Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 1 page

CĂLĂREŢUL

FĂRĂ CAP

 

 

Traducerea:

MARCEL GAFTON şi ECATERINA ŞIŞMANIAM

 

 

MAYNE REID

The horseman without head

 

După volumul apărut la

EDITURA ALBATROS 1971

 

Ilustraţiile din ediţia în engleză

The headless Horseman: A Strange Tale of Texas

London, Charles H., 13, Paternoster Row., 1869

 
 

 


CUPRINS

 

 

PROLOG. 7

CAPITOLUL I - PRERIA PÂRJOLITĂ. 10

CAPITOLUL II - URMA LASSOULUI 18

CAPITOLUL III - FARUL PRERIEI 27

CAPITOLUL IV - NORDUL NEGRU. 33

CAPITOLUL V - COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 39

CAPITOLUL VI - MUSTANGUL ROTAT. 47

CAPITOLUL VII - O NOAPTE ZBUCIUMATĂ. 55

CAPITOLUL VIII - MIRIAPODUL. 63

CAPITOLUL IX - FORTUL DE LA GRANIŢA. 68

CAPITOLUL X - CASA DEL CORVO. 75

CAPITOLUL XI - UN OASPETE NEAŞTEPTAT. 80

CAPITOLUL XII - ÎMBLÂNZIREA MUSTANGULUI 86

CAPITOLUL XIII - UN PICNIC ÎN PRERIE. 95

CAPITOLUL XIV - MANADA. 99

CAPITOLUL XV - FUGARA E AJUNSĂ DIN URMĂ. 104

CAPITOLUL XVI - ARMĂSARII SĂLBATICI 110

CAPITOLUL XVII - CAPCANA PENTRU MUSTANGI 116

CAPITOLUL XVIII - GELOZIA CALCĂ PE URME. 123

CAPITOLUL XIX - WHISKY ŞI APĂ. 130

CAPITOLUL XX - O SITUAŢIE PRIMEJDIOASĂ. 136

CAPITOLUL XXI - UN DUEL ÎN TAVERNĂ. 142

CAPITOLUL XXII - UN DAR MISTERIOS. 146

CAPITOLUL XXIII - JURĂMÂNTUL RĂZBUNĂRII 152

CAPITOLUL XXIV - PE AZOTEE. 155

CAPITOLUL XXV - UN DAR CARE NU AJUNGE LA DESTINAŢIE. 158

CAPITOLUL XXVI - DIN NOU PE AZOTEE. 162

CAPITOLUL XXVII - MĂRTURISIREA. 165

CAPITOLUL XXVIII - FERICIREA INTERZISĂ. 169

CAPITOLUL XXIX - EL COYOT ACASĂ LA EL. 173

CAPITOLUL XXX - POŞTA AERIANĂ. 176

CAPITOLUL XXXI - O TRECERE IZBUTITĂ PESTE RÂU. 178

CAPITOLUL XXXII - UMBRĂ ŞI LUMINA. 181

CAPITOLUL XXXIII - UN ADEVĂR CHINUITOR. 184

CAPITOLUL XXXIV - INTENŢII „CAVALEREŞTI” 186

CAPITOLUL XXXV - O GAZDĂ NEPRIMITOARE. 191

CAPITOLUL XXXVI - TREI OAMENI PE ACELAŞI DRUM.. 195

CAPITOLUL XXXVII - A DISPĂRUT UN OM.. 200

CAPITOLUL XXXVIII - CERCETĂRI 204

CAPITOLUL XXXIX - O BALTĂ DE SÂNGE. 207

CAPITOLUL XL - UN GLONŢ NEÎNSEMNAT. 213

CAPITOLUL XLI - CEI PATRU CĂLĂREŢI 217

CAPITOLUL XLII - SE ADUNĂ CORBII 221

CAPITOLUL XLIII - ÎN COLIBA MUSTANGERULUI 227

CAPITOLUL XLIV - CEI PATRU COMANCI 231

CAPITOLUL XLV – BÂJBÂIELI 239

CAPITOLUL XLVI - TAINICA MĂRTURISIRE. 246

CAPITOLUL XLVII - SCRISOAREA INTERCEPTATĂ. 253

CAPITOLUL XLVIII - ISIDORA. 258

CAPITOLUL XLIX - LASSOUL E DEZLEGAT. 267

CAPITOLUL L - LUPTA CU COIOŢII 272

CAPITOLUL LI - DE DOUĂ ORI BEAT. 277

CAPITOLUL LII - TREZIREA. 281

CAPITOLUL LIII - AJUTORUL SOSEŞTE LA TIMP. 286

CAPITOLUL LIV - UN PALANCHIN ÎN PRERIE. 292



CAPITOLUL LV - O ZI PLINĂ DE NOUTĂŢI 296

CAPITOLUL LVI - UN GLONŢ TRAS ÎN DIAVOL. 303

CAPITOLUL LVII - SEMNALUL. 309

CAPITOLUL LVIII - SĂRUTAREA OTRĂVITĂ. 314

CAPITOLUL LIX - ÎNTÂLNIREA DIN COLIBĂ. 320

CAPITOLUL LX - DENUNŢUL. 323

CAPITOLUL LXI - LA PATUL BOLNAVULUI 328

CAPITOLUL LXII - ÎNTR-O AŞTEPTARE ÎNCORDATĂ. 333

CAPITOLUL LXIII - JUDECATA. 338

CAPITOLUL LXIV - ÎNTÂMPLĂRI NEAŞTEPTATE. 343

CAPITOLUL LXV - ALTA ÎNTÂMPLARE NEAŞTEPTATĂ. 348

CAPITOLUL LXVI - FUGĂRITĂ DE COMANCII 355

CAPITOLUL LXVII - INDIENII 358

CAPITOLUL LXVIII - O EXPEDIŢIE NEIZBUTITĂ. 361

CAPITOLUL LXIX - MISTER ŞI DOLIU. 367

CAPITOLUL LXX - O URARE PENTRU ZEB STUMP. 372

CAPITOLUL LXXI - MURGUL. 377

CAPITOLUL LXXII - ZEB STUMP DIBUISE O UMBRĂ. 383

CAPITOLUL LXXIII - OSTROVUL DIN PRERIE. 388

CAPITOLUL LXXIV - UN VÂNĂTOR FĂRĂ NOROC. 392

CAPITOLUL LXXV - PE URME. 394

CAPITOLUL LXXVI - PIERDUT ÎN PRERIE. 398

CAPITOLUL LXXVII - O ALTĂ VERIGĂ. 402

CAPITOLUL LXXVIII - UN SCHIMB DE CAI 405

CAPITOLUL LXXIX - NEOBOSITUL CĂUTĂTOR DE URME. 409

CAPITOLUL LXXX - O POARTĂ BINE PĂZITĂ. 411

CAPITOLUL LXXXI - GOANĂ ŞI GROAZĂ. 414

CAPITOLUL LXXXII - ÎNSPĂIMÂNTĂTOAREA BOCCEA. 419

CAPITOLUL LXXXIII - PĂZITORII LEGII 422

CAPITOLUL LXXXIV - UN NEPOT DUIOS. 424

CAPITOLUL LXXXV - UN VĂR BUN LA SUFLET?. 430

CAPITOLUL LXXXVI - O JUDECATĂ ÎN TEXAS. 436

CAPITOLUL LXXXVII - UN MARTOR MINCINOS. 440

CAPITOLUL LXXXVIII - MARTOR FĂRĂ VOIE. 443

CAPITOLUL LXXXIX - CUVÂNTUL ACUZATULUI 447

CAPITOLUL XC - NEAŞTEPTATA ÎNTRERUPERE A ŞEDINŢEI 451

CAPITOLUL XCI - O GOANĂ PRIN HĂŢIŞURILE PĂDURII 453

CAPITOLUL XCII - CALE ÎNTOARSĂ CU DE-A SILA. 455

CAPITOLUL XCIII - CADAVRUL DECAPITAT. 459

CAPITOLUL XCIV - MISTERUL SE DEZVĂLUIE. 463

CAPITOLUL XCV - ULTIMUL MARTOR. 468

CAPITOLUL XCVI - FUGA. 473

CAPITOLUL XCVII - ÎN GOANĂ DUPĂ UCIGAŞ. 476

CAPITOLUL XCVIII - TRĂIEŞTE! 478

CAPITOLUL XCIX - DOUĂ ÎMPUŞCĂTURI 482

CAPITOLUL C - BUCURIE. 485

 

PROLOG

 

Cerbul dormitează legănat de liniştea nopţii ce domneşte în savana din Texas; deodată tresare, aude un tropot de cal. Nu-şi părăseşte însă culcuşul verde şi nici nu sare în picioare. Doar îşi saltă uşor capul frumos, arătându-şi pentru o clipă coarnele deasupra ierbii înalte. Ascultă cu încordare: nu cumva aleargă mustangul[1] pe păşunea învecinată?

Iarăşi se aude tropotul de copite. Numai că de astă dată se desluşeşte şi un sunet nou – o cadenţă metalică: scrâşnetul oţelului izbit în piatră.

Cerbul e cuprins de nelinişte. Sare în lături şi o porneşte în goană prin prerie. Şi abia departe se opreşte şi cutează să-şi întoarne privirile: cine oare i-a tulburat somnul?

Sub raza vie a lunii lucitoare pe cerul sudic, cerbul recunoaşte pe cel mai crâncen duşman al său: omul. Omul se apropia călare.

Dă să o rupă iarăşi la fugă, dar înfăţişarea stranie a călăreţului îl ţintuieşte locului. Cu burta lipită de pământ şi cu botul adus îndărăt, cerbul continuă să privească, în ochii lui mari, căprui se oglindeşte teama şi nedumerirea.

Ce-l face oare să privească atât de stăruitor?

Calul? E un cal înşeuat, care poartă frâu… fără nimic deosebit în înfăţişare. Să-l fi înspăimântat călăreţul? Iată ochiul întâlneşte ceva neobişnuit, ceva care înfioară.

Călăreţul nu are cap!

Cercetându-l pentru ultima oară cu privirile rătăcite, de parcă s-ar fi străduit să priceapă ce dihanie nemaivăzută i-a stârnit spaima, cerbul o rupe la goană spre inima preriei. Aleargă fără să se mai uite îndărăt. Se scufundă în apa Leonei şi, abia după ce ajunge pe celălalt mal, se simte la adăpost de primejdie.

Fără să ia în seamă spaima cerbului, ba parcă fără măcar să-i simtă prezenţa, călăreţul fără cap îşi urmează netulburat drumul.

Se îndreaptă şi el spre râu, dar nu pare să se grăbească de fel, înaintează în pas măsurat, liniştit, aproape solemn. Cufundat în gânduri, sloboade frâul şi calul se apleacă şi rupe în răstimpuri câte o gură de iarbă. Iar când, speriat de coioţi[2], încremeneşte locului şi-şi saltă capul sforăind, călăreţul nu-l îndeamnă la drum nici cu vorba, nici cu vreo smucire nerăbdătoare. Stăpânit de gânduri, nu ia aminte la nimic din ce se petrece în jurul său. Dar nu-şi trădează taina prin nici un sunet, prin nici o şoaptă.

Poartă aruncat pe umeri un serapé[3] ce se desface în bătaia vântului, dezgolindu-i pieptul şi cizme înalte, din blană de jaguar. Apărat astfel de umezeală nopţii şi de ploile tropicale, călăreţul îşi continuă drumul, tăcut ca stelele ce sclipesc deasupra-i, nepăsător ca greierii ce ţârâie în iarbă, ori ca vântul uşor de stepă ce-i flutură veşmântul.

Deodată, ceva pare să-l trezească din gânduri: calul a iuţit pasul. Îşi scutură coama şi nechează vesel. Cu gâtul întins şi cu nările fremătând, o porneşte la trap şi apoi, pe nesimţite, la galop.

Apropierea râului – iată ce l-a zorit!

Abia în mijlocul apei se opreşte. Şi o dată cu el, se cufundă în valuri, până la genunchi şi călăreţul.

Calul bea cu lăcomie să-şi potolească setea. Într-un târziu se urneşte domol spre malul din faţă şi urcă sprinten povârnişul.

Ajuns sus, călăreţul fără cap zăboveşte, de parcă şi-ar aştepta fugarul să se scuture de apă; pe urmă se urneşte, iarăşi la drum.

De jur împrejur se desfăşoară savana cea fără de sfârşit. Şi în lumina tainică a lunii, depărtările ei par a se contopi cu bolta albastră.

 
 


CAPITOLUL I

PRERIA PÂRJOLITĂ

 

 

Soarele orbitor al amiezii inunda nesfârşita câmpie a Texasului, ce se deschidea la vreo sută de mile spre miazăzi de vechiul oraş spaniol San-Antonio.

Undeva înainte, sub trâmba razelor aurii, se desluşea ceva neobişnuit pentru preria sălbatică: un şir de furgoane cu coviltirele bombate şi de o albeaţă ce-ţi lua ochii. Erau zece cu totul – prea puţine pentru o caravană comercială sau de stat; mai degrabă aparţineau vreunui colonist ce-şi transporta avutul într-una din noile aşezări de pe malul Leonei.

Înşiruite pe o mare distanţă, furgoanele se târau înainte prin savana chinuită de arşiţă, atât de încet, încât mişcarea lor aproape că nici nu se băga de seamă. Doar câte o antilopă ce fugea speriată sau câte un uliu ce se înălţa cu ţipăt în aer arătau că furgoanele se mişcă într-adevăr.

La ceasul acela de odihnă al amiezii nu vedeai nici un semn de viaţă în toată preria – nici pasăre înălţată în zbor, nici fiară avântată în fugă: toată suflarea stătea pitulată la umbră. Singurul omul – pasămite în goană după bogăţie – îşi urma drumul fără oprire, sub ochiul de foc al soarelui.

Judecând după toate, caravana aparţinea, se vede, vreunui emigrant bogat, şi nu numai simplu colonist. La fiecare furgon – cea mai bună producţie de Pittsburg – trăgeau câte opt catâri voinici. O sumedenie de sclavi negri însoţeau caravana. Femeile cu copiii stăteau cuibărite prin furgoane, în timp ce bărbaţii păşeau pe de lături ori veneau obosiţi în urma convoiului. În frunte era o trăsură trasă de nişte catâri zdraveni de Kentucky.

Pe capră acesteia, un sclav negru se perpelea de căldură în livreaua lui.

Totul arăta lămurit că nu-i vorba de vreun biet colonist din statele de nord, pornit la drum să-şi caute aiurea un rost, ci de un bogătaş din sud care, neîndoielnic şi-a cumpărat o plantaţie şi merge să se statornicească acolo.

Într-adevăr, caravana aparţinea plantatorului Woodley Pointdexter. Acesta debarcase împreună cu familia la Indianola, în golful Matagord, şi acum străbătea preria, îndreptându-se spre noua-i proprietate.

În fruntea convoiului călărea însuşi plantatorul – un bărbat înalt, slab, de vreo cincizeci de ani, cu faţa palidă, puţin gălbuie, cu o înfăţişare mândră şi aspră. Era îmbrăcat simplu, dar cu gust – haină de alpaca croită larg, vestă de atlaz negru şi nişte pantaloni de nanchin. Vesta lăsa să i se vadă cămaşa din pânză fină, strânsă la guler cu o panglică neagră. În picioarele sprijinite în scări avea ghete din piele moale. O pălărie de pai cu borul larg îi apăra faţa de razele arzătoare ale soarelui sudic.

Alături de el mergeau alţi doi călăreţi – unul în dreapta, altul în stânga. Primul era un băieţandru – să tot fi avut douăzeci de ani; celălalt, tânăr şi el, părea însă cu vreo şapte ani mai mare. Băieţandrul era chiar fiul lui Pointdexter. Ţi-era drag să te uiţi la faţa lui deschisă şi plină de viaţă, mai ales în contrast cu aerul sever al tatălui său şi cu înfăţişarea mohorâtă a celuilalt călăreţ. Tânărul purta o bluză largă dintr-o pânză sinilie de bumbac, nişte pantaloni dintr-o pânză asemănătoare şi o panama cu borul moale. Îmbrăcămintea aceasta nu numai că se potrivea cu chipul său tineresc, dar corespundea de minune cerinţelor climei sudice.

Cel de al treilea călăreţ era nepotul plantatorului, ofiţer în rezervă din cavalerie. Avea haine de croială cazonă, dintr-un postav albastru-închis şi chipiu de stofă.

Puţin mai în urma lor venea un alt însoţitor al convoiului – un om cu trăsături aproape grosolane, îmbrăcat mai simplu decât ceilalţi. Judecând după iscusinţa cu care plesnea din bici, ghiceai lesne că e supraveghetorul sclavilor plantatorului.

În trăsura din fruntea convoiului călătoreau două tinere – una cu pielea de o albeaţă strălucitoare, cealaltă cu pielea tuciurie. Cea dintâi era fiica lui Pointdexter singura lui fiică, cealaltă slujitoarea acesteia, o sclavă.

Coloniştii veneau de pe malurile lui Mississippi, din statul Louisiana. Dar plantatorul nu făcea parte dintre băştinaşii acestui stat sudic: înfăţişarea lui mărturisea din prima clipă că nu e un creol. În schimb, în trăsăturile fiului şi, mai cu seamă, în trăsăturile fine ale fiicei sale trăia într-o vie oglindire frumosul tip al strămoşilor francezi.

Woodley Pointdexter era unul dintre marii proprietari de plantaţii de trestie de zahăr din Sud. Dusese o viaţă de risipă, fiind vestit prin largă-i ospitalitate. În cele din urmă se ruinase şi se văzuse nevoit să-şi părăsească plantaţiile din Louisiana pentru a se stabili, împreună cu familia, în preria sălbatică din sud-vestul Texasului.

……………………………………………………………………………

Soarele stătea aproape în crucea cerului. Călătorii înaintau domol, călcându-şi umbra sub pas. Călăreţii albi, istoviţi de zăpuşeală, se ţineau tăcuţi în şa. Ba până şi negrii cei deprinşi cu arşiţa conteniseră cu vorba lor monotonă şi cântătoare; se adunaseră pâlcuri-pâlcuri în spatele furgoanelor şi, osteniţi, îşi târau paşii, fără o vorbă. Doar pocnetul răsunător al bicelor şi strigătele surugiilor tulburau liniştea apăsătoare din jur.

Caravana abia se mişca, de parcă ar fi mers pe dibuite. De fapt, nu exista un drum adevărat. Făgaşul pe care înaintau se cunoştea doar după urmele de la carele ce trecuseră pe acolo mai înainte, abia întipărite în iarba culcată la pământ.

Plantatorul socoti în gând distanţa străbătută şi îşi zise că mai au de făcut vreo douăzeci de mile până la destinaţie. Nădăjduia că vor sfârşi călătoria înainte de căderea nopţii şi, din pricina asta, îşi zorea şi oamenii, în ciuda arşiţei.

Deodată, supraveghetorul făcu semn caravanei să se oprească şi porni în goană spre stăpân. Gesturile lui trădau îngrijorarea.

— Ce s-a întâmplat, Sanson? întrebă plantatorul, după ce călăreţul ajunse lângă el.

— Iarba e arsă. A fost foc în prerie.

— Da, o fi fost, dar s-a stins. Nu văd nicăieri fum.

— E adevărat, sir, nu se vede – se grăbi să încuviinţeze supraveghetorul. Am vrut doar să spun că preria a ars şi că e neagră toată ca tăciunele…

— Şi ce-i cu asta? Cred că putem să ne vedem liniştiţi de drum, fie că mergem printr-o prerie pârjolită, fie că mergem printr-una verde.

— Ce prostie, John Sanson, să faci atâta zarvă pentru nişte fleacuri! se amestecă în vorbă nepotul lui Pointdexter. De ce sperii oamenii de pomană? Hei, negrilor, la drum! Hai mişcă! Mână înainte, mână înainte!

— Dar cum o să mai găsim drumul, domnule căpitan Callhown? întrebă supraveghetorul de sclavi.

— Şi de ce, mă rog, să găsim drumul? Multe năzbâtii mai îndrugi şi tu! Doar nu l-am pierdut, nu-i aşa?

— Ba eu mă tem c-am pierdut drumul. Urmele roţilor nu se mai văd: au ars o dată cu iarba.

— Ce-are a face? Cred că putem străbate porţiunea pârjolită şi fără ajutorul urmelor. Iar când ieşim de partea cealaltă a preriei, dăm din nou de ele.

— De, ştiu eu… – făcu naiv supraveghetorul, care cunoştea bine marginea apuseană a preriei. Numai dacă a mai rămas ceva şi acolo. Eu nu văd nimic din şa: oricât te-ai căzni, nu zăreşti nimic care să semene a prerie.

— Hei, la drum, negrilor! Mână-nainte: strigă poruncitor Callhown şi dădu pinteni calului, fără să-l mai învrednicească pe supraveghetor cu un răspuns.

Caravana se urni din loc, dar când ajunse în marginea pârjolită a preriei se opri iarăşi, de astă dată fără vreo poruncă.

Călăreţii se traseră ceva mai deoparte, să se sfătuiască, înaintea lor, cât vedeau cu ochii, se desfăşura preria nesfârşită şi înnegrită de pârjol. Nici o plantă, nici o mlădiţă verde, nici o frunză măcar nu scăpase de foc. Până hăt în zare totul era o privelişte cumplită. Bolta de un albastru viu a cerului sudic părea şi ea întunecată aici. Iar soarele, deşi nu-l umbrea nici un nor, părea că nu mai vrea să lumineze, parcă se posomorâse şi el la vederea pământului pârjolit.

După toate semnele, focul izbucnise în timpul solstiţiului de vară, la pârga ierburilor.

Sanson nu minţise spunând că urmele au ars o dată cu iarba şi că ei n-au să mai poată găsi drumul.

— Ce-i de făcut? întrebă plantatorul, cu oarecare descumpănire în glas.

— Vrei să ştii ce-avem de făcut, unchiule Woodley? Să ne continuăm drumul, desigur. Râul curge şi dincolo de porţiunea pârjolită, fără doar şi poate. Dacă nu găsim cumva un văd până la jumătate de milă, urcăm în susul apei sau apucăm, la vale, depinde.

— Ascultă, Casey, aşa ne putem rătăci.

— Ei, asta-i! Porţiunea pârjolită nu-i prea întinsă. Şi-apoi, nu-i nici o nenorocire dacă ne abatem puţin din drum; mai devreme ori mai târziu, tot ieşim la râu.

— Bine, dragul meu, tu ştii mai bine decât mine. Sunt de acord să te urmăm.

— Fii fără grijă, unchiule! Eu am făcut pe călăuza în împrejurări mai grele… Hei, la drum, negrilor! După mine!

Şi căpitanul aruncă o privire plină de înfumurare în direcţia trăsurii. Un chip fermecător şi umbrit de nelinişte apăru de după perdeluţa portierei. Callhown dădu pinteni calului şi porni înainte, cu acelaşi aer îngâmfat.

Corului de bice care umplu din nou văzduhul cu pocnetele, i se adăugă acum tropotul celor optzeci de catâri, învălmăşite cu scâncetul roţilor. Furgoanele se puseră iar în mişcare. Catârii goneau de zor. Faţa neagră a preriei, cu care nu erau deprinşi, îi speria. Copitele lor abia se lăsau în cenuşă, că se şi ridicau. Puţin câte puţin animalele se liniştiră. În felul acesta caravana mai înainta aproape o milă, apoi se opri din nou.

Priveliştea – dacă am putea să o numim astfel – se schimbase, dar nicidecum în bine. Totul era negru până în zare, ca şi mai înainte. La o vreme însă, şesul se schimbă pe nesimţite într-un relief neregulat, cu ridicături muntoase şi dealuri scunde însoţite de văi. Nu se putea spune că pe aici lipseau cu desăvârşire copacii, deşi ceea ce vedeau călătorii noştri numai cu multă îngăduinţă merita acest nume. Pe aici creşteau arţari pitici mexicani, unii stingheri, alţii grămădiţi în mici pâlcuri. Frunzişul lor ajurat pierise ca şi când nici n-ar fi existat vreodată, iar tulpinile carbonizate şi crengile tăciunite se înălţau ca nişte negre schelete în văzduh.

— Ai rătăcit cumva drumul, prietene? întrebă plantatorul, apropiindu-se în grabă de nepotul său.

— Nu, unchiule, cel puţin până acum. M-am oprit niţel să cercetez locul. Pesemne că drumul trece prin valea de colo. Am mers bine. Putem înainta fără nici o grijă. Iau asupra mea toată răspunderea.

Porniră din nou. Coborâră povârnişul şi o ţinură în lungul văii, apoi urcară pe culmea unui deluşor. Şi iarăşi se opriră.

— Te-ai rătăcit, Casey? repetă plantatorul întrebarea de adineauri, apropiindu-se de nepotul său.

— Drace, mă tem că da! Nici diavolul n-ar fi în stare să se descurce într-un iad ca asta! … Nu, nu! zise el deodată, văzând trăsura venind şi vrând să-şi ascundă zăpăceala. Acum mi-e limpede totul. Iată, în partea aceea e râul, n-am nici o îndoială. Înainte!

Şi căpitanul dădu pinteni calului, deşi nu ştia nici el singur încotro ar trebui să se îndrepte. Furgoanele îl urmară îndată.

Negrilor însă nu le scăpă zăpăceala lui Callhown. Ei îşi dădeau seama că nu merg în linie dreaptă, ci se învârtesc în cerc printre tufişurile tăciunite de pe dealuri şi de prin văile pârjolite.

Dar iată că strigătul plin de încredere al călăuzei le trezi nădejdea în suflet. Şi, drept răspuns, bicele se ridicară în aer ca la o poruncă, iar pocnetul lor răsunător se amestecă cu exclamaţiile bucuroase ale oamenilor.

Curând, caravana ieşi din nou la drum umblat – se vedeau lămurit urme proaspete de roţi şi de copite. Era neîndoios că o altă caravană, asemănătoare cu a lor abia trecuse pe acolo. Ea înaintase desigur în direcţia râului Leona; se putea foarte bine să fi fost un convoi de stat, în drum spre fortul Indge. Trebuia deci să meargă pe urmele ei. Fortul se afla chiar în calea lor şi de acolo nu mai aveau mult până la destinaţie.

Se părea că lucrurile stau minunat. Căpitanul, îmbărbătat, porunci oamenilor, cu o vădită mulţumire de sine, să meargă înainte.

Merseră aşa vreo milă şi mai bine, ţinându-se după urmele găsite. Acestea nu călcau în linie dreaptă, ci se tot încolăceau pe după tufişuri arse. Treptat-treptat, siguranţa lui Casey Callhown se destramă şi o expresie mohorâtă i se aşternu pe faţă. Căpitanul îşi dădu deodată seama că urmele celor patruzeci şi patru de roţi după care se ţineau ei sunt urmele propriei lor caravane.


Date: 2015-12-24; view: 484


<== previous page | next page ==>
Capítulo VIII | COLIBA VÂNĂTORULUI DE MUSTANGI 2 page
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.012 sec.)