IV.5. Concluzii generale asupra activităţii soteriologice a Mântuitorului ca Mare Arhiereu

În coordonatele acestea soteriologice trebuie înţeles şi următorul enunţ dogmatic, din versetul 15: “Nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”. Ştim că Arhiereul nostru a suferit pentru noi pe Cruce. Dar şi aceasta trebuie s-o conştientizăm, ca Iisus continuă să sufere cu noi în slăbiciunile noastre, să compătimească cu noi şi după preamărirea S de-a dreapta Tatălui, pentru ca poartă cu El, acolo sus, Trupul uman, prin care suferă cu ai Săi. De toate efectele, îndemnatoare spre păcat, S-a izbăvit trupul Mântuitorului prin unirea ipostatică cu firea Dumnezeiască, în afară de “suferinţa cu noi în slăbiciunile noastre”, numită compătimire. În virtutea acestei compătimiri, Şi-a îndumnezeit şi Şi-a înălţat Fratele nostru Dumnezeu Trupul la cer, cu care “şade de-a dreapta slavei întru cele preaînalte” şi “poate şi celor ce se ispitesc să le ajute”, tocmai ca să scăpăm de stricăciunea cea din lume, pentru a ajunge la mult dorită odihna a Împărăţiei. După cum suferim noi cu ai noştri când sunt în necazuri, aşa suferă şi fratele nostru cel Mare cu fiecare din noi în neputinţele noastre. Ştim că “Iisus Hristos este în Jertfă până la sfârşitul veacurilor”. Rămâne în Jertfă până ne îndreptăm. Aceasta înseamnă că trebuie să ne fie trează şi activă conştiinţa, întru a ne determina să vieţuim la o aşa de mare înălţime în Hristos, încât să-I uşurăm pătimirea pentru facerea noastră creştină[175].

Unii creştini, adânc înduhovniciţi, chiar preiau asupra lor pătimirea lui Hristos pentru oameni, numai ca să-I uşureze suferinţa Fiului în Trupul Sau înălţat. Dăm aici pildă pe Sfântul Apostol Pavel, care chiar îşi mărturiseşte această strădanie ca pe un fapt deja împlinit: “O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, pană ce Hristos va lua chip în voi”. Sau:” Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul lui, adică, Biserica”.

Când lenvesc în a mă îndrepta, Îl fac pe Iisus Hristos să sufere pentru mine. Când mă îndrept, Îi urmez suferinţa, putând, dacă sunt perseverent, să devin un bun şi vrednic ajutor a lui Hristos intru recuperarea din robia păcatului şi celorlalţi creştini rămaşi în lumea, care încă “se ispitesc”; de fapt care se lăsa ispitiţi.[176]

Concluzia teologică, la care putem ajunge în urma exegezei acestui text, este aceea că mărturisirea credinţei are şi un vădit aspect misionar. Eu cred cu toată puterea sufletului meu că Iisus Hristos este Arhiereul compătimitor cu fiecare dintre noi, iar, în urma unei pocăinţe sincere, am conştiinţa că-I uşurez lui Hristos suferinţa pentru semenii mei, ajutându-I pe aceştia să devină, la rândul lor, ajutoare ale lui Hristos transformându-se în misionari destoinici pentru cei care încă nu s-au ridicat la adâncimea păcatului. Aşadar, eu pot deveni un misionar, un apostol al lui Hristos, îndemnându-I si pe semenii mei la aceeaşi lucrare. Noi putem ajunge apostolii lui Hristos, adică misionarii Săi, în folosul mântuitor al celorlalţi doar dacă “ţinem cu tărie mărturisirea că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care, ca Mare Arhiereu, a străbătut cerurile” ca să-I mântuiască pe oamenii care cred în El. Această mărturisire de credinţă, ca să fie misiune, trebuie să fie împărtăşită şi altora cu cuvântul şi cu fapta, aşa cum ţi-au dăruit-o şi ţie alţii.

Date: 2015-12-24; view: 419