II. 3.4. Hristos a fost credincios ca fiu

“Iisus Hristos a fost credincios ca un fiu”. Una este când unui subaltern i se cere să fie credincios stăpânului, şi altceva când i se cere unui fiu să fie credincios tatălui său. Dar dacă fiii mai calcă făgăduinţa părintească, Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, are o credincioşie de ordin dumnezeiesc. De aceea zice Epistola că, spre deosebire de Moise, care a fost credincios peste poporul lui ca o slugă, Iisus Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui, peste poporul Lui, agonisit cu Sângele Lui. Iar despre Fiul Cel veşnic, Epistola zicea mai devreme ca a rămas credincios Părintelui Ceresc, după cum ne-a rămas credincios şi nouă. Când noi nu mai rămânem credincioşi lui Iisus Hristos, Care ne-a chemat la mântuire şi ne-a dăruit-o prin Jertfa Trupului Său, nu-I mai suntem fraţi, şi nici fii ai lui Dumnezeu nu putem deveni. Ar trebui să ne ardă această dezmoştenire. Deci, “Hristos a fost credincios, ca Fiu, peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi”, cu o condiţionare de maximă biruinţă: “numai dacă ţinem până la sfârşitul (vieţii noastre) cu neclintire îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre[107]”. Cine Îl mărturiseşte cu îndrăzneală pe Hristos; cine ţine cu scumpătate la această credinţă mărturisită, şi nu se teme, nici nu se ruşinează, ci-i face mare bucurie, atunci Hristos înseamnă totul pentru el. Îi place să se numească creştin. Dar eu mă întreb, întrebându-vă: Mai suntem noi creştinii aceia? Mai suntem noi în stare să ne păstrăm neclintiţi şi cutezători în mărturisirea credinţei? Unde se mai constata azi exuberanţa aceasta duhovnicească? Mai simţim în noi extaziaţi “lauda nădejdii noastre”, că suntem ai lui Hristos, şi prin El, ai lui Dumnezeu?[108]

Iată, de ce trebuie să ne deprindem a raporta necontenit viaţa noastră lui Hristos. Mărturisirea credinţei să o ţinem neclintită! Să ne exprimăm cu îndrăzneală despre Hristos până la sfârşitul vieţii noastre, ca să avem “lauda nădejdii”. Fiindcă nădejdea noastră este o fericită aşteptare, ca şi împlinita a tot ceea ce va urma să fie. Nădăjduim şi primim, încă de pe pământ, ceea ce ni s-a promis. Căci, “precum este scris: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” [109]

II. 4. Schimbarea zilei de odihnă

Sunt persoane care susţin că Biserica greşeşte cinstind duminica, că ziua de odihnă a creştinilor este sâmbăta. Din textul de la Exod 20, 8-10, reiese că Dumnezeu a rânduit ca zi de odihnă sâmbăta: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca să o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău, iar ziua a şaptea este ziua de odihnă inchinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul, nici asinul, nici străinul care este in casa ta".

Menţionăm că duminica este prima zi a creaţiei, sâmbăta fiind ziua a şaptea, ultima zi din săptămână. Şi potrivit versetului "şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi...", afirmăm că sabatul începe de vineri seara, de la apusul soarelui şi ţine până sâmbătă, la apusul soarelui[110].

Dacă sâmbăta este atât de importantă, atunci de ce Biserica nu o cinsteşte?

În primul rând trebuie să afirmăm că până la eliberarea evreilor din robia Egiptului, nu se vorbeşte nicăieri de ţinerea zilei a şaptea. Se invocă textul de la Facerea II, 2-3 pentru cinstirea sâmbetei: "Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale in ziua a şaptea pe care a sfinţit-o şi a binecuvantat-o". Aşadar, dacă Dumnezeu S-a odihnit în această zi, cu atat mai mult trebuie să se odihnească omul, işi spun cei care cinstesc sâmbăta.

Dar odihna lui Dumnezeu nu trebuie inţeleasă ca lipsă a lucrarii Sale, ci în sensul că El a pus un hotar lumii create, că nu a mers la infinit cu creaţia, după cum spune părintele Dumitru Stăniloae. Deci, odihna lui Dumnezeu nu este o odihnă in toate privinţele[111]. La Dumnezeu nu este niciodată totala nelucrare. El continuă să fie lucrător in susţinerea lumii şi în relaţiile intertreimice (în sensul că niciodată o Persoana din Sfânta Treime nu se va opri din iubirea către celelalte Persoane). Acest lucru a fost vestit şi de prorocul Isaia: "Dumnezeu nu oboseşte, nici nu-Şi sleieşte puterile".

În al doilea rând, incepând propovăduirea Sa, Mantuitorul Hristos împlineşte, desăvârşeşte Legea Veche. De aceea a afirmat: "A-ţi auzit ca s-a zis: ... Iar Eu zic vouă..." (Matei V, 20-48). Legea Vechiului Testament era "umbra a celor viitoare" in Hristos (Evr, X, 1). El face trecerea de la tip-prefigurare, la adevărul prefigurat.

Eliberarea poporului lui Israel a fost un semn al eliberării reale a omenirii din robia trupului şi a sufletului deopotrivă. In amintirea acelui eveniment s-a dat nume zilei a şaptea de Sabat, Ziua Sâmbetei, spune ÎPS Justinian Chira. Dar după Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sabatul a Încetat, pentru că el amintea de eliberarea unui singur popor, a poporului evreiesc din Egipt, in vreme ce prin Învierea Sa, Hristos a eliberat întregul neam omenesc din robia morţii şi a păcatului[112].

Până la Hristos, învierea era doar o speranţă nelămurită (Iez. XXXVII), nu un fapt împlinit în Hristos, ca temei al invierii tuturor. De aceea, în Epistola către Evrei suntem îndemnaţi să ne silim să intrăm într-o altă zi de odihnă, Duminica - ziua odihnei depline.

Aşadar avem Duminica zi de odihă, pentru că Hristos a înviat în această zi. De altfel, toate marile evenimente din viaţa creştină sunt legate de această zi: în această zi Hristos S-a arătat mironosiţelor, Apostolilor, a avut loc pogorârea Sfântului Duh şi tot în această zi Apostolii şi primii creştini se adunau pentru rugăciune şi pentru a frânge pâinea[113].

Să ne daruiască Dumnezeu putere să nu vedem în duminică doar o zi de odihnă trupească. Sa ne odihnim şi sufleteşte, prin unirea cu El în cadrul Sfintei Liturghii

Date: 2015-12-24; view: 456