IV. 11. Urmarea dobândirii darurilor Jertfei înseamnă viaţă în Hristos

Răspunsul propriu la “chemarea cea cerească” se face perceptibil prin totala dăruire a vieţii noastre lui Hristos Dumnezeu. O asemenea pildă personală ne-o dă Sfântul Apostol Pavel, când afirmă despre sine: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine[196]” Noi oare am putea să îndrăznim a afirma convinşi că “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, când ştim câte păcate, câte patimi, câte gânduri, câte nelegiuiri, câte defecte avem încuibările în viaţa noastră? Pot eu gira astăzi afirmaţia că “Hristos trăieşte în mine” şi că altcineva nu mai este în lumea mea decât Hristos? N-aş minţi? Încetul cu încetul însă putem să ne regăsim în “chemarea cea cerească”, transformându-ne în vase de cinste pentru Dumnezeu. În această privinţă, Mântuitorul rosteşte un cuvânt, de o putere extraordinară, legând locul de sălăşluire cerească de împlinirea poruncilor Sale, prin care intrăm în “casa” lui Hristos chiar din lumea aceasta: “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu; şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi vom face locaş la el[197]” . Treimea cea Preasfânta face loc de sălăşluire în trupurile noastre; Se sălăşluieşte întru noi, chiar în momentul în care ne supunem “chemării[198]”. Iar dacă ştii că Dumnezeu te cercetează; dacă ştii că în viaţa ta se coboară Dumnezeu, printr-un act de neînchipuita chenoză, atunci n-ar mai trebui să mai ai nebuneasca îndrăzneala de a nu asculta de “chemarea cea cerească”, strigata umanităţii întregi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, “Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre” de două mii de ani încoace. Prin faptul că Iisus Hristos a străbătut cerurile ca să devină Arhiereu Mare, misiune ce presupune jertfă, noi, urmaşii săi, să nu rămânem cu falsa impresie că Hristosul, “zdrobit prin suferinţă”, S-a lăsat învins. Dimpotrivă a ieşit victorios asupra morţii, căci cu “moartea pe moarte călcând, celor din morminte, viaţa, ne-a dăruit”. De pe această poziţie de biruitor plecând, cu Hristos, spre Tatăl, Epistola ne cere imperios: “să ne îndemnăm unii pe alţii, în fiecare zi, până putem zice: astăzi”; să ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre”.

Ne este credincios şi nouă, pentru că ne hrăneşte necontenit din învăţătura Sa şi din Jertfa Sa în chip euharistic, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, “fiind cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor[199].

Iată, de ce trebuie să ne deprindem a raporta necontenit viaţa noastră lui Hristos. Mărturisirea credinţei să o ţinem neclintită! Să ne exprimăm cu îndrăzneală despre Hristos până la sfârşitul vieţii noastre, ca să avem “lauda nădejdii”. Fiindcă nădejdea noastră este o fericită aşteptare, ca şi împlinita a tot ceea ce va urma să fie. Nădăjduim şi primim, încă de pe pământ, ceea ce ni s-a promis. Căci, “precum este scris: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”[200].

Date: 2015-12-24; view: 401