II. 2. Mesienitatea şi Dumnezeirea Marelui Arhiereu Iisus Hristos

Singurele argumente cu adevărat pertinente, pentru a demonstra Dumnezeirea şi Mesianitatea Fiului lui Dumnezeu Întrupat, sunt cele din Sfânta Scriptură, pentru că sunt revelate.
Aşa cum vă spune autorul acestei Epistole – despre care unii zic că este Sfântul Apostol Pavel, iar alţii susţin că este un ucenic al Apostolului, în orice caz, un creştin foarte mult influenţat de gândirea teologică a Apostolului neamurilor – se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al Vechiului Testament[54].

Vom încerca să aducem argumente care demonstrează de ce este îndreptăţit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Care prin întrupare şi prin Jertfă, urmată de Înviere, este “moştenitor a toată” omenirea, pe care a răscumpărat-o cu scump Sângele Său, din păcatul neascultării lui Adam. Pentru că însăşi Revelaţia Vechiului Testament Îl prezintă pe Mesia ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea[55].

Vom începe prin prezentarea primului argument, prin prezentarea unui text din Sfânta Scriptură care zice următoarele: “Căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. În prolog făcuse afirmaţia că Cel prin Care Dumnezeu a creat lumea, “S-a făcut mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei”. “Numele” acela este de Domn şi Stăpân a toate, câştigat prin faptul răscumpărării lumii create, prin Jertfa Trupului Său[56].

Pentru a le da deplină încredere în Acest Dumnezeu Întrupat, autorul Epistolei produce argumente cu mare putere de convingere. De pildă: niciodată nu S-a adresat Dumnezeu vreunui înger, numindu-L “Fiul Meu”. “Astăzi” din expresia: “Eu astăzi Te-am născut”, înseamnă naşterea din veşnicie a Fiului, pentru că “astăzi” este numele timpului lui Dumnezeu (Galeriu). Şi pentru a rata că primul text nu este singular, îl oferă şi pe cel de al doilea, care clarifica în chip afirmativ filiaţia divină dintre Tatăl şi Fiul pe care primul text o prezentase interogativ: “Eu Îi voi fi Lui Tată şi El îmi va fi Mie Fiu[57]”.

Iisus Hristos, ca Persoană Treimică, primeşte numele de Fiu Veşnic, pentru că, spre deosebire de îngeri şi oameni, care sunt creaturi ale lui Dumnezeu, Fiul este Prototocos, adică “Primul născut” din Tatăl, din ousia, adică din fiinţa Tatălui, arătându-Şi Dumnezeirea din veci, precum Duhul Sfânt Îşi are Dumnezeirea prin purcedere din veci din Tatăl.

Spunem veşnicia Fiului Născut din Tatăl are ca temei cuvântul “astăzi”. Din textul: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”. Ce înseamnă “astăzi” la Dumnezeu? Dumnezeirea nu cunoaşte trecut, nici viitor fiinţând într-un veşnic prezent. Duh fiind, Dumnezeu nu este constrâns de timp şi spaţiu, ca noi, oamenii, de aceea “astăzi” este modul uman de precizare a acţiunii veşnice a lui Dumnezeu. Când Scriptura zice:” Eu astăzi, Te-am născut”, nu trebuie să înţelegem că Fiul are un început de fiinţare în timp. Pentru că timpul începe să curgă odată cu creaţia. Cum înainte de creaţie nu există timp, Dumnezeu, Care există din veşnicie, nu intra în contingent cu timpul, nu este constrâns de spaţiu. “Astăzi”, din textul psalmistului, este un “astăzi” al veşniciei, în care Dumnezeu Îl naşte pe Fiul. Acest “astăzi” se prelungeşte contingent pe toată durata existenţei lumii. Căci într-un “astăzi”, Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume în chip temporal, pentru a intra în istorie, adică într-un anume timp al omului stabilit Dumnezeu Tatăl, pe care Sfântul Apostol Pavel îl numeşte “plinirea vremii”, când toate erau pregătite să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu[58]. În sensul intrării în timp a fiului lui Dumnezeu, Crezul da sens “plinirii vremii”, zicând că Fiul “a pătimit şi S-a răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat”, folosindu-se, deci, de un reper istoric. Când este vorba de naşterea Fiului din Tatăl “mai înainte de toţi vecii”, “simeron”, adică “astăzi”, înseamnă veşnicia. Dar chiar vremelnicia intra în veşnicie când este raportată la Dumnezeu, precum grăieşte psalmistul: “O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii[59]”.

Aşadar, chiar dacă Fiul, Cel născut de veci din Tatăl, Se întrupează ca Iisus Hristos, adică intră în timp şi în tipare omeneşti, El nu încetează să fie Acelaşi Fiul al Tatălui, purtându-Şi în Trupul Său uman întreaga Dumnezeire, precum se exprima Sfântul Apostol Pavel: “Întru El locuieşte trupeşte întreaga deplinătate a Dumnezeirii”. Dar, aşa cum afirmăm, sensul de perpetuă şi neştirbită prezenţă a Dumnezeirii în Trupul uman al lui Iisus Hristos, îl are şi al doilea text, cu vădită încărcătura mesianică, aşa cum ne dăm seama din context, pe care autorul Epistolei deasemenea îl scoate din Scriptura Veche, în favoarea filiaţiei divine dintre Tatăl şi Fiul. Prin el se stabileşte în chip afirmativ supremaţia Fiului Întrupat faţă de îngeri:” Eu Îi voi fi Lui Tata şi El Îmi va fi Mie Fiu”, pentru că fiind Fiu, se înţelege că este infinit mai mare decât îngerii, care sunt creaţi.

Dovedind din Scripturi că Fiul este născut din veci din Tatăl, Iisus Hristos este Dumnezeu deplin, purtându-Şi în Trup Dumnezeirea într-un timp determinat istoric. Poziţia aceasta doctrinară fermă le-a folosit mut Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I de la Niceea, pentru a demonstra falsitatea ereziei lui Arie din Alexandria Egiptului, care susţinea că Iisus este întruparea nu a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, ci a unei prime creaturi a lui Dumnezeu, El nefiind Dumnezeu deplin, ci unul de mâna a doua[60].

Date: 2015-12-24; view: 405