Arbitrajul international.

Potrivit unei definiţii date de doctrină, „arbitrajul este modul dereglementare a diferendelor internaţionale în care părţile, printr-o convenţieformală, se supun deciziei unei terţe părţi, care poate fi una singură sau maimulte, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă ”.

Practica arbitrajului, în sensul modern, a jucat un rol însemnat din înainte de sfârşitul secolului XVIII-lea, generalizându-se în secolul al XIX-lea. Convenţia de la Haga din 1907 a consacrat un întreg titlu arbitrajului (titlul IV, împărţit în cinci capitole).

Arbitrajul internaţional este judecata realizată de o instanţă de judecată, constituită de păr-ţile la un diferend determinat, pentru soluţionarea acestuia. Practic, arbitrajul internaţional, ca metodă de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor, face trecerea de la concilierea internaţională la instanţele de judecată internaţionale permanente. Astfel, dacă o comisie internaţională de conciliere nu poate lua decizii obligatorii pentru statele părţi la diferend, hotărârile instanţei de arbitraj sunt obligatorii pentru statele care au supus judecăţii ei un diferend dar numai pentru acel diferend. În acelaşi timp, instanţa de arbitraj internaţional se deosebeşte de instanţa de judecată internaţională prin caracterul său ad-hoc şi prin faptul că judecătorii sunt aleşi de părţile la diferend.

Arbitrajul internaţional are un caracter facultativ, statele putând să recurgă sau nu la acest mijloc de soluţionare a diferendelor. Acordul de a recurge la arbitraj poate avea mai multe forme:

-compromisul, ca un tratat prin care se stabilesc toate detaliile referitoare la diferend, alcătuirea instanţei arbitrare, procedura etc. Acest acord poate, în anumite împrejurări, să aibă forma unui tratat general de arbitraj permanent, cu aplicabilitate pentru orice diferend intervenit între părţile tratatului.

-clauza compromisorie la un tratat prin care se fac trimiteri la tratate de arbitraj anterioare. În această situaţie, clauza poate fi una specială, când se referă la un anumit diferend, sau una generală, când se are învedere orice diferend ulterior.

Decizia instanţei de arbitraj – sentinţa arbitrară – este obligatorie pentru părţi, dar numai pentru cauza judecată şi nu poate fi contestată decâ tnumai pentru aspecte procedurale, eroare, dol, constrângere sau coruperea arbitrilor. Se pot admite totuşi recursul în interpretare, când părţile sunt în dezacord cu sensurile aplicării sentinţei, recursul în corectare, precum erori de fapt sau de drept, şi recursul în revizuire, când se descoperă fapte noi care pot influenţa considerabil sentinţa.

Arbitrajul internaţional prezintă anumite caractere specifice care îl individualizează în sistemul modalităţilor de soluţionare paşnică adiferendelor:

a) Caracterul judiciar (presupune existenţa unui element terţ – organul arbitral – care trebuie să se pronunţe printr-o hotărâre judiciară); Acest caracter presupune şi caracterul obligatoriu al hotărârii pronunţate ceea ce îl diferenţiază de modalităţile diplomatice de soluţionare paşnică care constituie faza prealabilă utilizării arbitrajului;

b) Caracterul consensual (acordul părţilor poate să fie anterior sau posterior, general sau special, dar trebuie să existe întotdeauna);

c) Caracterul limitat (limitele se referă la excluderea anumitor categorii de diferende din cadrul celor care pot fi supuse arbitrajului:diferendele politice – decât într-o anumită perioadă , diferende care pot afecta suveranitatea, independenţa etc.);

d) Caracterul suplu (în funcţie de datele concrete ale diferendului, procedura arbitrajului poate fi stabilită cu supleţe, pe baza unor reguli simple).

Justiția internațională

În sistemul juridic internaţional actual, existenţa unor instanţe judiciare constituie o excepţie, iar ele sunt create prin acordul statelor. Există însă o tendinţă mai amplă, concretizate în crearea unor instanţe în cadrul regional.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent Uniunea Europeană) spre deosebire de alte jurisdicţii internaţionale, are competenţe foarte diversificate, şi anume: interpretarea tratatelor şi actelor comunitare, dar şi pe cea de a anula sau de a aprecia validitatea actelor adoptate de organele comunitare. Ea este competentă să judece recursurile privind încălcarea obligaţiilor lor de către statele membre.

Prima instanţă de judecată internaţională cu caracter permanent a fost insa Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, care a funcţionat în baza Pactului Societăţii Naţiunilor, dar independent de aceasta, luând peste 85 dedecizii în cauzele judecate.

După ce de-al doilea război mondial, ca succesoare a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, s-a înfiinţat Curtea Internaţională de Justiţie, în baza Cartei ONU, ca organ principal jurisdicţional al ONU, dar independent de acesta.

Rolul Curţii Internaţionale de Justiţie este de a soluţiona diferendele dintre state şi de a acorda avize consultative calificate în orice problemă juridică la cererea Adunării Generale si a Consiliului de Securitate ori a altor organe şi instituţii specializate ale ONU. Aceasta înseamnă că statele nu pot cere avize consultative.

Sesizarea CIJ de către statele care doresc să-şi rezolve diferendul pe această cale, se realizează prin adresarea unei cereri care trebuie să cuprindă ca elemente obiectul diferendului, partea reclamantă şi partea reclamată. Înainte de începerea procesului, Curtea poate adopta prin ordonanţe măsuri conservatorii (pentru conservarea drepturilor părţilor la diferend) iar părţile pot ridica excepţii preliminare referitoare la declaraţia de acceptare a competenţei Curţii, lipsa negocierilor prealabile şi altele. Reprezentarea părţilor în faţa Curţii se realizează prin agenţi oficiali, însoţiţi de consilieri şi avocaţi.

Procedura de judecată presupune parcurgerea a două faze:

- faza scrisă, în cadrul căreia se depun de către părţi memorii, contra memorii şi alte documente referitoare la situaţia de fapt a diferendului;

- faza orală, în care sunt audiaţi martorii, experţii şi reprezentanţii statelor la diferend.

Dezbaterile sunt publice şi conduse de preşedinte. La cererea părţilor, ele pot fi ţinute şi cu uşile închise.

Hotărârea Curţii este adoptată cu majoritatea judecătorilor prezenţi, în caz de voturi egale, votul preşedintelui fiind preponderent. O hotărâre a Curţii are trei părţi: prima care determină cauza, faptele şi sinteza argumentelor părţilor, a doua – motivaţia hotărârii, iar concluziile sunt conţinute în partea a treia a hotărârii prin care Curtea soluţionează diferendul.

În Statutul Curţii se mai precizează că hotărârea Curţii are forţă obligatorie numai între părţi şi numai cu privire la cauza respectivă. Hotărârea este definitivă. Dacă există o contro-versă în privinţa înţelesului său, Curtea o va interpreta la cererea oricărei părţi.

Un rol deosebit de important în soluţionarea diferendelor internaţionale şi a multor situaţii internaţionale care au pus în pericol pacea şi securitatea internaţională l-a avut şi-l are ONU.

Pe lângă Curtea Internaţională de Justiţie, ca organ principal jurisdicţional al ONU, au competenţe în soluţionarea diferendelor internaţionale şi Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate.

Adunarea Generală a ONU poate discuta orice chestiuni sau cause care intră în cadrul Cartei şi poate face recomandări membrilor sau Consiliului de Securitate. Adunarea Generală poate dezbate orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale cei sunt supuse de statele membre sau de Consiliul de Securitate sau de ambele şi să le facă recomandări, fiecăruia sau ambelor sub rezerva art. 12. Adunarea Generală trebuie să supună Consiliului de Securitate orice problemă ce ameninţă pacea şi securitatea internaţională, înainte sau după discutarea ei.

Adunarea poate recomanda măsuri pentru aplanarea paşnică a oricărei situaţii pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relaţiilor prieteneşti între naţiunii, inclusiv încălcarea principiilor Naţiunilor Unite.

Consiliul de Securitate poate invita părţile într-un diferend să-lrezolve ele însele, putând recomanda procedurile sau metodele de aplanare a unui diferend sau a unei situaţii, sau condiţiile de rezolvare paşnică a diferendului lor. Prin urmare acţiunea Consiliului de Securitate constă esenţialmente în favorizarea reglementării paşnice a diferendelor de către părţile înseşi.

În Cartă sunt prevăzute următoarele forme de sesizare a Consiliului de Securitate în vederea rezolvării unui diferend:

· dacă părţile n-au reuşit să rezolve diferendul prin mijloacele paşnice clasice (art. 33) ele au obligaţia de a supune diferendul Consiliului(art. 37), aceasta constituind o excepţie de la sesizarea facultativă;

· dacă toate părţile într-un diferend cer Consiliului să procedeze astfel.

Consiliul de Securitate poate în orice stadiu al unui diferend a cărui prelungire pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să recomande procedurile sau metodele de aplanare adecvate luând în considerare orice proceduri adoptate de părţi pentru reglementarea diferendului.

Prin recomandările pe care le face Consiliul de Securitate al ONU, acestaare în general funcţii de bune oficii, de mediator sau de conciliator, el putândacţiona şi prin comisii interguvernamentale.

În art. 52 din Cartă se subliniază importanţa unor acorduri sauorganisme regionale destina-te a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ce pot fi rezolvate pe plan regional. Acestea trebuie însă să fie compatibile cu scopurile şi principiile organizaţiei mondiale.

Membrii ONU care încheie asemenea acorduri sau instituie asemenea organisme trebuie să facă toate eforturile în scopul de a reglementa paşnic, prin intermediul acelor acorduri sau organisme, diferendele cu caracter local, înainte de a le supune Consiliului de Securitate (art. 52 alin. 2 din Cartă).

Cu alte cuvinte, într-o asemenea situaţie, organizaţia regională apare mutatis mutandis ca o instanţă de fond, iar Consiliul ca a doua treaptă de jurisdicţie.

Date: 2015-12-24; view: 589