IV. 6. Jertfa Trupului lui Iisus Hristos ne sfinţeşte odată pentru totdeauna.

Tatăl I-a încredinţat-o spre moştenire ca s-o mântuiască prin Jertfa Sa, ne arată ce urmări dramatice pot avea refuzul său şi neîmplinirea învăţăturii Lui. Dacă nu ne supunem Acestui Dumnezeu Întrupat; dacă nu facem “roade vrednice de pocăinţă, cum zicea Sfântul Ioan Botezătorul, prezenţa Lui în istoria omenirii este pentru noi zadarnică. Numai că această împotrivire la cuvântul Lui nu rămâne fără urmări punitive pentru un astfel de îndărătnic şi nu de puţine ori hulitor. Şi ca să înţelegem acţiunea aceasta, autorul se referă la faptul că cei din Vechiul Testament care călcau aşezămintele Legii, erau aspru pedepsiţi. Aceea era însă o lege dată prin îngeri, nu ca Aşezământul cel nou, dat nouă prin Fiul lui Dumnezeu. Dacă cei dinainte îşi primeau cuvenita pedepsire pentru neascultare şi nesupunere, cu atât mai mult vor avea de suferit cei care încalcă Legea Fiului lui Dumnezeu[177].

Într-adevăr, “cum vom scăpa noi (cei de astăzi) dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire, care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de către cei ce au ascultat-o?”. Pentru că nu mai este vorba acum de o izbăvire dintr-o robie pământească, precum cea a evreilor din Egipt, ci este în joc izbăvirea noastră din robia diavolului şi a morţii veşnice, din care ne-a scos “Domnul”, prin chiar Jertfa Sa. Deci, o mântuire ca aceasta, care îşi are “obârşie” dumnezeiască, “fiind adeverită de cei ce au ascultat-o (...) cu semne şi minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după a Sa bunăvoinţă” logic, n-ar trebui ignorată şi încălcată. Pentru că înfricoşătoarea perspectivă care-ţi stă în faţă, trimite direct la cumplită pedeapsă ce te aşteaptă: ruperea lui Hristos, pierderea Împărăţiei şi osânda veşnică în iad cu diavolul, căruia i-ai jucat în strune. Elementele constitutive ale “mântuirii” pe care tu o dispreţuieşti, precum: obârşia dumnezeiască, propovăduirea ei de care Însuşi Fiul lui Dumnezeu Întrupat, dovedirea ei că viabilă prin semne şi minuni divine, perpetuarea ei în Biserică prin “darurile Duhului Sfânt”, activate de către ierarhia bisericească prin Sfintele Taine, sunt tot atâtea argumente cu forţă supranaturală, pe care n-ai cum să le încalci fără să te temi că te poţi “pierde” pentru veşnicie.[178]

Perspectiva este îngrozitoare, de aceea şi atenţionarea nu trebuie cu niciun chip neglijată. Îndemnul de suflet este să nu fim “nepăsători” şi îndărătnici[179]. Mie mi se pare că “nepăsarea” în împlinirea celor sfinte ne caracterizează pe cei mai mulţi dintre noi. Nu necredinţa. Nici măcar îndoială, ci pur şi simplu nepăsarea. Vinovată şi neînţeleasă îndărătnicie, datorită căreia am pierdut atâtea oportunităţi în viaţă. Chiar vrem să ne pierdem şi “mântuirea” cea pregătită pentru noi de Dumnezeu prin Jertfa Fiului Său? Oare nu înseamnă nimic această pierdere iremediabilă pentru noi? Oare să tratăm veşnicia şi aceeaşi nepăsare cu care, de pildă, ne tratăm sănătatea trupului[180]?

Textul vorbeşte de “minunile”, prin care Domnul, prin Duhul Sfânt, dă autoritate şi legitate “acestei mântuiri”. Noi cunoaştem că cea mai mare minune, prin care se actualizează Jertfa lui Hristos, cea aducătoare de mântuire, este prezenţa reală a Domnului şi Mântuitorului nostru în elementele Sfintei Împărtăşanii, în care ne unim tainic, dar real, cu El “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ceea ce este vizualizarea cu ochii minţii a celei mai înalte dovezi de iubire cu care ne înconjoară Dumnezeul nostru Întrupat[181], Prietenul nostru şi Fratele nostru Hristos. Şi cu toate acestea, îndărătnicia noastră nu are măsură. Împotrivirea nu are capăt. Vă rog să reţineţi şi să înţelegeţi că de aici se trag toate relele nepăătuirii care vin asupra poporului nostru, îndărătnic şi captiv de bună voie păcatului. Hristos ne trage la Tatăl şi noi dăm înapoi. Atunci este de vină Dumnezeu, pe Care îl acuzăm necontenit că ne-a părăsit? Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa prin Fiul Său, prin Care a vorbit direct cu noi. Mai mult: ca să ne dovedească adevărata iubire, L-a dat să se jertfească “pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire”.[182]

Dar, după ce ne-a “răscumpărat pe noi cu scump Sângele Său”, pentru a nu ne lasă în continuare în stăpânirea diavolului, Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului în stăpânire lumea, precum conştient se exprimă autorul Epistolei noastre: “Pentru că nu îngerilor a supus Dumnezeu lumea viitoare, despre care vorbim”. Pe poporul ce se naşte din Jertfa Sa, în Biserică, nu l-a pus Dumnezeu sub stăpânirea îngerilor, ci sub autoritatea dumnezeiască a Fiului Său, pentru o răsplată binemeritată că Şi-a pus sufletul pentru noi. Supunerea lumii de către Hristos trebuie înţeleasă pe două direcţii: una, care-I dă Fiului Întrupat îndreptăţirea să Şi-o asume, să Şi-o improprieze, să-I devină proprietate; iar a doua, ce decurge din primul statut, să aibă atributul de Judecător Suprem asupra ei, mai exact, asupra celora care vor dovedi îndărătnicie în a I Se supune[183].

Date: 2015-12-24; view: 412