JURĂMÂNTUL RĂZBUNĂRII

Callhown îşi petrecea tot timpul în camera lui somptuoasă. Egoist înăcrit cum era, nu credea în prietenie şi de aceea nici nu avea prieteni. Suferinţele-i fizice erau sporite de chinuri sufleteşti, de conştiinţa singurătăţii lui. Oare va scăpa teafăr, fără vreo vătămare? Cui îi păsa de asta? Nimeni nu se neliniştea în mod sincer de soarta lui şi Callhown ştia bine acest lucru. Dacă i se arăta oarecare atenţie, era numai mulţumită legăturilor de rudenie. Nici nu se putea altfel. Purtarea căpitanului faţă de verişoara şi de vărul său nu avea cum să-l facă respectat. Mândrul Woodley Pointdexter nutrea doar dezgust faţă de el – un dezgust amestecat cu teamă. E drept, simţământul acesta se ivise de puţină vreme în sufletul bătrânului plantator. Aşa cum am mai spus, Pointdexter îi era îndatorat, iar datoriile crescuseră într-o asemenea măsură, încât Casey Callhown devenise de fapt adevăratul stăpân al Casei del Corvo. Şi el se bizuia în orice împrejurare pe această stare de lucruri.

În ultima vreme, Callhown se străduia din răsputeri să profite de situaţie pentru a obţine mâna Louisei. O iubea de mult, cu patimă. Nu fusese în stare să-i cucerească inima şi fata nu-i ascundea asta. De aceea se hotărî să-şi atingă scopul cu ajutorul tatălui ei, conştient de puterea pe care o avea asupra plantatorului. Nu-i de mirare deci că în atmosfera aceasta, în tot timpul cât zăcu la pat, cu viaţa în primejdie, i se dădu mai puţină atenţie decât în alte împrejurări. În perioada când simţise lămurit ameninţarea morţii, Callhown devenise parcă mai bun cu cei din jur. Dar asta nu ţinu mult. De îndată ce înţelese că primejdia a trecut, în el se trezi din nou sălbăticia firii lui nestăpânite, sporită acum de conştiinţa ruşinoasei înfrângeri în duelul cu mustangerul. Îi plăcea să arunce praf în ochii celor din jur, să o facă pe eroul, să se arate mai cu moţ decât toţi. Numai că de acum înainte îşi mâncase papara. Băştinaşii aproape că nici nu-l mai luau în seamă şi asta îl chinuia cumplit. Era peste puterile căpitanului Callhown să recunoască deschis că omul care l-a umilit e rivalul lui în dragoste. Din această cauză, Maurice-Mustangerul trebuia să moară. Dacă nu de mâna lui, Casey Callhown, atunci de mâna altcuiva.

Căpitanul era încredinţat că va găsi în preria întinsă a Texasului un ucigaş lacom de bani. Aurul doar e atotputernic. Or Callhown avea destul aur şi nu-i era greu să cumpere mâna unui ucigaş. În singurătatea odăii sale, aşteptând să se înzdrăvenească, Callhown plănuia cu înfrigurare moartea mustangerului. Voia să găsească o unealtă, un om care să ucidă pentru bani. Îşi aminti deodată de un mexican, mustanger ca şi Maurice. Era convins că între ei doi nu pot exista legături de prietenie. Oamenii cu această îndeletnicire, unică în felul ei, aveau o faimă proastă în Texas. Mustangerii erau de obicei indivizi proveniţi din drojdia societăţii. Când se aflau în settlement, sâcâiau oamenii cumsecade cu veşnicele lor scandaluri. Dar să întâlneşti vreunul în preria pustie, însemna să nu mai fii sigur de viaţă. Casey Callhown îşi aminti deci de un asemenea individ potrivit pentru ceea ce plănuia.

Îşi aminti de asemenea că-l vedea mereu la tavernă şi că-l zărise şi în seara duelului. Omul cu pricina era unul dintre cei care-l purtaseră pe targă după duelul fatal. Îi sună în urechi o vorbă aruncată de mexican la adresa lui Maurice Gérald, care arăta lămurit că nu-i este prieten, ci dimpotrivă. Mai târziu, Callhown află că mexicanul era un duşman înverşunat al lui Maurice. Hotărî deci să se oprească asupra lui. Îl chemă la el, iar după aceea începură să se întâlnească tot mai des. De fiecare dată se încuiau în odaie şi discutau îndelung. Cei din jur nu bănuiau nimic. Cum musafirul căpitanului se îndeletnicea cu negoţul de cai şi de vite, se presupunea că au relaţii de afaceri, lucru cât se poate de firesc. Mexicanul însuşi fusese convins la început că acesta e rostul întâlnirilor cu căpitanul. O vreme destul de îndelungată nu discută decât despre afaceri: şiretul iancheu din Mississippi nu şi-ar fi dezvăluit adevăratele gânduri faţă de un om pe care nu-l cunoştea îndeajuns. Şi abia după o trebuşoară cât se poate de bănoasă pentru mexican, udată din belşug cu băutură bună, Callhown se apucă să-l iscodească mai amănunţit despre relaţiile lui cu Maurice-Mustangerul.

Discuţia asta îl convinse pe căpitan că se poate bizui în totul pe mexican, că omul e gata să facă orice i-ar cere, să şi ucidă, la o adică. Mexicanul nu-şi ascundea ura faţă de Maurice-Mustangerul. Şi-l ura pentru acelaşi motiv ca şi Casey Callhown. Totul pornea de la o femeie. Maurice se abătea din când în când pe la o doncella cu ochii negri, pe malul lui Rio Grande şi fata începuse să prefere tovărăşia mustangerului irlandez în locul mustangerului mexican. Mexicanul nu pomeni numele fetei şi Callhown nici nu-şi dădu osteneala să-l întrebe.

Câtă vreme zăcu Maurice, căpitanul se întâlni mereu cu mustangerul mexican, cu care discută îndelung şi în mare taină. În tot acest timp chibzuiră amănunţit un plan. Dacă ajunseseră să-l desăvârşească sau nu şi ce anume gânduri diavoleşti aveau, acesta era secretul lor.

Lumea din jur băgă doar de seamă că Miguel Diaz, poreclit El Coyot[17] şi Casey Callhown deveniseră prieteni nedespărţiţi. Mulţi se mirau de această prietenie ciudată.

CAPITOLUL XXIV

PE AZOTEE

Ziua începe o dată cu răsăritul soarelui pe plantaţiile Texasului. Clopotul care cheamă sclavii negri la muncă trezeşte în acelaşi timp şi pe stăpâni. Aşa se statornicise rânduiala pe domeniul Casei del Corvo încă de pe vremea vechiului proprietar. Familia plantatorului american nu schimbă acest obicei, ce-i drept nu din dorinţa de a respecta o tradiţie, ci pentru, că natura însăşi îl impunea, în Texasul însorit, unde primăvara domneşte aproape fără încetare, era păcat să trândăveşti în pat în dimineţile înmiresmate.

Frumoasă – ca înseşi zorile, Louise stătea pe azotee, sprijinită de parmaclâc. Ochii ei cătau absent spre soarele al cărui disc începuse să se ridice în zare: pesemne că gândurile îi rătăceau departe. Nu auzea cântul păsărelelor ce prind glas de la întâia geană a zorilor şi nu vedea nimic în jur. O umbră îi stăruia pe chipul întristat şi o şoaptă care-i scăpă fără voie îi trăda taina:

— Poate că-i grav rănit, poate că e pe moarte. Şi eu nu pot nici măcar să trimit pe cineva până la el. N-am încredere în nimeni. Unde o fi zăcând? Cine l-o fi îngrijind? Acum are nevoie de ajutor, de înţelegere. Unde o fi dispărut Zeb Stump? N-a mai dat de o veşnicie pe la noi!

Tânăra creolă îşi aruncă privirea în lungul drumului ce ducea spre fortul Indge. Zeb Stump trecea adesea pe acolo, dar acum nu se vedea pe nicăieri. După câteva clipe, Louise se întoarse brusc: i se păru că aude pe cineva venind din partea opusă. Într-adevăr, din desişul verde al crângului apăru un călăreţ. La început fu încredinţată că e un bărbat, dar curând îşi dădu seama că s-a înşelat: era o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti, care se ţine în şa întocmai ca un bărbat. Un văl străveziu îi acoperea chipul, încât era greu să-i distingi trăsăturile. Totuşi Louisei nu-i scăpă ovalul frumos al feţei oacheşe, cu o uşoară rumeneală în obraji. Întrezări de asemenea doi ochi frumoşi şi negri, strălucitori ca stelele din sud. În urma necunoscutei venea un alt călăreţ, pesemne slujitorul ei.

„Cine să fie? se gândi Louise Pointdexter şi, cu o mişcare grăbită, duse la ochi binoclul ei micuţ, dornică să vadă mai bine pe ciudata călăreaţă. E o mexicană, fără îndoială, iar omul de pe catâr e servitorul ei. Vreo nobilă, señorita, cu siguranţă. Credeam că locuiesc toate pe malul celălalt al lui Rio Grande. A, servitorul duce în mână un coşuleţ. Ce-o fi înăuntru? Şi ce-i aduce la noi în settlement? Săptămâna asta e a treia oară când o văd trecând. De bună seamă că locuiesc undeva pe o plantaţie din josul râului. Ce călăreaţă excentrică! Am auzit că aşa călăresc mexicancele. Ce-ar fi să fac şi eu la fel? Cum s-ar mai minuna mamele noastre puritane! Ha-ha-ha! Parcă le şi văd cum s-ar îngrozi!”

Din desiş ţâşni pe neaşteptate o antilopă, tăind drumul. Călăreaţă îşi smulse vălul de pe faţă şi îşi roti mâna dreaptă de câteva ori prin aer, închipuind tot atâtea cercuri.

— Oare ce vrea să facă? şopti Louise. A, un lassou!

Señorita mânuia în chip desăvârşit arma naţională a mexicanilor. Cu o mişcare dibace, ea aruncă lassoul de gâtul antilopei, strânse laţul şi animalul, ameţit, căzu la pământ. Servitorul zori catârul, sări jos într-o clipă, scoase un cuţit şi înjunghie antilopă. Apoi, aruncând leşul pe spinarea catârului, se săltă în şa şi porni în urma călăreţei. Între timp, señorita strânsese lassoul. Lăsându-şi voalul pe obraz, ea îşi văzu liniştită de drum, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O tulburare nedesluşită o cuprinse pe Louise.

„Oare să fie ea? Ea? El spunea că e de seamă mea, numai puţin mai scundă. Spunea că locuieşte pe Rio Grande şi că vine din când în când aici, pe Leona, la nişte rude. Cine-i călăreaţă? De ce nu l-am întrebat atunci cum o cheamă? Oare ea să fie?”

CAPITOLUL XXV

Date: 2015-12-24; view: 505