Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 3 page

Callhown dădu pinteni calului şi se depărtă în goana mare de ceilalţi. De altfel, nici nu-i mai rămânea altceva de făcut.

— Henry, dă-mi te rog cartea de vizit㠖 îl rugă încet Louise. Vreau să văd săgeata care ne-a fost de atâta ajutor. Să luăm cu noi cartea de vizită. De vreme ce ştim încotro să apucăm, nu are nici un rost să o lăsăm aici.

Henry, fără să reflecteze câtuşi de puţin la rugămintea surorii sale, desprinse cartea de vizită de pe tulpina cactusului şi i-o aruncă în poală.

— Maurice Gérald! şopti creola, citind numele tipărit pe cealaltă faţă a cartonului. Maurice Gérald! repetă ea, tulburată, ascunzând cartea de vizită în sân. Oricine ai fi, de oriunde ai veni, oricare ţi-ar fi drumul şi orice vei deveni, din această clipă soarta noastră e una. Ştiu asta, o simt tot atât de limpede cum văd cerul deasupra mea.

 


 

CAPITOLUL IV

NORDUL NEGRU

Louise stătea cufundată în visuri, ca vrăjită. Îşi strângea tâmplele în palmele-i delicate şi toate forţele sufletului ei păreau încordate să ghicească viitorul.

Curând, o vie nelinişte cuprinse din nou pe cei din jur, curmându-i visarea. Auzi deodată glasul îngrijorat al fratelui ei:

— Ia priveşte, tată, nu vezi nimic?

— Unde, Henry, unde?

— Colo, în spatele furgoanelor… Vezi?

— Parcă… Dar nu desluşesc prea bine ce este. Ai zice… – şi Pointdexter tăcu descumpănit. Drept să spun, nu înţeleg ce poate să fie…

Dinspre nord se ridicase pe neaşteptate deasupra preriei nişte vârtejuri negre ca tăciunele. Nu aveau o formă anume şi îşi schimbau necontenit dimensiunile, conturul şi locul. Aici se opreau în nemişcare, aici lunecau înainte pe pământul pârjolit, asemenea unor uriaşi pe patine, aici se unduiau şi se aplecau unele către altele, luând cele mai fantastice forme.

Drumeţii trăiau pentru prima oară o împrejurare atât de ciudată şi, fireşte, erau foarte neliniştiţi. Fiecare îşi dădea seama că se apropie o dezlănţuire a stihiilor.

Caravana se opri. Răsunară strigăte pline de groază. Caii nechezau, catârii scoteau nişte răgete asurzitoare.

Din direcţia coloanelor negre şi învârtejite venea un vuiet ca de cascadă, curmat din când în când de un trosnet asemănător cu zgomotul unei salve de puşti ori cu bubuitul depărtat al tunetului.



Vuietul creştea necontenit: primejdia necunoscută se apropia din ce în ce. Oamenii priveau încremeniţi la norii ce se lăsaseră jos de tot şi la vârtejurile negre care parcă, se rostogoleau înspre ei ca să-i strivească.

În aceste clipe de grea cumpănă, un strigăt spintecă deodată văzduhul – deşi plin de alarmă, strigătul dădu curaj oamenilor înspăimântaţi. Drumeţii întorseseră ochii şi zăriră un călăreţ ce se apropia într-o goană nebună.

Îl recunoscuseră îndată în ciuda colbului ce-l acoperea de sus până jos: era necunoscutul cu lassoul după a cărui urmă se călăuziseră până atunci.

Tânăra din trăsură îl recunoscu cea dintâi.

— Înainte! îndemnă necunoscutul, cu glas puternic, apropiindu-se. Şi cât mai repede!

— Ce este? întrebă plantatorul, tulburat. Ne ameninţă vreo primejdie?

— Da. În clipa când v-am părăsit, nu mă aşteptam la asta. Abia după ce am ajuns la râu am zărit semnele ameninţătoare.

— Semnele cui, sir?

— Ale Nordului.

— Aşa numeşti dumneata furtuna?

— Da.

— N-am auzit niciodată că Nordul poate prezenta vreo primejdie pe uscat – observă Callhown. Ştiu, desigur, că aduce cu sine un frig pătrunzător, dar…

— Nu numai frig, sir… Vă rog, nu se poate să mai zăbovim, mister Pointdexter! se adresă el plantatorului, cu o stăruinţă plină de nerăbdare. Dumneavoastră şi toţi oamenii dumneavoastră sunteţi în primejdie. Nordul nu e întotdeauna primejdios, numai că de astă dată… Iată, vedeţi vârtejurile negre de colo?

— Ne tot uităm la ele şi nu pricepem ce-ar putea să fi…

— Sunt vestitorii furtunii. Propriu-zis, nu ele aduc primejdia. Uitaţi-vă în sus. Vedeţi norii aceia negri ce-au învăluit cerul? De ei trebuie să ne temem. N-aş vrea să vă sperii, dar socot de datoria mea să vă spun că norii aceştia sunt aducători de moarte. Iată, se îndreaptă încoace! Acum, salvarea depinde numai de iuţeala noastră, în zece minute vor fi aici şi atunci… Mai repede, sir, vă implor! Porunciţi surugiilor să gonească cât pot de iute! Cerul însuşi vă sileşte să vă grăbiţi.

Supunându-se acestor imperioase rugăminţi, plantatorul ceru surugiilor să mâne caravana din răsputeri.

Groaza care cuprinsese deopotrivă şi animalele şi oamenii, făcea intervenţia bicelor de prisos. Trăsura şi călăreţii goneau în faţă, ca şi mai înainte. Călăreţul cel necunoscut încheia convoiul, ca şi cum ar fi vrut să apere caravana de primejdie. Din când în când oprea calul şi se uita îndărăt şi de fiece dată o şi mai mare îngrijorare i se citea pe faţă. Plantatorul, băgând de seamă totul, se apropie şi-l întrebă:

— Primejdia n-a trecut încă?

— Din nefericire nu pot să vă spun nimic liniştitor. Speram că vântul o să-şi schimbe direcţia.

— Vântul? Eu nu simt nici măcar o adiere.

— Asta, aici. Dar iată, acolo e un uragan cumplit. Dumnezeule şi vine spre noi cu o iuţeală nemaipomenită! Mă îndoiesc că mai apucăm să ieşim din preria pârjolită.

— Atunci, ce-i de făcut? făcu plantatorul, îngrozit.

— N-aţi putea sili catârii să alerge mai iute?

— Nu, e cu neputinţă.

— În acest caz mă tem că vijelia o să ne prindă din urmă.

Necunoscutul întoarse din nou capul şi scrută cu încordare vârtejurile negre ce se rostogolesc spre ei, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama cât de iute se apropie. Pe faţă i se aşternu o vie îngrijorare.

— Da, prea târziu! exclamă el. Se mişcă mai repede decât noi. Mult mai repede… Nici o speranţă să putem scăpa.

— Dumnezeule, sir! Să nu fie într-adevăr nici o scăpare? se tângui plantatorul.

Necunoscutul nu răspunse. Rămase tăcut câteva clipe, chibzuind cu încordare. Acum nu se mai uita la cer. Ochii i se opriseră asupra furgoanelor.

— Şi nu putem face nimic să înlăturăm primejdia? strigă deznădăjduit plantatorul.

— Ba da, putem! răspunse el deodată, plin de bucurie şi parcă luminat de un gând fericit. Există o ieşire, la care nu m-am gândit până acum. De furtună, oricum, nu scăpăm, dar putem evita primejdia. Repede, mister Pointdexter! Porunciţi oamenilor să înfăşoare capetele cailor şi catârilor, altminteri animalele vor fi orbite şi vor turbă. Pături, şaluri, orice e bun pentru treaba asta. Pe urmă, toată lumea să intre în furgoane. Numai să aibă grijă să închidă bine coviltirele şi prelatele. Restul îl iau în seama mea.

După aceste îndrumări, călăreţul se îndreptă spre trăsură, în timp ce Pointdexter împreună cu supraveghetorul împărţea porunci în dreapta şi-n stânga.

— Domnişoar㠖 spuse el, politicos, apropiindu-se. Trebuie să lăsaţi perdelele. Vizitiul trebuie să intre şi el în trăsură. Dumneavoastră, de asemenea – urmă călăreţul, adresându-se lui Henry şi lui Callhown. Acelaşi sfat îl dădu şi lui Pointdexter, care tocmai se apropiase de trăsură. E loc destul pentru toţi. Dar mai repede, vă implor, nu pierdeţi vremea. În câteva clipe, furtuna va fi deasupra noastră.

Plantatorul şi fiul său săriră de pe cai şi intrară în trăsură.

Callhown, îndărătnic, nu vru să asculte şi rămase în şa. De ce să dea el înapoi în faţa unei primejdii îndoielnice, pe care acest necunoscut în straie mexicane înţelegea să o înfrunte?

Călăreţul se întoarse spre supraveghetor, îi porunci să urce într-un furgon şi omul se supuse fără o vorbă.

Acum se putea gândi şi la sine. Cu o mişcare iute, el desfăcu serapéul şi-l aruncă pe capul calului, legând capetele după gât. Apoi, cu aceeaşi îndemânare, îşi desprinse brâul de mătase chinezească, îl petrecu în jurul pălăriei, vârând un capăt pe după panglica pălăriei, iar celălalt lăsându-l să atârne, ca un fel de vizieră.

Înainte să-şi acopere faţa, se întoarse încă o dată spre trăsură şi-l văzu cu mirare pe Callhown tot în şa. Biruindu-şi antipatia faţă de omul acesta, necunoscutul repetă apăsat:

— Dacă nu intraţi numaidecât în trăsură, veţi pieri!

De data asta, Callhown se supuse. Semnele furtunii ce se apropia erau mult prea vădite. Coborî de pe cal cu o încetineală ostentativă şi intră în trăsură, la adăpostul perdelelor trase cu grijă.

……………………………………………………………………………

Ceea ce se petrecu după aceea cu greu s-ar putea descrie. Nimeni nu avu putinţa să vadă cu ochii lui stihiile dezlănţuite, căci nimeni nu cuteză să se uite afară. Şi chiar dacă ar fi făcut-o, tot n-ar fi putut să desluşească ceva.

La vreo cinci minute după ce oamenii înfăşuraseră capetele animalelor, o beznă cumplită învălui caravana.

Călătorii nu apucară să fie martori decât la începutul uraganului. Unul din vârtejurile ce se apropiau izbi pieptiş furgoanele şi umplu văzduhul cu o pulbere neagră şi deasă, părând că se destramă. Apoi se abătu asupră-le o pală de aer fierbinte, că răsuflarea unui cuptor. În urma ei, şuierând şi urlând, se porni un vânt în rafale, aducând un frig pătrunzător. Nu se mai vedea şi nu se mai auzea nimic, afară de şuierul vântului, de urletul lui gâfâit şi de pocnetul coviltirelor zbuciumate. Catârii stăteau locului că încremeniţi. Vocile slabe ale oamenilor se pierdeau în vuietul furtunii. Văzduhul era plin de o pulbere neagră şi fină, ridicată de vântul furios de pe întinderea preriei pârjolite.

Un ceas încheiat vântul purtă de colo-colo prin văzduh trâmbele negre de cenuşă. Aproape un ceas încheiat drumeţii noştri statură nemişcaţi ca nişte schimnici, fără să îndrăznească să scoată capul afară. În cele din urmă fură eliberaţi. Lângă perdelele trăsurii se auzi deodată glasul necunoscutului:

— Acum puteţi ieşi – rosti el, aruncând într-o parte fularul de mătase ce-i acoperea obrazul. Furtuna n-a încetat, poate să mai ţină două-trei zile, dar din clipa asta nu mai aveţi de ce să vă temeţi. Cenuşa a fost măturată şi purtată undeva înainte şi nici dincolo de Rio Grande nu cred să o ajungeţi din urmă.

— Sir – vorbi plantatorul, coborând grăbit din trăsur㠖 vă datorăm…

— Viaţa! zise Henry, întregind gândul tatălui său. Vă rugăm stăruitor să ne spuneţi numele dumneavoastră.

— Maurice Gérald – răspunse necunoscutul. În fort însă lumea mă cunoaşte mai mult sub numele de Maurice-Mustangerul.

— Mustanger! murmură dispreţuitor şi foarte încet Callhown, încât nu-l putu auzi decât Louise.

„Nu-i decât un mustanger!” se gândi aristocratul Pointdexter, puţin dezamăgit de această mărturisire.

— Acum nu mai aveţi nevoie de mine. Veţi găsi drumul şi fără ajutorul meu – urmă vânătorul de mustangi. De aici se vede şi chiparosul. Mergeţi drept spre el. După ce treceţi râul, veţi vedea drapelul fluturând deasupra fortului. Cred că veţi ajunge la destinaţie înainte să se întunece. În ce mă priveşte, sunt nevoit să-mi iau rămas bun şi să vă părăsesc.

Dar nici înfăţişarea ciudată a feţei sale negre de cenuşă, nici mărturisirea îndeletnicirii sale modeste nu avură darul să scadă farmecul necunoscutului în ochii Louisei Pointdexter.


 

CAPITOLUL V

COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI

 

 

Pe întinderea vălurită a preriei, străbătută de Rio de Nueces, care-şi adună apele din sute de pâraie şi pârâiaşe, stau risipite, asemenea unor insuliţe, crânguri de stejari şi de aluni.

O pădure verde şi deasă însoţeşte malul râului, dar prin preajmă afli mai adesea hăţişuri, unde, alături de salcâmi, cresc cactuşi, aloes sălbatici, balsamul de Copay, iucca[6] lemnoasă şi parfumata gardenie cu florile ei albe ca de ceară. Fuchiera[7]cea zveltă, cu floarea-i purpurie ca un drapel, se înalţă mult deasupra tufişurilor din jur.

Un botanist sau un pătimaş al naturii sălbatice găseşte aici o sumedenie de lucruri interesante. În schimb, pe un agricultor locurile nu l-ar atrage câtuşi de puţin: el ştie prea bine că toate aceste minunate plante îşi trag seva dintr-un pământ sărac.

Există însă şi locuri cu pământ roditor, unde cresc aluni, ulmi, stejari de mai multe soiuri, iar ici-colo, plopi şi chiparoşi.

Omul civilizat nu pătrunsese încă în aceste ţinuturi singuratice şi doar comancii[8] rătăceau pe potecile întortocheate ale pădurilor.

Nicăieri în întreg Texasul nu poţi întâlni atâţia cerbi şi antilope sperioase. Pe aici îţi răsar la tot pasul în faţă.

Păsări minunate însufleţesc priveliştea. Pasărea Kelli îşi ia zborul spre înaltul cerului, vâslind fără grabă din aripi, acvila regală pluteşte maiestuos în văzduh; curcanul sălbatic, cu silueta lui uriaşă, stă în marginea crângului de aluni, perpelindu-şi la soare pieptul cu pene strălucitoare; printre ramurile arţarului se zăreşte coada lungă ca o foarfecă a păsării-croitorese, cunoscută printre vânătorii din partea locului sub numele de pasărea-paradisului.

Fluturi nemaipomenit de frumoşi colindă prin văzduh cu aripile larg desfăcute ori poposesc pe câte o floare, contopindu-se cu forma şi culorile ei. Uriaşe albine de catifea zumzăie prin tufişurile în floare, luptându-se pentru sucul dulce cu colibriul, faţă de care aproape că nu se lasă mai prejos ca mărime.

Dar luaţi aminte: în mijlocul acestei naturi minunate sălăşluiesc duşmanii cei mai cruzi ai omului. Nicăieri în întreaga Americă de Nord nu atinge şarpele cu clopoţei dimensiunile de aici; îl întâlneşti prin aceleaşi locuri unde trăieşte şarpele veninos cunoscut sub denumirea indiană de „mocassin”. Tarantulele, scorpionii şi miriapodele veninoase ameninţă viaţa omului la fiece pas.

Pe malurile împădurite rătăcesc ocelotul-pătat[9], puma şi jaguarul – tigrul acestor locuri, cam până pe aici răspândit spre nord.

Prin marginea hăţişurilor se arată lupul texan, slab, singuratic şi posac, în vreme ce fricosul coiot, o rubedenie de-a lui, se aţine numai la şes, la loc deschis, întovărăşindu-se în haite.

Tot aici, în prerie, pe păşunile-i grase, trăieşte cel mai nobil şi mai minunat dintre toate animalele, cel mai inteligent dintre toţi prietenii patrupezi ai omului – calul. Trăieşte sălbatic şi liber, neîntinat de toanele acestuia. El nu cunoaşte zăbala, nici şaua.

Numai că şi pe aceste depărtate meleaguri se întâmplă uneori să-şi piardă libertatea. Aşa, bunăoară, aici a fost prins şi îmblânzit un minunat cal sălbatic – un mustang rotat, care s-a nimerit să cadă chiar în mâinile lui Maurice-Mustangerul, faimosul vânător de cai.

……………………………………………………………………………

Pe malul râului Alamo, unul din afluenţii lui Rio de Nueces, se afla o aşezare modestă şi pitorească, aşa cum se întâlnesc adesea în Texas.

Era o colibă ridicată din tulpini de iucca lemnoasă, despicate în două şi înfipte în pământ, având învelişul din frunzele în formă de lance ale aceleiaşi plante. Împotriva obiceiului din Texas, spaţiile dintre tulpini nu erau împlinite eu lut. Piei de cal, prinse în spini de agava mexicană, în loc de cuie, căptuşeau pereţii pe dinăuntru. Vegetaţia bogată de pe malurile abrupte ale râului oferise tot ce trebuia pentru ridicarea colibei. Aici creşteau hăţişuri de iucca, agave şi alte plante fără rod. În schimb, în apropiere râdea o vale verde, cu o minunată pădure de duzi, aluni şi stejari.

Văi cu păşuni grase tăiau pădurea spre malul râului. Pe fundul uneia dintre ele, înconjurată de verdeaţa de smarald a ierburilor, se afla coliba înfăţişată mai sus.

Ascunsă de frunzişul copacilor, coliba putea fi văzută numai dinspre râu şi numai din faţă. Simplitatea construcţiei, ca şi culorile-i şterse o făceau aproape neobservată.

Nu era mai mare decât cortul unui negustor de mărunţişuri şi uşa era singura ei deschizătură, asta dacă nu punem la socoteală coşul vetrei micuţe de lângă unul dintre pereţi. Uşa se înfăţişa pe cât de simplă pe atât de originală: o ramă de lemn, pe care stătea întinsă o piele de cal, prinsă în laţuri din aceeaşi piele.

În spatele colibei se vedea un şopron acoperit cu frunze de iucca şi cu o mică îngrăditură din prăjini lungi, închingate la capete de trunchiurile copacilor din apropiere.

Tot cu prăjini era împrejmuit un loc de vreo sută de metri pătraţi, aflat între colibă şi peretele văii: ţarcul pentru caii sălbatici.

În ţarc stăteau închişi vreo zece cai, poate şi mai mulţi. Ochii lor sălbatici şi speriaţi, ca şi mişcările lor smucite spuneau lămurit că sunt prinşi de curând şi că nu îndură lesne silnicia.

Coliba nu era lipsită de confort. Piei moi şi strălucitoare, de cele mai felurite culori – negre, murgi, bălţate sau albe ca zăpada – stăteau aşternute peste tot.

Mobila era cât se poate de primitivă: un pat pe două capre, cu o piele de cal întinsă deasupra, două scaune grosolane şi o masă la fel de grosolană, din lătunoaie de iucca. Atâta tot. Într-un colţ se vedea ceva care aducea cu un al doilea pat.

Un raft cu cărţi, un toc, cerneală şi hârtie de scris, iar pe mas㠖 un ziar. Toate acestea păreau neaşteptate în această colibă umilă.

Vreo câteva lucruri aminteau însă clar de civilizaţie: o minunată ladă de piele, o puşcă cu două ţevi, un pahar de argint filigranat, un corn de vânătoare şi un harapnic. Pe podea stăteau aruncate nişte mărunţişuri gospodăreşti, cele mai multe din tablă; într-un ungher se vedea o damigeană pântecoasă, într-o împletitură de răchită, plină pesemne cu o băutură ceva mai acătării decât apa râului Alamo.

În rest, nu observai nimic deosebit. O şa mexicană cu oblâncul înalt, un frâu cu zăbală împletit din păr de cal, hăţuri din aceeaşi împletitură, două-trei serapéuri, câţiva colaci de funie – tot lucruri care se potriveau pe deplin cu interiorul colibei. Iată cum arăta culcuşul lui Maurice-Mustangerul.

În mijlocul colibei, pe unul din cele două scaune, şedea cineva – după toate aparenţele un servitor. Era un grăsan cu o chică roşcată şi cu faţa deopotrivă de aprinsă, în nişte pantaloni bufanţi de catifea reiată şi cu jambiere la fel. Haina lui de catifea, cândva de un verde-închis, dar acum tare decolorată, încât devenise aproape cafenie, avea o mulţime de buzunare de toate mărimile. Purta o pălărie cu borurile aduse în sus, pusă puţin pe o sprinceană, o cămaşă de pânză grosolană, cu un fular roşu de stambă legat neglijent peste guler, ghete irlandeze în picioare. De altfel, nu numai îmbrăcămintea, dar întreaga înfăţişare, gesturile trădau în omul acesta un irlandez.

Şi dacă auzeai şi vorba grăsunului, ţi se risipea orice îndoială în privinţa obârşiei sale.

Vorba asta poţi să o auzi doar în Irlanda, în comitatul Galway. Omul nostru turuia într-una, deşi părea să fie singur în colibă. Dar nu era singur. Tolănit pe o piele de cal, în faţa focului mocnind, cu botul aproape vârât în spuză, pirotea un câine voinic, din aceia folosiţi la vânătoarea de cerbi. Şi ai fi zis că pricepe totul.

— Ce-i, Tara, comoara mea! exclamă omul în pantaloni de catifea. Ţi-e dor de Ballibalah, ai? Mda, n-ar fi rău, acolo te-ai mai îndopa şi tu niţel. Că uite, ai ajuns de ţi se numără coastele. Ce n-aş da să fiu acum acolo, draga mea! Da’ cine ştie când s-o întoarce stăpânul să ne ia cu el! Lasă, Tara, nu-i nimic, azi-mâine e musai să se ducă în settlement[10], comoara mea! Mi-a făgăduit că ne ia cu el. Să ne mângâiem cu gândul ăsta până atunci. La dracu! N-am mai călcat în fort de-aproape trei luni! Poate că printre soldaţii sosiţi de curând dau peste vreunul din vechii mei prieteni. Ei şi atunci s-a zis, se lasă cu băutură, nu glumă! Este, Tara?

În loc de răspuns, câinele ridică botul şi pufni zgomotos pe nări.

— Nici acuma nu m-aş da eu în lături să-mi ud niţel gâtlejul – urmă roşcovanul, aruncând o privire lacomă spre damigeană. Numai că dumneaei e aproape goală şi tânărul nostru stăpân ar putea să bage de seamă. Şi pe urmă, nici nu se cade să bei fără să ceri voie, nu-i aşa, Tara?

Câinele ridică botul şi pufni din nou.

Roşcovanul se săltă de pe scaun şi se duse spre colţul unde era damigeana. Rămase câteva clipe cu faţa spre uşă, ascultând, apoi, ridică ispita cu împletitura de răchită, scoase dopul şi adulmecă plin de încântare.

Asta însă nu-l mulţumi pentru multă vreme.

— La dracu! izbucni el, aruncând din nou ochii spre uşă. Cum să te ţii tare când simţi cum îţi gâdilă nările whisky-ul ăsta straşnic! Fie ce-o fi, barem o picătură, cât să-mi ud vârful limbii!

Duse damigeana la gură şi gâlgâi o duşcă bună. Plescăind mulţumit din buze, îndesă dopul, puse damigeana la locul ei, apoi se aşeză din nou pe scaun.

— Eh, Tara, hoţoaică bătrână, numai tu m-ai dus în păcat… Lasă, stăpânul n-o să bage de seamă. Şi pe urmă, curând pleacă la fort şi-acolo se aprovizionează el din nou.

Roşcovanul amuţi pentru o vreme. Se gândea oare la fapta săvârşită adineauri? Savura duşca de whisky? Cine ştie? Curând îşi dădu iar drumul la gură:

— Nu mă dumiresc de fel, ce l-o fi tot trăgând pe stăpânul nostru în settlement? Zicea că se duce cum o prinde mustangul rotat. Şi ce i-a venit, mă rog, de ţine să prindă musai calul ăsta? Hm, miros eu ceva, trebuie că e ceva la mijloc. Stăpânul zice c-o să se ţină de mustang până o să-l prindă. Numai de n-ar trebui să rămânem aici tot anul… Ei, care-i acolo? Tara se repezi la uşă, lătrând.


Date: 2015-12-24; view: 513


<== previous page | next page ==>
COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 2 page | COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 4 page
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.012 sec.)