Coping : caracteristici generale

1.1. Definiţie, structură

Copingul desemnează un “efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman, ibid.).

Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială : copingul este ilustrarea faptului că stressul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei acţiune-cogniţie-comportament dizadaptativ.

Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă, nesupuse controlului voluntar.

În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premize esenţiale :

1) copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stressantă este percepută, prelucrată, stocată ;

2) copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :

- a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării) ;

- b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării ;

- c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confrun-tare.

Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul

de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci cînd posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau cînd timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt.

Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stressante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii.

Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea şanselor de vindecare şi minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor şi Brown, 1994) ar avea o certă contribuţie modula- toare în relaţia cu stressul produs de boală.

Nu de puţine ori, un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, şi explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid ) ; îl întîlnim însă şi în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situaţie în care se poate ajunge la hipocompli- anţă şi agravarea prognosticului iniţial.

În practică, chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare şi rupere de realitate. Atribute esenţiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta aşadar flexibilitatea şi adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilităţii.

1.2.Natura copingului

În legătură cu natura copingului, acest aspect rămîne controversat în literatură.

Unii autori (Miller, 1987, Carver şi colab., 1989, etc.) concep copingul ca pe o predispoziţie stabilă, sau ca pe o trăsătură de personalitate. Alţii (Lazarus şi Folkman, 1984, Miclea, 1997, Băban, 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv , inclusiv în plan ontogenetic.Cea de-a 2-a variantă este cea care cîştigă vizibil teren astăzi, inclusiv pentru că susţine mai bine flexibilitatea.

1.3.Forme de coping

Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus şi colab., 1984, 1987) în coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie.

Prima variantă, numită şi coping direct, este direcţionată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stressante.Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor.

Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face faţă stressului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoînşelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc.

Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esenţă multifactorială. Spre exemplu, Stone şi Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori (catharsis, suport social, acceptare, acţiune directă, distragere, redefinirea situaţiei, relaxare, sentimente religioase), şi înşişi Folkman şi Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare, distanţare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă).

Revenind la clasificarea iniţială, să remarcăm inter-relaţia între cele două tipuri de coping, ele susţinîndu-se şi potenţîndu-se reciproc : copingul centrat pe emoţie crează condiţiile pentru soluţionarea în condiţii mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar copingul centrat pe problemă reduce distressul emoţional, printr-o evaluare mai realistă, decentrată de sentimentul neputinţei.

Există o legătură, atît de filiaţie conceptuală, cît şi obiectivă, între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) şi diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei, care reflectă “modul de selecţie, păstrare, interpretare a informaţiei, din şi în experienţele trăite” (Băban, 1998), chiar şi independent de prezenţa stressului.

Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control, autoeficacităţii, robusteţei.

2.Trăsături imunogene de personalitate , implicate în coping

Locus de control

Termenul de “locus de control” a fost lansat de Rotter (1966) şi desemnează “modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern sau extern,controlabile sau necontrolabile”(ibid.)

Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru eşec , respectiv meritul pentru succes stau în defectele, erorile, respectiv în aptitudinile şi calităţile persoanei respective, şi au o prea mică legătură cu întîmplarea sau factori de presiune din afară, în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găseşte în soartă, destin sau puterea altora.

Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecţie, sau LCI-strategii de tip combativ (“luptă”) , unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de LC şi eficienţa copingului. Astfel, LCI ar fi protector în stressul psihic acut şi cronic (Cohen, Edwards, 1989 ; Rotter, 1966), prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistenţa la presiunile externe, ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie. Antonovsky (cit.de Băban, 1998) consideră că LCI manifestat prin responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes, dar şi pentru eşec) ar reprezenta un factor favorizant pentru sanogeneză..Alţi autori susţin, în consens, că LCE ar fi asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţii, şi cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie (Sarason şi colab., 1978).

Totuşi aceste concluzii au un anumit grad de relativitate, în măsura în care :

a) LC are totuşi o evoluţie individuală cu vîrsta (în general de la LCI spre LCE);

b) uneori LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate, iar LCE – cu o anumită detaşare de consecinţele situaţiei stressante (“externalitate defensivă”) ;

c) există o variabilitate transculturală a LC, care vine din normele de presiune culturală şi socială specifice unui anumit tip de societate (ex. LCI (exprimabil în autonomie timpurie, independenţă, responsabilitate) şi strategiile agresive de coping sunt încurajate în societăţile moderne de tip occidental, iar LCE şi strategiile pasive, de tip “Capul plecat sabia nu-l taie” sau “Ce

ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, în societăţile de tip tradiţional).

Date: 2015-12-24; view: 739