UN OASPETE NEAŞTEPTAT

— Ei, negrule, unde ţi-e stăpânul?

— Tânărul mister Pointdexter, sir, sau bătrânul?

— Ce nevoie am eu de stăpânul cel tânăr? Te-ntreb de mister Pointdexter. Unde e?

— Da, da, sir sunt amândoi acasă, adică… a… a… nu-i nici unul acasă. Nici stăpânul cel bătrân, nici tânărul mister Henry. Sunt jos la râu. S-au dus să vadă cum se face îngrăditura. Da, da, îi găsiţi acolo.

— Jos la râu zici? Spune, e departe de-aici?

— O, sir, negrul crede să fie vreo trei-patru mile până acolo, dacă nu mai mult.

— Trei-patru mile! Eşti prost de dai în gropi! Ce, plantaţia lui mister Pointdexter se întinde atâta? Că n-aş crede să ridice o îngrăditură pe pământ străin. Uite ce e, mai bine spune-mi cam pe când îl aştepţi. Atâta lucru sper că ştii.

— Acuşi trebuie să pice amândoi. Şi mister Callhown la fel. O, la noi e mare sărbătoare azi. Asta se simte şi după mirosul ce vine de la bucătărie. Ce nu se găteşte azi, ce nu se găteşte! Stăpânul nostru dă un ospăţ care nu-i cu nimic mai prejos de cele pe care le dădea în Louisiana.

— A, mister Zebulon Stump, dumneata erai! se auzi un glas cristalin şi Louise Pointdexter apăru pe verandă. Am ghicit numaidecât că eşti dumneata – continuă ea, apropiindu-se de parmaclâcul verandei – deşi nu mă aşteptam să te văd aşa curând. Aveam impresia că ai plecat într-o călătorie mai lungă, dar sunt foarte bucuroasa să te văd aici. Tata şi Henry au să se bucure şi ei… Pluto, aleargă până la Chloe şi întreab-o ce putem să-i oferim lui mister Stump… N-ai mâncat, nu-i aşa? Te văd plin de praf. Ai fost plecat departe? Florinda, dă fuga până la bufet şi adu ceva de băut. Mister Stump, trebuie să fie tare însetat pe o zăpuşeală ca asta… Ce preferi: porto, sherry, claret? Ah, da, mi-am adus aminte, dumneata eşti un adept convins al whiskyului de Monongahel. Cred că nu ne lipseşte. Hai, Florinda, du-te mai repede… Vino pe verandă, mister Stump şi ia loc, te rog! Voiai să-l vezi pe tata? Trebuie să se întoarcă din clipă în clipă. Până vine, am să mă străduiesc să-ţi ţin companie.

Chiar dacă tânăra creolă şi-ar fi sfârşit vorba mai curând, tot ar fi trebuit să-i aştepte răspunsul. Se scurseră câteva clipe până să deschidă gura Stump. Bătrânul stătea în faţa Louisei fără să-şi ia ochii de la ea, mut de parcă i-ar fi pierit graiul.

— Ah, cerule, miss Louise! îngăimă el în cele din urmă. Când te-am văzut ultima oară în Mississippi mi-am zis că eşti cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ, dar acum sunt convins că nici sus în cer nu-i alta mai frumoasă!

Părul tinerei creole, pieptănat de curând, avea o minunată strălucire. Cu obrajii îmbujoraţi de apa rece cu care se spălase, zveltă, într-o rochie uşoară de muselină albă de India, Louise Pointdexter era într-adevăr neasemuit de frumoasă.

— Vai, vai, mister Stump, nu mă aşteptam la una ca asta din partea dumitale! Observ că Texasul te-a învăţat să ticluieşti fraze elegante. Continuând aşa, mă tem să nu-ţi uiţi vorba firească şi simplă de altădată! După asemenea amabilităţi, cred că simţi nevoia de o duşcă bună. Ai spus, mi se pare, că preferi un whisky, nu? Greşesc? Florinda, haide, ce mai stai?

— În orice caz, dacă n-am spus-o, atunci am gândit-o. Iar asta e aproape acelaşi lucru. Da, miss, rămân credincios băuturii dumneavoastră americane, nu-mi plac vinurile străine. În privinţa asta, Texasul n-a reuşit să mă schimbe.

— Mister Stump, nu subţiaţi whiskyul cu apă? întrebă Florinda, aducând un pahar pe jumătate plin cu whisky.

— Nu, drăguţă, dă-o încolo de apă! Sunt sătul de apă. Şi-apoi, de azi-dimineaţă n-am pus pe limbă o picătură.

— Dragă mister Stump, nu se poate să bei aşa, whiskyul o să-ţi ardă gâtlejul. Ia puţină miere sau zahăr.

— De ce să stric bunătate de băutură? Whiskyul e o licoare straşnică şi fără farafastâcurile astea. Mai cu seamă după ce l-ai învrednicii cu o privire de-a dumitale. O să vezi îndată dacă pot să-l beau nebotezat. Să-ncercăm!

Bătrânul vânător duse paharul la gură şi, după trei-patru sorbituri, i-l întinse Florindei gol. Plescăiturile lui zgomotoase acoperiră exclamaţiile de uimire ce scăpară fără voie tinerei creole şi slujnicei sale.

— Ziceaţi că o să-mi ardă gâtlejul. Da’ de unde abia mi l-a spălat cum se cuvine. Şi-acum sunt gata să stau de vorbă cu tatăl dumitale, în privinţa mustangului rotat!

— A, da, uitasem… Adică nu, nu asta am vrut să spun. Mă gândeam numai că n-ai avut timp să afli nimic despre el. Ai şi căpătat veşti despre această minune de cal?

— Minune, într-adevăr, e bine zis!

— Ai mai auzit ceva despre mustangul acela de când ai fost ultima oară pe la noi?

— Nu numai că am auzit, dar l-am şi văzut, ba, mai mult, am pus mâna pe el.

— Adevărat?

— Da, a fost prins.

— Ce spui! Minunată veste! Voi fi atât de fericită să-l văd şi să mă plimb cu mustangul acesta minunat! De când sunt în Texas, n-am avut un cal ca lumea. Tata mi-a făgăduit să mi-l cumpere, oricât i s-ar cere pe el. Şi cine-i fericitul care a avut norocul să-l prindă?

— Un mustanger, se înţelege.

— Un mustanger?

— Da şi încă unul care nu are pereche în toată preria. Nimeni nu se poate măsura cu el, nici la călărit, nici la aruncatul lassoului. Vrei să spui că şi mexicanii dumneavoastră sunt meşteri în treaba asta? Află că nu mi-a fost dat să văd până azi un mexican iscusit ca flăcăul ăsta.

— Cum îl cheamă?

— Cum îl cheamă? Trebuie să mărturisesc că nu i-am auzit niciodată numele întreg; îi ştiu doar numele cel mic: Maurice. Pe-aici, prin împrejurimile fortului, toţi îi zic Maurice-Mustangerul.

Bătrânul vânător nu era atât de pătrunzător, încât să-şi dea seama de acea vie curiozitate tăinuită în ultima întrebare a fetei. Şi nu observă nici împurpurarea ce i se aprinse în obraji în clipa când auzi răspunsul. Dar Florindei nu-i scăpă nimic.

— Ah, miss Lou! exclamă ea. E tocmai numele tânărului şi curajosului gentleman care ne-a salvat în preria neagră.

— Da – se grăbi să încuviinţeze vânătorul. Abia azi dimineaţă am aflat şi eu povestea asta. Mi-a spus-o chiar el, înainte să pornim la drum. El este. Tot el a prins şi mustangul rotat. Acum vine încoace; va fi aici înainte să se întunece. Cât despre mine, eu mi-am oprit iapa mea bătrână, ca să-l previn pe tatăl dumneavoastră despre mustangul rotat. Pentru dumneavoastră am făcut asta, miss Louise.

— O, cât eşti de bun, mister Stump! Îţi sunt foarte, foarte recunoscătoare. Acum te rog să mă ierţi, dar trebuie să te părăsesc. De altfel, cred că nici tata nu mai zăboveşte. Azi avem invitaţi şi trebuie să rânduiesc totul. Florinda, îngrijeşte să se servească lui mister Stump o gustare. Vezi, cât mai repede. Uite ce e, mister Stump – urmă fata, apropiindu-se de vânător şi coborând deodată glasul – dacă tânărul… tânărul acela soseşte după ce ne vin musafirii, ai grijă, te rog, să fie tratat cum se cuvine, fiindcă mă gândesc că nu cunoaşte pe nimeni. Aici pe verandă avem vin şi tot aici au să se aducă şi gustările. Înţelegi ce vreau să spun, mister Stump?

— Să mă ia dracu dacă înţeleg ceva, miss Louise! Am înţeles totul, cu băutura şi celelalte, dar nu mă dumiresc despre ce tânăr e vorba.

— Ei, cum aşa? Tânărul care aduce mustangul!

— A, Maurice-Mustangerul! Va să zică despre el e vorba. Trebuie să te previn prieteneşte că pe flăcăul ăsta l-ar jigni ospitalitatea printr-o a treia persoană. Căci el, aşa cum se spunea odată la noi, în Mississippi, e mândru ca un Pointdexter! Mă ierţi că vorbesc aşa. Am uitat că am în faţa mea pe miss Pointdexter, care, dacă nu-i cel mai mândru, oricum e cel mai frumos reprezentant al acestei familii.

— O, mister Stump, poţi să spui tot ce-ţi trece prin minte. Ştii doar că n-am să mă supăr niciodată pe dumneata, bunul nostru uriaş. Ce-ai vrut să spui, vorbind de ospitalitatea printr-o a treia persoană?

— Am vrut să spun că n-are nici un rost să ofer eu, în casa dumneavoastră, băutură sau gustări lui Maurice-Mustangerul. Dacă n-o va face tatăl dumneavoastră însuşi, va pleca fără să se atingă de nimic. Înţelegi, miss Louise, el nu-i un om pe care să-l poţi trimite la bucătărie.

Tânăra creolă nu răspunse îndată. Părea descumpănită. Rămase tăcută câteva clipe, chibzuind cu încordare.

— Bine, mister Stump, atunci nu te mai îngriji de asta – spuse ea în cele din urmă. Dumneata nu-i oferi nimic. Dar anunţă-mă de îndată ce soseşte. Dacă se întâmplă să sosească în timpul mesei, te rog să fii bun şi să-l reţii. Îmi promiţi?

— Bine, asta o pot face.

— Am să-l invit eu însămi să ia o gustare.

— În felul ăsta, miss, mă tem că o să-l faci să nu se mai atingă de nimic. Până şi un lup flămând ar uita de foame, dacă te-ar vedea. Când veneam încoace, eram hămesit, încât aş fi înghiţit şi un curcan crud. Şi uite, acuşi nu-mi mai trebuie, mâncare. Stau aşa şi o lună întreagă, fără să pun nimic în gură.

Louise izbucni într-un râs răsunător.

— Ah, bunul nostru uriaş! rosti ea, cu o voioasă dojană în glas. Nu-mi vine să cred că-ţi piere aşa uşor pofta de mâncare… A, uite-i pe Pluto şi pe Florinda… aduc ceva care să-ţi ţină o companie mai plăcută decât a mea. Te las, mister Zeb, la revedere!

În clipa aceea, în uşa bucătăriei se ivi Florinda, cu o tavă în mâni, urmată de Pluto, care purta şi el o tavă, ceva mai mare şi încărcată zdravăn.

Cu pasul uşor şi plin de voioşie, Louise coborî de pe verandă. Trezindu-se singură în camera ei, căzu iarăşi pe gânduri. „El este soarta mea, simt asta, mi-e teamă să-i ies înainte şi n-am putere nici să-l ocolesc. Nu mă simt în stare să o fac şi nici nu vreau!”

CAPITOLUL XII

Date: 2015-12-24; view: 543