II.3. Hristos şi fraţii Săi din lume

Voi începe acest capitol prin acest fragment din Epistola către Evrei 2, Omilia a 5-a care precizează “Cel Care sfinţeşti dintr-Unul sunt toţi”. ,,Cel Care sfinţeşti’’ nu putem să nu ne dăm seama că face referire la Iisus Hristos, şi cei ce se sfinţesc, adică noi, “dintr-Unul sunt toţi”, adică din Dumnezeu Tatăl, fiul este născut din fiinţa Tatălui mai înainte de veci, iar noi suntem creaţia lui Dumnezeu, dar fiindcă suntem daţi ca moştenire Fiului, pentru a nu se înţelege că prin aceasta ne dispreţuieşte ca pe nişte robi, textul pune în evidenţă faptul că El “ne sfinţeşte”, adică ne aduce în sfera Sa de desăvârşire, numindu-ne fraţi, nu slugi, pentru că acum avem acces la mântuirea dorită de Tatăl, împlinită de Fiul şi desăvârşită de Duhul Sfânt. Dealtfel, Însuşi Mântuitorul Hristos Se referă la această mirabilă transformare a noastră din robi în fraţii Săi, când explică: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu. De acum, nu va mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”. Deci, punând noi în valoare Jertfa Sa, Îi primim sfinţenia, devenind fii tatălui prin harul înfierii. Acum înţelesul este clar, căci cu un verset mai înainte se spunea că Iisus, prin tot ce a împlinit în lume, “a adus pe mulţi fii la mărirea” de a fi fraţii Săi şi fii Tatălui Ceresc. Este cea mai înaltă mărire la care poate gândi un muritor, decât care alta pe faţa pământului nu există. Dar să nu uităm însă că sfinţirea s-a desăvârşit prin pătimirea Începătorului mântuirii noastre, adică prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu Întrupat, cunoscut lumii ca Iisus Hristos.[91]

Aşadar, Iisus Hristos, Cel Care ne sfinţeşte, şi noi cei care primim sfinţenia de la El, suntem cu toţii legaţi ontologic de Dumnezeu Tatăl. Fiul Întrupat este legat de tatăl prin firea Sa Dumnezeiască primită prin naşterea cea din veşnicie, iar noi, oamenii, devenim fii lui Dumnezeu prin har, ca urmare a ascultării de Fiul Său, adică prin împroprietarea Jertfei Sale şi a tuturor comandamentelor pe care Domnul nostru Iisus Hristos le pune în lucrarea vieţii noastre.[92] Numai aşa devenim fii ai tatălui prin har, înfiaţi prin Jertfa Fiului. Noi nu beneficiem de filiaţie dumnezeiască veşnică, precum Fiul, datorită firii noastre pământeşti, ci participăm la firea Dumnezeiască prin har, precum fierul înroşit participă la foc, dar nu este foc[93]. Dar, deşi suntem doar înfiaţi, suntem moştenitori cu Fiul ai Împărăţiei, precum avem asigurarea Sfintei Scripturi: “astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Mai departe: “De aceea, nu se ruşinează să-I numească pe ei fraţi”. Domnul nostru Iisus Hristos nu Se ruşinează să ne numească pe noi fraţi, atunci când facem voia Tatălui Ceresc, mai ales că El a binevoit să Se îmbrace cu firea noastră. Vă aduc aminte un cuvânt al Mântuitorului, care zice aşa: “Căci de cel care se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”. Expresia: “nu Se ruşinează”, înseamnă că nu Se dezice de noi ca să ne numească rudele sale. Căci zice Domnul: “Oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă”. A nu se ruşina de noi înseamnă a mijloci la Tatăl pentru noi. De aici personalizarea noastră inconfundabilă, statut ce se opune diametral transmigraţiei orientale unde, prin reincarnări succesive, omul îşi pierde personalitatea. În cultul ortodox personalitatea noastră se potenţează şi se cristalizează prin numele primit la Botez, în baza cărui nume primim noi harul sfinţitor al Sfintei Taine, ca şi prin pomenirea cu acelaşi nume la sfintele slujbe, şi mai ales, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Deci, mărturia pe care Fiul o da pentru noi, fraţii Săi, care ne-am pus nădejdea în poruncile Sale, este însăşi recomandarea noastră nominală către Părintele Ceresc.[94]

“Nu Se ruşinează”, înseamnă că Mântuitorul nu Îi este ruşine cu noi. Unora însă le este ruşine cu Iisus Hristos. Am văzut într-o emisiune televizată pe cineva care ar fi vrut să-şi mărturisească credinţa creştină, dar se ruşina să o spună deschis. O lua pe ocolite, încât nici cel care îl întrebă să nu înţeleagă mare lucru, nici cei care eventual, îl ascultau să nu-i împute cumva o atitudine, aşa zicând retrogradă, care n-ar fi fost de demnitatea lui de intelectual subţire. Se ruşina. Noi credem cu toată fiinţa noastră că Cel Care ne-a dat adevărata libertate şi demnitatea de fii ai Părintelui Ceresc, este Fratele nostru Dumnezeu, Iisus Hristos[95]. Cum nu Se ruşinează El de noi, cuviincios este că nici noi să nu ne ruşinăm de El. Când nu Se ruşinează, înseamnă că ne vrea mântuiţi. Iar când noi nu ne ruşinăm de El, înseamnă că mărturia noastră în favoarea Sa este una care vrea să determine şi pe cei din jur s-o facă, spre a lor mântuire şi spre a noastră ispăşire de păcate. Precum zice Sfântul Iacov: “Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mantui sufletul din moarte şi-şi va acoperi mulţime de păcate”. Pentru că Dumnezeu nu lăsa nimic nerăsplătit.

“Nu se va ruşina de ei”, după precizarea Epistolei, înseamnă mai mult decât o solidarizare cu cei pe care îi numeşte “fraţii Săi”; înseamnă o recunoaştere publică a lor, o proclamare a statutului lor de fraţi ai Săi. Pentru a defini cu precizie această alianţă de “iubire divino[96]”, autorul Epistolei citează un verset din Psalmul 21, 24: “Spune-voi fraţilor Mei numele Tău! În mijlocul bisericii Te voi lăuda”. În contextual acesta înseamnă că numirea noastră de fraţi ai lui Iisus Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, se decretează şi se împlineşte în Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii. [97]Acesta este motivul pentru care ne adunăm cu toţi aici: ca să căpătăm frăţietatea lui Iisus Hristos şi viaţa veşnică în Împărăţia Părintelui Ceresc. Iată ce importanţă capital are, venirea la sfânta biserică. Pentru că a veni la biserică înseamnă a intra în viaţa lui Hristos, prin învăţătura pe care o primim şi prin Sfânta Euharistie, în care ne împărtăşim, la modul real, cu Trupul şi Sângele Său, ambele dând certitudine statutului nostru de “fraţi” ai Săi. De aici, cunoştinţa că toţi care vin la biserică au şi pornit pe calea lui Dumnezeu[98].

II. 3.1. Introducere noţiunii de ,,Arhiereu’’

Arhiereu înseamnă mare preot, căpetenie a preoţilor. În înţelesul limbajului biblic, mântuirea, adică iertarea păcatelor, spălarea păcatelor, ştergerea urmelor păcatului, se dobândeşte numai şi numai prin jertfă. Astfel, a existat în Vechiul Testament o întreagă casă preoţească, instituită de Însuşi Dumnezeu prin seminţia lui Levi, care a împlinit această menire, mai întâi la Cortul Mărturiei şi mai apoi la Templul din Ierusalim. Această spiţă preoţească avea ca îndatorire principală jertfa de animale sau păsări, în vederea iertării păcatelor celor care o aduceau[99]. Iar arhiereul, adică mai marele peste toţi preoţii, aducea jertfă de ispăşire a păcatelor întregului popor Israel, o singură dată aducea jertfă de ispăşire a păcatelor întregului popor Israel, o singură dată pe an, de Ziua împăcării, şi cu această ocazie intra în Sfânta Sfintelor, adică în Cortul Mărturiei sau a Templului de dincolo de catapeteasmă. El intră cu sângele unui animal curat, fără nici o boală şi fără nici un fel de meteahnă fizică, cu care stropea Chivotul Aşezământului, în care se găseau cele mai de preţ odoare ale lui Israel: tablele Legii date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, toiagul lui Aaron care înfrunzise, dovedind prin această minune că el este împuternicit de Dumnezeu să fie căpetenia preoţilor poporului lui Dumnezeu cum şi o năpastă din aur în care se mai păstrau încă firicele din mana cu care se hrănise poporul în pustie timp de 4 decenii. După aceasta marele preot ieşea la poporul anume adunat aici, şi ca semn al curăţirii păcatelor comise de Israel într-un an întreg, îşi punea mâinile pe un ţap şi-l făceau Azazel, trimițându-l în pustie, încărcat cu toate păcatele celor aleşi.[100]

Preoţia Vechiului Testament s-a numit a lui Levi sau levitică, pentru că acest trib a fost desemnat de Dumnezeu cu această misiune.

Date: 2015-12-24; view: 453