Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






CAPITOLUL V.

„Eu nu te-am uitat niciodată!”

 

Ochii căprui rămaseră pironiţi într-ai lui şi Calem socotea imposibil să se desprindă de ei.

— Taleen! exclamă, cu respiraţia întretăiată. Glasul îi răsuna ca un horcăit din gâtlej.

— Da, Calem, zâmbetul ei era silit. Clătină din cap, încet. Nu m-ai recunoscut. Dar, desigur, a trecut mult, mult timp.

— Taleen! repetă el. Apoi scutură din cap de parcă ar fi vrut să alunge tulburarea. Te-am căutat… Doamne, cât am umblat după tine!

— Ştiu.

Ea şovăi, urmărindu-l din priviri, ca şi cum încerca să-l mai accepte o dată, suprapunându-i amintirea celui pe care totdeauna îl purtase cu sine.

— Zece ani. Mult a mai trecut! Între timp m-am întors la Michigan de două ori; familia ta nu ştia nimic despre tine şi chiar dacă ar fi ştiut, tot nu mi-ar fi spus ceva. Te pierdusem.

— Da, Calem, rosti domol, mă pierduseşi.

Schimbarea din ea, liniile ciudate brăzdate pe chipul ei spuneau mult mai multe. După zece ani… Faţa lui se aspri uşor, îşi pierdu expresia.

De ce ai venit aici?

— Ca să te văd. Trebuia să te mai văd o dată, Calem. Auzisem despre tine. Chiar şi ziarele din vest îl ridicau în slăvi pe „aprigul şerif din Medicine Bend”. Glasul ei căpătă o nuanţă de amărăciune. Câţi oameni ai ucis, Calem? Ziarele socoteau vreo douăzeci şi mai bine… trebuie să mai fi fost şi alţii de care n-au pomenit.

— Asta ai venit să-mi spui?

Ea tăcu. Plecă ochii, închise pleoapele o clipă.

— Nu, Calem. Voiam să te înştiinţez asupra unui lucru. Voiam să te înştiinţez că, într-un fel, acum înţeleg totul. Înţeleg ce te hărţuia, mereu, mereu. Ştiu că oameni ca tine n-au niciodată linişte… atâta vreme cât un automat este tot atât de important ca şi haina pe care o îmbracă. Nu e vorba să te iert pentru ceea ce, s-a întâmplat între noi… mai mult, acum îmi dau seama că nu e nimic de iertat. Dacă ştiam înainte de a ne fi căsătorit…

— Ai ştiut. Ţi-am spus-o.

— Da, mi-ai spus. Dar nu pricepeam ce însemna pentru un om să trăiască prin arme. Acum am înţeles. Nu poţi şti ce a însemnat pentru mine să te văd alergând pe străzile din Apache Wells ca o ţintă vie în faţa oricărui beţiv răufăcător. Cu fiecare zi care trecea, mai făceam un pas către moarte. Mă îngrozeam de fiecare dată la venirea nopţii. Când am fost împreună, mă aşteptam zi de zi să te văd mort. Când lumea vorbea despre tine, îţi spunea „criminalul salvator”, afirmau că foloseşti insigna ca să-ţi ascunzi instinctele tale de ucigaş.



— Şi tu ai crezut asta?

— Ce altceva puteam eu crede? Ce să mai cred acum?

— Nu ştiu. Adevărul, poate.

— Care-i adevărul? Pentru ce lupţi tu, Calem? Nu te-ai schimbat şi n-ai să te schimbi niciodată. Dorry Dean mi-a povestit ce ţi-a spus văduva lui Dingo Brion… că-i părea rău de tine, nu de Dingo. Pricepi de ce-a spus asta? Fiindcă ai să continui să ucizi cât timp vei trăi… şi lumea pune rămăşag, în public, ca n-are să mai dureze mult.

— S-ar putea să aibă dreptate, zise, tărăgănat. Faţa-i era întunecată, ochii care vedeau dincolo de ea, aveau o lumină stranie, straniu de limpede! În orice caz, astăzi, femeile pot merge nestânjenite pe stradă, în oricare din oraşele regiunii; copiii lor se pot duce la şcoală fără a mai fi ţinta călăreţilor beţi. Bărbaţii îşi pot vedea de treabă, toţi cei de prin partea locului trăiesc în voie. O privi drept în ochi, reţinând-o. Ai văzut vreodată un oraş încălcat de hoarda crescătorilor de turme? Ai idee ce s-a întâmplat în Dodge şi Hay City şi în alte oraşe cu crescători de vite, înainte ca un om al legii să fi pus piciorul în prag? Acum trei ani, Medicine Bend ajunsese la media, de cinci crime pe noapte, trei copii au murit pe stradă când conducătorii de cirezi beţi şi-au mânat vitele prin oraş, după chef. Dingo Brion a fost primul om, în trei săptămâni, care moare pe străzile oraşului Medicine Bend. Şi ştii de ce? Pentru că le-am băgat frica-n sân, iată de ce! I-am auzit şi eu vorbind… Doamne, de câte ori nu i-am auzit! Îmi spuneau „ucigaş turbat”… dar ţara s-a dat pe brazdă fiindcă, există oameni ca mine care se ocupă de asta.

Se uită la el, apoi clătină din cap, încet.

— Aş vrea să cred acest lucru, Calem. Aş vrea, din toată inima.

— N-am cum să-ţi aduc dovezi.

Se afla foarte aproape de el şi deodată se trase înapoi, de parcă n-ar fi avut încredere să stea atât de aproape.

— Eu… eu nu ştiu, rosti ea în şoaptă. Poate că de asta am şi venit aici. Eu… eu nu te-am uitat niciodată, n-am putut alunga din suflet tot ce-am simţit cândva unul pentru altul… Trebuia să ştiu, să fiu sigură. Eram încă soţ şi soţie, acum…

Stătea liniştită; el încuviinţă din cap, încet.

— A intervenit un alt bărbat.

— Da, Calem. Dorry Dean m-a cerut în căsătorie. De aceea am vrut să te văd, din nou, să-ţi spun. După ce te-am părăsit în Apache Wells, m-am descurcat cum am putut. Am cântat prin restaurante în Texas… în Amarillo m-a auzit cineva şi s-a prezentat. Era un agent teatral cu renume. De-atunci am fost într-una pe scenă. Mi-am luat alt nume. A mers bine… am cântat şi în Europa şi la New York. Aşa l-am întâlnit pe Dorry. Era la New York în căutare de talente pentru noua Operă din Medicine Bend, proprietatea lui. Mi-a plăcut de prima dată, poate am simţit pentru el mai mult decât o simplă simpatie. Acum o lună a revenit la New York să mă ceară în căsătorie. I-am spus că nu sunt sigură, că aveam nevoie de timp să iau o hotărâre.

— Ştie că eşti măritată cu mine?

— Nu, încă nu. Va trebui să-i spun. Ştie că am venit aici ca să… ca să iau o hotărâre. Ce s-a întâmplat astăzi… când te-am văzut…

El dădu din cap, încet.

— Acum ştii.

În glasul lui răsuna o amărăciune profundă.

Chipul ei îşi schimbă expresia, părea ciudat de tulburată.

— Nu. Când te-am văzut azi dimineaţă… după ce auzisem de ciocnirea cu Dingo Brion, eram sigură că totul se sfârşise.. Credeam că o să fie uşor, după toţi aceşti ani, să-ţi spun. Dar nu este. Am îndoieli şi ştiu că sunt false, fără o semnificaţie reală… dar nu le pot înlătura. Nici acum.

Ceva de care gândea că murise în el, prinsese acum viaţă. Faţa ei căpătase altă expresie, era mai matură, îşi luase o mască pentru a-şi ascunde adevăratele sentimente, dar masca dispăru într-o clipă şi ceea ce vedea acum înaintea lui făcea să-i zvâcnească sângele în vine.

Se îndreptă din şale, aproape ţeapăn.

— Eu nu sunt omul care să meargă la risc, Taleen. Niciodată nu mă lansez în joc până nu ştiu pe ce mă pot bizui. Ştii, cred că te mai iubesc încă. Totdeauna te-am iubit. Dacă asta înseamnă că te-am pierdut pe vecie… atunci, aşa e.

— Nu ştiu… ce simt pentru tine. Sunt rătăcită între sentiment şi realitate. Poate n-ar trebui să-ţi spun. Se opri, îi întâlni privirile fără o emoţie vădită. Va trebui să fie ca şi cum nu ne-am cunoscut niciodată. O să-ncerc să nu-mi amintesc trecutul, ci numai de prezent. Deocamdată, voi rămâne pur şi simplu Tally Dickenson, o cântăreaţă de la noua Operă a lui Dorry Dean.

El încuviinţă din cap, domol. Ochii lor exprimau ceea ce în cuvinte nu s-ar putea tălmăci. Apoi, deodată, o, trase spre el, o strânse în braţe, buzele căutându-se hămesite. Ea se retrase apoi.

— Deocamdată, adio Calem.

O urmări din ochi cum se depărta. Sângele îi mai zvâcnea încă în tâmple. „Taleen”, şopti. Era un vis şi totuşi îl zguduise cum de puţine ori i s-a mai întâmplat. Pentru prima dată, de ani întregi, îşi îngăduia reînnoirea unei speranţe pe care refuzase să o exprime. Timpurile se schimbaseră, era mai linişte – fără nici o tăgadă. El mai avea încă proprietatea din Colorado; banii nu însemnau o problemă chiar aşa de mare, pentru că salariul lui de şerif la oraş fusese totdeauna bun şi cheltuise puţin. Cu Taleen alături de el, din nou…

Calem mai aşteptă un minut, două, până să plece din locul unde se afla, în spatele Operei. Apoi se îndreptă repede spre stradă. Era preocupat în sinea lui, mereu va fi preocupat, atâta vreme cât se putea bucura de speranţa, oricât de îndepărtată, că Taleen se va întoarce iarăşi la el. Trecu pe lângă bătrânul Hiram Hays fără să-l fi văzut, o porni pe strada Texas, în jos, aproape orbecăind. Voia să fie singur, să aibă timp să-şi adune gândurile, să înţeleagă ceea ce se întâmplase.

Coti pe alee. Soarele încă nu asfinţise şi aleea era cufundată în umbră. Mergea repede, apoi încetini pasul, ciuli urechile. Ceva se apropia de el. Era linişte, o linişte uşor ameninţătoare, care-l împresura. Se opri, îşi trecu mâna împingând haina îndărăt şi atinse patul revolverului.

O armă detună undeva în faţă. Calem continuă să meargă chiar şi când s-a tras. Pălăria îi zbură de pe cap şi o arsură, ca sărutul unui fier înroşit, îi trecu razant peste creştetul capului. Apoi se lăsă în genunchi şi pe mâini, cu arma pregătită. Ceva se mişcă la capătul aleii. Trase două focuri şi alergă înainte. Ieşi în lumina soarelui. Aleea era pustie. Un şir de uşi închise se aliniau de ambele părţi, în spatele clădirilor de lemn, scăldate în razele argintii ale soarelui. O uşă se deschise încet, şovăitor şi un om cu priviri rătăcite scoase capul afară.

— Ce naiba? întrebă, apoi dădu cu ochii de Calem. Aa, dumneata eşti, şerifule! Ce s-a-ntâmplat?

Calem clătină din cap. Îşi trecu degetele peste rana din creştet. Era uşoară, mai mult o arsură a pielii decât o tăietură. Îşi vârî domol arma în toc, încruntându-se.

— Nimic, răspunse laconic. Mi s-a părut c-am văzut un coiot colo, la capătul aleii. Vezi-ţi de treabă.

Omul se retrase. Calem se uită din nou în sus şi-n jos, prin preajmă. Pentru a doua oară într-o singură zi se atentase la viaţa lui. Cum spusese Cody Clark? „Poate nu ştii ce se întâmplă când pui capacul peste un vas care fierbe – atunci ori dă afară, ori sare-n aer”.

Simţise de luni de zile că transformarea finală a oraşului Medicine Bend dintr-o localitate de frontieră într-o citadelă paşnică se apropia şi mai simţise că această transformare va fi marcată de cele mai mari tulburări din câte văzuse oraşul vreodată. Coclaurile mor greu şi un lucru era evident, anume că cineva – cineva – era hotărât să nu-l lase pe Calem Ware să-i supravieţuiască…


 


Date: 2015-02-16; view: 572


<== previous page | next page ==>
Din trecut. | Boicotul.
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.008 sec.)