UN PICNIC ÎN PRERIE

Zorii trandafirii prinseră să lumineze piaţa fortului Indge. În faţa locuinţelor ofiţereşti se vedea un furgon de mărime mijlocie, la care era înhămată o pereche de catâri mexicani. Judecând după nerăbdarea cu care băteau din copite, dădeau din coadă şi mişcau din urechi, ghiceai lesne că aşteaptă acolo de multă vreme. Nerăbdarea catârilor prevenea totodată orice gură-cască să nu se apropie prea mult, ca nu cumva patrupedele să-i blagoslovească cu vreo copită. Noroc că nu se vedea nimeni prin preajmă. În pâcla zorilor desluşeai acolo o siluetă de uriaş, cu o pălărie de pâslă pe cap. Nu era greu să-l recunoşti pe încercatul vânător Zeb Stump. Călare pe bătrâna lui iapă, stătea locului ca ţintuit. O mişcare febrilă, se observa în jur. Nişte mogâldeţe forfoteau încolo şi încoace, de la furgon spre locuinţele ofiţerilor şi înapoi. Vreo zece la număr, se deosebeau între ele fie prin îmbrăcăminte, fie prin culoarea pielei. Cei mai mulţi erau soldaţi din armata neregulată. Doi erau pesemne bucătari, restul – ordonanţe ale ofiţerilor. Dintre aceştia din urmă atrăgea în chip deosebit atenţia un negru, care se plimba plin de importanţă de colo-colo. Era lacheul maiorului, comandantul fortului. Conducerea grupului o avea un sergent în uniformă. El trebuia să încarce furgonul cu provizii şi băuturi. În ciuda belşugului de bucate şi vinuri, între cei ce luau parte la pregătirile pentru picnic se găsea şi un nemulţumit. Acesta era Zeb Stump.

— Ascultă, şefule! se adresă el sergentului. Nu simt miros de porumb şi nici n-am băgat de seamă să fi încărcat aşa ceva în furgon. Acolo, în prerie, se va mai găsi câte cineva care să-l prefere tuturor mofturilor astea franţuzeşti, ca, bunăoară, „şampania” – mi se pare că aşa-i spuneţi vinului franţuzesc, nu?

— Să preferi porumbul, şampaniei? Vorbeşti de cai, mister Stump, ia spune?

— La naiba cu căii tăi! Nici pomeneală de porumbul cailor. Mă gândesc la whiskyul de Monongahel!

— Aaa, acum totul e limpede! Ai perfectă dreptate, mister Stump! Nu trebuie să uităm de whisky. Parcă am şi văzut pregătită o garafă, numai bună pentru picnic.

— Chiar aşa, don’ sergent! se auzi ordonanţa maiorului, care tocmai se apropia de furgon, aducând o garafă pântecoasă.

Socotind că pregătirile sunt terminate, bătrânul vânător începu să dea semne de nerăbdare.

— Ei, şefule, ce zici, e gata totul? Ar fi timpul s-o luăm din loc!

— Încă niţel, mister Stump. Bucătarul zice să mai stăm până se frig puii. Adineauri i-a întors în tigaie.

— Înghiţi-l-ar pământul să-l înghită cu puii lui cu tot! Puii nu fac nici două parale pe lângă curcanul sălbatic din prerie. Până şi maiorul i-a prins gustul. Nu degeaba mi-a spus să-i aduc un curcan bun. Cum vrei să vânezi un curcan sălbatic, cu soarele ridicat pe cer? Şi cu căruţa asta hodorogind în urmă! Poftim de mai vânează! Ehei, şefule, nu-ţi închipui că sălbăticiunile-s neroade ca soldaţii din fort! Curcanul sălbatic e cel mai iute din toată suflarea preriei. Ca să-l poţi păcăli, trebuie să te scoli o dată cu soarele, dacă nu şi mai devreme.

— E drept, mister Stump, don’ maior se bizuie pe iscusinţa dumitale de vânător şi speră să guste azi dintr-un curcan.

— Ţi-o spun deschis, prietene: maiorul vostru nu vrea plocon numai un curcan, dar şi niscaiva fripturică de bizon, deşi de vreo douăzeci de ani n-a mai văzut nimeni bizon. Adevărat, am auzit că scriitorii europeni scriu în cărţile lor tocmai pe dos, mai cu seamă franţuzii. Ei, dar asta, cum se zice, e o chestie de conştiinţă. Azi nu se mai găsesc bizoni pe meleagurile noastre. Au fost stârpiţi cu desăvârşire… În schimb găseşti din belşug urşi, cerbi, ţapi şi curcani sălbatici. Toate bune, dar dacă vrei să faci rost de vânat pentru prânz, trebuie să iei gustarea de dimineaţă cu noaptea-n cap. Pe scurt, şefule, dacă ţii ca oaspeţii tăi simandicoşi să mestece curcan la prânz, atunci porunceşte s-o pornim.

Vorba convingătoare a bătrânului vânător îşi atinse scopul şi, curând – furgonul se urni din loc. În urmă veneau câţiva soldaţi albi şi negri. În fruntea convoiului mergea Zeb Stump, călare pe bătrâna lui iapă, arătând celorlalţi drumul prin stepa largă dintre Leona şi Rio de Nueces.

Nu trecură nici douăzeci de minute şi în piaţa fortului începu să se înfiripeze un alt grup. Apărură doamne călare, însoţite de bărbaţi – prieteni şi rude. Se adunară aici aproape toţi invitaţii de la petrecerea lui Pointdexter. Veni şi plantatorul însoţit de fiul său Henry, de nepotul său Casey Callhown şi de fiica sa Louise. Tânăra creolă călărea pe mustangul rotat. Picnicul se organizase în cinstea lui Pointdexter. Maiorul şi ofiţerii erau gazde, iar plantatorul şi prietenii săi, invitaţi. Pentru a distra oaspeţii, se plănuise o vânătoare de cai sălbatici. Locul potrivit pentru o asemenea treabă putea fi numai preria, începând de la vreo douăzeci de mile de fort. Iată de ce trebuiau să pornească devreme la drum şi să ia cu ei provizii îndestulătoare. În clipa când razele soarelui începură să se zbenguie pe faţa de oglindă a apelor Leonei, grupul excursioniştilor, însoţit de douăzeci de dragoni călare, era gata de drum. Ca şi grupul care plecase mai înainte cu furgonul, aveau şi ei o călăuză, dar nu era bătrânul vânător Zeb, cu haina lui decolorată şi cu pălăria lui veche de pâslă, ci tânărul şi chipeşul vânător de cai sălbatici, într-un pitoresc costum de mustanger mexican.

— La drum, Maurice! strigă maiorul când văzu adunată toată lumea şi, adresându-se celor de faţă, adăugă: Doamnelor şi domnilor, tânărul acesta este un excelent vânător şi cunoscător al căilor sălbatici. Dacă există cineva în Texas capabil să ne arate cum se vânează mustangii, atunci omul acesta nu poate fi decât Maurice-Mustangerul.

— Nu merit asemenea laude, domnule maior – zise tânărul irlandez, înclinându-se politicos. Nu vă pot făgădui decât să vă arăt locul unde se găsesc mustangi.

„Cât e de modest!” se gândi în sinea ei Louise. Aproape în aceeaşi clipă, voiosul convoi de călăreţi, în frunte cu mustangerul, o porni la drum. Pentru cei din Texas e o nimica toată să străbaţi douăzeci de mile prin prerie. Făcură distanţa în mai puţin de trei ore. Călătoria se sfârşi cu bine – dacă nu punem la socoteală faptul că toată lumea avea o foame de lup. Din fericire, furgonul cu provizii nu se lăsă aşteptat şi, cu mult înainte de ora prânzului, voiosul grup se aşeză să mănânce la umbra unui nuc uriaş de pe malul lui Rio de Nueces.

CAPITOLUL XIV

MANADA

Excursioniştii noştri nici nu puteau găsi un loc mai nimerit pentru vânătoare şi un popas mai vesel decât acela ales de Maurice Gérald. Vinurile scumpe din pivniţele de la San-Antonio începură să spumege în cupe, iar larma voioasă a glasurilor răsuna până departe în prerie. Bolta cerului părea mai albastră şi verdeaţa ierburilor mai vie.

— Mustenos! se auzi pe neaşteptate strigătul unui vaquero[14] mexican.

Maurice goli iute paharul pe care-l ţinea în mână şi sări pe cal.

— Cavallada[15]? întrebă el.

— Nu, manada – răspunse mexicanul.

— Ce tot trăncănesc ăştia? mormăi căpitanul Callhown.

— Mustenos e numele mexican al mustangului – lămuri maiorul. Manada este o herghelie de iepe sălbatice, în perioada asta, iepele se ţin în grup, separat de armăsari, numai dacă…

— Dacă ce? îl întrerupse nerăbdător căpitanul.

— Numai dacă nu sunt atacate de măgari – răspunse maiorul, cu un aer naiv.

Toţi izbucniră în râs. Între timp, manada se apropiase.

— Pe cai! răsunară glasuri din toate părţile.

După cât se părea, herghelia gonea acum pe creasta dealului unde stătea acel vaquero care o zărise. Mexicanul sări în şa. După o clipă se afla în mijlocul hergheliei, cu lassoul în mână. Iepele goneau turbat, fornăind sălbatic, ca şi cum ar fi vrut să scape de un urmăritor nevăzut, fără să ia în seamă nici furgonul, nici călăreţul.

— Sunt urmărite! spuse Maurice, văzând animalele scoase din minţi. Ce se petrece acolo, Crespino? strigă el către un mexican; de la postul său, acesta trebuia să vadă cine goneşte herghelia.

Rămaseră tăcuţi, în aşteptare, cu o expresie de teamă şi nelinişte întipărită pe faţă.

— E măgarul sălbatic! se auzi un răspuns în spaniolă.

— Masculul! adăugă Crespino.

— Chiar aşa! Trebuie să-l oprim cu orice chip pe ticălosul ăsta, altfel ne strică toată vânătoarea. Cât timp măgarul sălbatic goneşte după o herghelie, nici o putere din lume nu poate s-o oprească… Ia vezi, e departe?

— E aproape de tot, don Mauricio, vine drept spre mine!

— Încearcă şi aruncă lassoul. Dacă nu-l prinzi, împuşcă-l! Trebuie să isprăvim cu el într-un fel.

Aproape nimeni dintre invitaţi nu ştia în ce constă puterea urmăritorului. Singur mustangerul putea să înţeleagă ce ascund aceste cuvinte: „Măgarul sălbatic, masculul” …

— Maurice, explică-mi, ce se petrece? îl rugă maiorul.

— Priviţi într-acolo – arătă mustangerul spre o culme de deal.

Pe creasta dealului gonea cu o repeziciune uimitoare, de-ai fi zis că zboară, dobitocul pe care toţi erau obişnuiţi să-l socotească întruchiparea încetinelii şi a prostiei – un măgar sălbatic – aproape tot atât de voinic ca şi iepele pe care le urmărea. În goana lui bezmetică, chiar dacă nu ţinea pasul cu herghelia, nici în urmă nu rămânea. Invitaţii abia apucară să schimbe câteva cuvinte, că iepele sălbatice ajunseseră aproape de tot. Deodată – ca şi cum abia atunci ar fi zărit călăreţii – herghelia uită de urmăritor şi se abătu într-o parte.

— Rămâneţi pe loc, domnilor. Stăpâniţi caii! răsună vocea lui Maurice Gérald. Cunosc locul unde le place să pască. Acum, într-acolo aleargă. Ne vom duce şi noi acolo: va fi o vânătoare straşnică. Aici s-ar împrăştia prin crâng şi nu le-am mai vedea. Oh, señor Crespino, trimite odată un glonţ nemernicului ăsta! Doar îl ai în bătaia puştii!

Mexicanul desprinse iute de la oblânc o puşcă cu ţeava scurtă – o escopetă – ochi şi trase. La auzul împuşcăturii, măgarul scoase un răget furios. Nu era însă decât un răspuns la provocare. Crespino pesemne că nu-l nimerise.

— Trebuie să-l opresc cu orice preţ! strigă mustangerul. Altfel îşi continuă urmărirea până la noapte.

Smuci frâul şi dădu pinteni calului. Castro ţâşni ca o săgeată în urma măgarului sălbatic. În câteva clipe, calul şi stăpânul său se aflau la distanţa unei aruncături de lassou de urmăritorul hergheliei. După încă o clipă, laţul lassoului azvârlit cu o iuţeală fulgerătoare se lăsă peste urechile lungi ale măgarului. Maurice întoarse calul brusc, lăsând lassoul să se desfăşoare. Castro se înţepeni supus în loc, aşteptând să se întindă funia. Măgarul, care gonea înainte, se opinti pe neaşteptate în laţ şi, ridicându-se pe picioarele dindărăt, se prăbuşi greoi pe spate, ca străpuns în inimă de un glonţ.

Era doar ameţit, nu sugrumat şi mexicanul îl ucise cu o lovitură de cuţit.

*

* *

Toţi aşteptau să vadă ce va face Maurice. Între timp, el desfăcuse laţul de pe gâtul măgarului sălbatic şi se apucase să-şi strângă colac lassoul. Deodată, în mişcările irlandezului se simţi din nou graba. În clipa următoare se aruncă din nou în şa. Pesemne că-l alarma ceva şi de astă dată.

Louise Pointdexter galopa pe mustangul rotat, hotărâtă parcă să-i întreacă pe toţi în urmărirea hergheliei.

Singur Maurice ghicise ce se ascundea în purtarea mustangului... Vânătorul îşi dăduse seama că herghelia care trecuse prin faţa lor era chiar herghelia mustangului rotat. Fără îndoială că, văzându-şi vechile tovarăşe, iapa, cu călăreaţa în spinare, alerga să se alăture iarăşi hergheliei. Curând, toţi îi ghiciră gândul. Într-o pornire galantă, Callhown, Hencock şi Crossman se aruncară în urma fetei. Alţi vreo zece tineri – plantatori, avocaţi, judecători – le urmară pildă. Fiecare visa să devină eroul acestei urmăriri, dar aproape nici unul nu era îngrijorat, întrucât o ştiau pe Louise Pointdexter o călăreaţă iscusită.

Un şes nesfârşit şi neted ca arena unui circ se aşternea în faţa tinerei creole. Mustangul rotat va goni aşa până va obosi. Era îndoielnic ca Louise să fie ameninţată de vreo primejdie. Un singur om nu împărtăşea această părere: mustangerul. El se avântă ultimul în urma Louisei. Zăbovise ca să-şi strângă lassoul. Deodată, iată-l în şa, pornind în urmărire. Ceilalţi apucaseră să i-o ia cu mult înainte. În frunte galopa Callhown, Hencock şi Crossman veneau după el, la mică distanţă. În spatele lor goneau ceilalţi.

În scurt timp, Maurice pe murgul său, îi întrecu rând pe rând pe toţi, apoi îl întrecu şi pe căpitan, care-l blestemă în gând, plin de o furie neputincioasă.

Soarele amiezii lumină un tablou cu totul neobişnuit. O herghelie de cai sălbatici gonea cu o iuţeală uimitoare prin preria nemărginită. O iapă din aceeaşi herghelie, cu o călăreaţa în spinare, gonea la vreo cinci sute de paşi în urmă. Cam la aceeaşi distanţă, pe un cal murg, gonea un călăreţ în pitorescul port mexican, iar în urma lui, departe, venea un şir întreg de alţi călăreţi. În spatele tuturor galopa un pâlc de dragoni, abia desprins de un grup de doamne şi de domni care gesticulau agitaţi.

După vreo douăzeci de minute, tabloul se schimbă. Eroii erau aceiaşi, numai poziţia lor era alta: manada se depărtase şi mai mult de mustangul rotat, mustangul de murg, iar ceilalţi călăreţi aproape că nici nu se mai vedeau. Un vultur doar i-ar fi putut zări cu ochiul său ager, din înaltul cerului de safir. Iepele sălbatice, mustangul rotat cu stăpâna sa, murgul cu călăreţul lui rămăseseră singuri în largul preriei.

CAPITOLUL XV

FUGARA E AJUNSĂ DIN URMĂ

Apriga urmărire continuă încă o milă, fără schimbări deosebite. Iepele sălbatice goneau ca şi mai înainte, dar acum nu mai erau înnebunite de spaimă, nu mai fornăiau şi nu mai nechezau. În spatele hergheliei se auzea din când în când nechezatul mustangului rotat, însă tovarăşele lui de odinioară nici nu păreau să-l bage în seamă. Louise stătea liniştită în şa, fără să bănuiască nimic. În schimb, călăreţul de pe calul murg părea stăpânit de o adâncă îngrijorare. Întreaga-i înfăţişare mărturisea deznădejde şi spaimă.

— Mai repede, Castro! îşi îmboldea Maurice fugarul, plin de nerăbdare. Ce-ai păţit astăzi? Data trecută ai izbutit să o ajungi din urmă, ce-i drept, cu oarecare greutate. Dar acum poartă pe cineva în şa. Acum poartă în şa fiinţa care mi-e mai scumpă decât orice pe lume şi pentru care aş jertfi viaţa mea cât şi a ta. Mai repede, mai repede! Ce se întâmplă dacă o pierd din vedere? Va pieri, fără îndoială! Şi Maurice gonea mereu, fără să-şi ia ochii de la fata ce se depărta din ce în ce mai mult. Din vreme în vreme, măsura neliniştit cu privirea distanţa dintre ei. „N-ar fi mai bine să o strig? Îl fulgeră un gând. Poate că m-aude. Dar o să înţeleagă ce-i spun, o să-şi dea seama că vreau s-o previn? Slabă nădejde!” Şi Maurice renunţă la gândul acesta. Pe de o parte, spera să ajungă totuşi din urmă iapa fugară, pe de altă parte, ştia bine că nu cu vorbe va izbuti să o oprească. Păstrase tot timpul în suflet nădejdea că se va apropia într-atât, încât să poată arunca lassoul de gâtul mustangului, silindu-l să i se supună. Treptat-treptat i se spulberă şi această nădejde.

Manada se zărea acum gonind prin hăţişurile dese din partea locului. Ici-colo, ele se contopeau în crânguri întinse. O nouă nelinişte se ivi în sufletul mustangerului. Louise putea să fie purtată într-acolo şi să dispară din ochii lui, în crângurile cu cărări întortocheate. Privelişti îngrozitoare începură să i se perinde prin minte, una mai sumbră decât alta: nu vedea decât beznă şi nenorocire.

— Cerule mare! izbucni deodată Maurice. Dacă se abat încoace armăsarii? Aici e locul lor preferat şi la vremea asta sunt mai periculoşi ca oricând!

Pintenii mustangerului se înfipseră nemilos în coastele murgului. Castro, care gonea ca vântul, întoarse capul şi îşi privi stăpânul cu o mustrare mută în ochi. În această clipă de încordare, iepele sălbatice pătrunseră în hăţişuri şi se făcură nevăzute. Dispariţia hergheliei avu parcă un efect magic asupra mustangului rotat, care îşi încetini goană, ca după câteva clipe să se oprească de-a binelea. Iar când Maurice, cu calul numai o spumă, ajunse în marginea crângului, o găsi pe Louise în mijlocul unei poieni, stând liniştită în şa, ca o statuie de marmură.

— Miss Pointdexter! exclamă el, apropiindu-se. Nici nu ştiţi cât mă bucur că mustangul a devenit iarăşi supus. Eram foarte neliniştit…

— Ce anume vă neliniştea, sir? întrebă fata, nedumerită.

— Primejdia ce vă ameninţa – spuse Maurice, cu oarecare mirare.

— O, vă mulţumesc, mister Gérald, numai că eu n-am văzut nimic să mă sperie. M-a ameninţat într-adevăr vreo primejdie?

— Dacă v-a ameninţat o primejdie! repetă irlandezul, cu uimire crescândă. Să călăreşti un cal sălbatic, care o ia la goană prin pustiul preriei!

— Nu văd nimic deosebit în asta. Credeţi c-ar fi putut să mă arunce din şa? Călăresc bine şi-aş fi ştiut să-l stăpânesc.

— Da, totul e aşa precum spuneţi; totuşi, închipuiţi-vă că aţi fi putut să vă rătăciţi prin hăţişurile acestea, unde şi un băştinaş din Texas dibuie anevoie drumul. În acest caz nu ajută cu nimic faptul că eşti un călăreţ priceput.

— A, v-aţi temut să nu mă rătăcesc! Asta era primejdia care mă ameninţa.

— Eh, câte nu se întâmplă! Să presupunem că aţi fi dat peste…

— Peste indieni? îl întrerupse Louise. Ce s-ar fi putut întâmpla? Comancii sunt acum în relaţii paşnice cu noi. De altfel, nici nu cred că sunt cruzi, oricâte mi s-ar spune despre ei şi oricât ar încerca să mă prevină unele persoane cu autoritate, bunăoară, maiorul. Pe cuvânt de onoare, m-aş fi bucurat să-i întâlnesc şi, în orice, caz, nu m-aş fi ascuns de ei. Cât aş fi dorit să-i văd pe aceşti nobili indigeni, gonind prin preria lor natală!

— Toate astea sună foarte frumos şi vă admir curajul, miss Pointdexter. Totuşi mă simt dator să vă previn şi eu la rându-mi şi nădăjduiesc să ţineţi seama de sfatul meu prietenesc: fiţi prudentă cu indienii! Dacă v-ar fi ieşit în cale şi…

— Şi dacă le-ar fi trecut prin minte să mă atace, aş fi trecut ca o săgeată prin faţa lor şi m-aş fi întors la prietenii mei. Cu un cal atât de iute ca draga mea Lună, mă îndoiesc c-ar fi izbutit să mă ajungă din urmă. Recunoaşteţi şi dumneavoastră, mister Gérald. Nici dumneavoastră nu v-a fost uşor să mă ajungeţi, nu-i aşa?

Mustangerul se uita la tânăra creolă cu ochii mari, plini de uimire şi de admiraţie.

— Cred că nu vreţi să spuneţi – rosti el după o lungă tăcere – că puteaţi opri mustangul. Şi eu, care eram convins că a luat-o razna şi că eraţi lipsită de apărare!

— Nu, nu, desigur! Se grăbi să răspundă fata, puţin încurcată. La început, lucrurile s-au întâmplat întocmai cum spuneţi. Mustangul a luat-o razna, într-adevăr, şi nu-l mai puteam opri. Dar mai târziu mi-am dat seama că pot să-l opresc, strângând frâul. Aşa am şi făcut. Chiar în faţa dumneavoastră. Aţi văzut, nu?

— Oare l-aţi fi putut opri şi mai înainte? întrebarea aceasta scăpă mustangerului aproape fără voie. Tăcu, îndată, aşteptând cu nerăbdare răspunsul.

— Tot ce se poate, tot ce se poate. Era de ajuns să strâng frâul cu putere. Trebuie să mărturisesc, mister Gérald, că-mi place nespus de mult galopul. Mai cu seamă prin prerie. Aici e minunat, e atâta spaţiu şi scapi de teama că poţi călca vreo găină sau vreun purcel. În fond – urmă fata cu sinceritate – nici nu-mi pare rău că mustangul a luat-o la goană. Flecăreala fără rost te oboseşte uneori. Simţeam nevoia să respir, să rămân singură. Aşa că vedeţi, mister Gérald, până la urmă totul a ieşit cum nu se poate mai bine.

— Doreaţi să rămâneţi singură? întrebă mustangerul, dezamăgit. Îmi pare foarte rău că v-am tulburat singurătatea. Dar vă asigur, miss Pointdexter, numai teamă că sunteţi în primejdie m-a purtat încoace.

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, sir, vă sunt adânc recunoscătoare. V-aţi temut, se vede, de un atac din partea indienilor.

— Nu, nu la indieni m-am gândit.

— Atunci, despre ce e vorba? Vă rog să-mi spuneţi, ca să fiu mai prevăzătoare pe viitor.

Maurice nu răspunse îndată. Auzi ceva care-l făcu brusc să se întoarcă. Văzându-l că ascultă cu încordare, tânăra creolă deveni şi ea atentă. Răsună un nechezat strident, urmat de altele. Apoi – un tropot de copite. Pentru vânătorul de mustangi, totul era limpede: strigătul său era un răspuns deschis la întrebarea de adineauri.

— Armăsarii sălbatici! exclamă Maurice, cuprins de nelinişte. Ştiam eu că vin pe aici.

— Aceasta-i primejdia de care v-aţi temut?

— Da, la ea m-am gândit.

— Bine, dar nu sunt decât nişte mustangi. Cum de pot să vă înspăimânte?

— În mod obişnuit, n-are de ce să-ţi fie teamă. Dar la vremea asta devin tot atât de sălbatici şi de primejdioşi ca şi tigrii. Nici nu vă daţi seama. Un armăsar sălbatic întărâtat e mai de temut decât un lup, o panteră sau un urs.

— Atunci, ce-i de făcut? întrebă Louise, privind înspăimântată în ochii omului, care o mai scăpase odată din impas.

— Dacă ne atacă – rosti Maurice – avem doar două ieşiri: prima, să ne căţărăm într-un copac, lăsând caii să fie sfâşiaţi.

— Şi a doua? întrebă creola, cu un calm care dovedea o mare stăpânire de sine, precum şi hotărârea de a face faţă oricărei încercări. Sunt gata la orice, dar nu vreau să părăsim caii. Nu mi se pare o soluţie.

— Nici nu putem să recurgem la ea. După cât se vede, pe aici nu-i nici un copac mai răsărit. În cazul unui atac, nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru: să ne bizuim pe iuţeala cailor noştri. Din păcate – continuă Maurice, cercetând cu atenţie mustangul rotat şi apoi calul său – azi au gonit nu glumă şi amândoi par foarte obosiţi. E cea mai mare nenorocire a noastră. Cu cât le dăm mai mult răgaz de odihnă, cu atât e mai bine. În plus, s-ar putea ca armăsarii nici să nu ajungă până aici. Şi chiar dacă ajung, nu înseamnă numaidecât că ne vor ataca. Totul depinde de starea în care se află. Dacă se luptă şi se muşcă între ei, atunci suntem şi noi în primejdie. În asemenea clipe devin turbaţi şi se aruncă fără alegere unii asupra altora, chiar dacă poartă călăreţi în spinare… Ah! E aşa cum am bănuit: se luptă între ei. Îmi dau seama după felul cum nechează. Din nefericire, se îndreaptă încoace.

— Atunci, ce mai aşteptăm, mister Gérald?

— N-are rost să pornim acum. Avem şesul deschis în faţă şi nu ne putem ascunde nicăieri. Apoi armăsarii vor ieşi în prerie mai înainte ca noi să ne depărtăm prea mult şi ne vor ajunge repede din urmă. Singurul loc de care îmi amintesc acum, unde am fi la adăpost de primejdie, se află în direcţie opusă. Dar, după câte îmi dau seama, ascultând tropotul de copite, armăsarii sălbatici au pornit-o şi ei într-acolo. Dacă pornim prea devreme, ne izbim de herghelie şi pierim, fără doar şi poate. Să aşteptăm puţin şi să căutăm să ne strecurăm în spatele lor. Dacă izbutim, câştigăm două mile avans faţă de ei şi suntem salvaţi. Sunteţi sigură că puteţi să stăpâniţi mustangul?

— Absolut sigură! se grăbi să răspundă creolă.

CAPITOLUL XVI

Date: 2015-12-24; view: 606