacă nu soseam la vreme, cu greu ar fi izbutit să le scape.

— Şi dumneata numeşti asta un serviciu neînsemnat? Eşti foarte modest, mister Gérald. Dacă ar fi făcut cineva pentru mine aşa ceva…

— Cum l-aţi fi răsplătit? întrebă mustangerul, cuprins de o vădită tulburare.

— I-aş fi dăruit dragostea mea! murmură Louise.

— Atunci – şopti Maurice, aplecându-se spre ea – mi-aş da bucuros jumătate din viaţă ca să cădeţi în mâinile bandiţilor şi cealaltă jumătate ca să vă scap de ei.

— Adevărat, Maurice Gérald? Nu glumi cu mine! Doar nu sunt un copil. Spune-mi adevărul! Gândeşti cu adevărat tot ce mi-ai spus?

— Da, e adevărul adevărat. Vă jur! Mărturisirea mustangerului umplu inima Louisei de fericire.

CAPITOLUL XXVIII

FERICIREA INTERZISĂ

De când apăruseră coloniştii europeni în Texas, relaţiile lor cu indienii deveniseră subiectul cel mai palpitant de discuţie şi un necurmat prilej de emoţii. Fie că indienii, stăpânii de drept ai acestor pământuri, porneau război deschis împotriva cotropitorilor, fie că se statornicea o perioadă de acalmie, tot timpul se vorbea despre ei. Coloniştii discutau despre primejdiile care îi ameninţă ori se întrebau dacă triburile de piei-roşii au lăsat pentru multă vreme din mână tomahawkurile lor. Problema asta era dezbătută pretutindeni şi oricând, la dejun, la prânz sau la cină. În hacienda plantatorului ori în coliba vânătorului de mustangi, cuvintele „urs”, „puma”, „pecari[18]” se rosteau mult mai rar şi cu o teamă infinit mai mică decât cuvântul „indian”.

O veste primită din fort întări zvonul despre o asemenea primejdie. Era la vreo două săptămâni după picnic. De dimineaţă, în timp ce familia plantatorului se afla încă la micul dejun, un curier sosi din fort şi înmână un plic oficial lui Pointdexter.

— Veşti proaste! exclamă plantatorul, citind hârtia în grabă. De vreme ce însuşi maiorul a ajuns la convingerea asta, înseamnă că aşa e.

— Ceva rău, tată? întrebă Louise, împurpurându-se. Şi în acelaşi timp se gândea: „Oare ce-i scrie maiorul? Ieri l-am întâlnit în crâng şi m-a văzut cu… Oare despre asta îi scrie? Dumnezeule, dacă află tata?!” …

— „Tribul comancilor înaintează spre drumul militar”, iată ce ne anunţă maiorul! rosti Pointdexter.

— Asta-i tot? făcu Louise, răsuflând uşurată, de parcă n-ar fi fost vorba de nimic. Ne-am speriat degeaba. M-am temut de cine ştie ce grozăvii!

— Degeaba? Ce tot îndrugi, draga mea?!

Louise era de altă părere, dar nu răspunse.

— Maiorul e sigur că indienii au pornit război? întrebă Callhown. E sigur, unchiule?

— Spune că înainte nu dădea prea multă importanţă acestor zvonuri. Ieri noapte a picat însă în fort Pisica Sălbatică, căpetenia seminolilor, însoţit de câţiva reprezentanţi ai tribului. Ei i-au dat de ştire că în satele comancilor s-au ridicat stâlpi vopsiţi şi că de o lună încoace nu mai conteneşte dansul războinicilor în jurul stâlpilor. Pe alocuri au şi pornit la luptă şi pot să apară în orice clipă în împrejurimile settlementului.

— Pisica Sălbatică? făcu Louise. Parcă poţi avea încredere într-un trădător ca el? Coloniştii ar trebui să-l socotească un duşman, aşa cum îl socotesc şi cei din tribul lui.

— Ai dreptate, fata mea. Maiorul scrie la fel. Ne sfătuieşte să fim totuşi prevăzători. Acest netrebnic va trece fără îndoială de partea comancilor când va crede că a sosit momentul potrivit. Da, ce să-i faci! urmă plantatorul, punând scrisoarea deoparte. După ce sorbi din cafea şi muşcă dintr-o napolitană, continuă: Să sperăm că dacă ies la drumul militar şi vin încoace, comancii vor da înapoi în faţa zidurilor Casei del Corvo.

În clipa aceea, în pragul sufrageriei unde şedeau adunaţi cu toţii, se ivi un negru cu chipul numai zâmbet.

— Ce este, Pluto? întrebă stăpânul casei.

— Nimic, mister Woodley. Voiam doar să-i spun lui miss Louise c-am pus şaua pe cal. Mustangului nu-i place pietrişul din curte, e nerăbdător să calce iarba moale a preriei.

— Te duci la plimbare, Louise? întrebă plantatorul, cu o vădită nemulţumire.

— Da, tată. Mă plimb puţin.

— Eu, unul, n-aş fi de părere.

— De ce?

— Nu-mi place să pleci singură de acasă. Nu se cade.

— De ce, tată? Doar nu-i prima dată.

— Da, pleci adeseori… din păcate!

Observaţia plantatorului stârni o roşeaţă uşoară în obrajii fetei, deşi aceasta nu prea înţelegea ce vrea să spună.

— Dacă ai ceva împotrivă, renunţ, tată. Te-ai hotărât oare să mă ţii închisă în casă? Vouă, bărbaţilor, ce vă pasă! Plecaţi cu toţii după treburi. Frumoasă viaţă îmi oferi în acest Texas atât de plăcut, n-am ce zice.

— Nu m-ai înţeles, Louise. N-am nimic împotrivă să ieşi la plimbare, plimbă-te cât pofteşti, dar nu singură. Să te însoţească Henry sau Casey. Singură nu vreau să pleci. Am motivele mele.

— Motive? Ce motive?

Întrebarea-i scăpă fără să vrea şi-i păru rău că nu s-a stăpânit. Aştepta neliniştită, dar răspunsul tatălui ei îi risipi întrucâtva temerile.

— Vrei să cunoşti motivele? Nu uita că Texasul nu este Louisiana, unde o fată poate să plece liniştită de acasă şi să se plimbe pe unde pofteşte. Aici, în Texas, eşti pândită la fiece pas de primejdie. Dacă ne-am gândi, de pildă, numai la indieni…

— N-am de ce să mă tem de indieni. Nu mă depărtez niciodată mai mult de cinci mile de casă.

— Cinci mile! făcu sarcastic căpitanul. Asta e ca şi cum te-ai depărta la cincizeci de mile. Poţi să te pomeneşti faţă-n faţă cu indienii la o sută de paşi de poarta casei, la fel de bine ca şi la o sută de mile. Din clipa când ieşi pe drumul militar, poţi să dai ochii cu ei oriunde şi oricând. Unchiul Woodley are dreptate. E o mare imprudenţă să pleci singură de-acasă!

— Crezi? zise fata ironic, întorcându-se spre vărul ei. Te-aş ruga un singur lucru: spune-mi, în ce-ar consta ajutorul tău dacă într-adevăr mi-ar ieşi comancii în cale? Zău, mă îndoiesc foarte mult de acest ajutor… Minunat tablou: noi doi în mijlocul unui trib războinic de indieni tatuaţi! Ha-ha! Tu ai fi în primejdie, nu eu! Eu aş scăpa cu fugă, deci le rămâi tu, să se răfuiască cu tine. Să pleci la cinci mile de casă! Grozavă primejdie, n-am ce zice! Caută în tot Texasul un călăreţ capabil să mă ajungă din urmă, atunci când sunt cu dragă mea Lună! Mă îndoiesc să găseşti, Casey!

— Sfârşeşte, Louise! interveni Pointdexter, cu asprime. Nu-mi place să te aud vorbind aşa… N-o lua în seamă, Casey! Lăsând deoparte pe indieni, află că pe aici roiesc tot felul de lepădături. Îţi interzic să pleci singură la plimbare, aşa ca până acum, te rog să nu uiţi.

— Fie, dacă vrei tu, tată – murmură Louise, ridicându-se de la masă. Nu pot să trec peste cuvântul tău. Dar să ştii c-am să mă îmbolnăvesc stând închisă în casă… Du-te, Pluto! urmă ea, întorcându-se spre negrul rămas în uşă, cu acelaşi zâmbet pe faţă. Dă-i drumul Lunii în ţarc sau pe păşune, unde crezi tu, las-o să alerge în voie prin prerie dacă-i place. Nu mai plec nicăieri.

Fata ieşi îndată din încăpere. „Oare ce-a aflat tata? Poate că nu-s decât nişte simple bănuieli de-ale lui. Cine să-i fi spus? Oare ştie ceva de întâlnirea noastră?”

CAPITOLUL XXIX

Date: 2015-12-24; view: 529