Din trecut.

Taleen Ware împlinea douăzeci şi doi de ani în ziua în care sosiseră la Apache Wells. Era în 1871 – un an bun. Din dimineaţa când, cu patru luni în urmă, îl luase în căsătorie pe Calem Ware, împotriva voinţei familiei şi a prietenilor, se petrecuseră multe schimbări şi la multe trebuise ea să renunţe. Furişă o privire piezişă către Calem, în colţul unde se afla, pe banca vagonului, uitându-se hăt înspre groaznicele întinderi de şes, peste care de zile întregi îi tot hurduca trenul. Chiar şi acum soţul acesta al ei era un străin şi totuşi, când stăteau de vorbă, i se părea că-l cunoscuse de când se ştia pe lume.

În clipa aceea, îl studia pe sub genele întunecate – liniile colţuroase şi aspre ale feţei lui, gura cu buze subţiri care părea atât de rece, atât de cumplit lipsită de pasiune – până când Calem îi zâmbi. Odată cu zâmbetul, ochii lui luară o altă expresie, albastrul lor spălăcit se adânci căpătând parcă culoare şi viaţă când se uită la ea. Râsul înflori şi pe buzele ei pline – înălţă capul blond spre el.

— Aş da un ban, Calem, să aflu ce gândeşti!

El se răsuci încet spre ea şi zimţi cu reticenţă. Clătină din cap.

— Ar merita mai mult decât atât. Mă gândeam la tine. Sobrietatea expresiei i se accentua. Mă întrebam dacă nu cumva am făcut o greşeală – una pe care să o regret – aducându-te aici. Acolo în Michigan era altfel… eram altfel. Ochii lui aveau o expresie molcomă, căutându-i chipul. Ştii foarte puţine lucruri, Taleen, despre bărbatul cu care te-ai măritat.

— Nu-mi pasă. Ştiu tot ce vreau să ştiu.

— Da? M-aş mira. Glasul lui avu o clipă o notă meditativă, apoi începu să râdă. De ajuns cu astea! Într-un ceas suntem la Apache Wells. Rămânem acolo două săptămâni. E cale lungă până în Colorado şi o să ai nevoie de multe lucruri, în Colorado avea o crescătorie de vite, proprietatea lui şi totuşi stăruia, cu îndărătnicie, că regiunea n-o să cunoască în veci o mare dezvoltare pe tărâmul zootehniei. Ferma lui era doar un început; pentru că domeniile companiei engleze „Prairie Cattle” ajungeau la o întindere de peste 3500 mile pătrate şi 60.000 capete de vite, aşa încât năzuinţa lui Calem spre dezvoltare nu era poate zadarnică. Regiunea Colorado! Acest nume o făcu să se înfioare puţin. Averi importante erau pe cale să se făurească aici, afaceri cu vite mari şi oi, minerit; zeci de istorii despre regiunea Pike’s Peak, despre îmbogăţiri peste noapte, stârniseră zarvă în răsărit. Calem făcuse parte integrantă din această agitaţie şi se alesese cu ceva avere, sau cel puţin se descurcase binişor. Taleen îl întâlnise la Chicago, unde Calem venise să trateze cu o fabrică de conserve. Silueta lui înaltă, subţiratică, îi trezise interesul mai mult decât oricare alt bărbat întâlnit vreodată. Zilele întâlnirilor zburaseră ca fulgerul şi apoi a urmat-o la locuinţa ei din Michigan. Într-o lună s-au şi căsătorit şi acum urma marea aventură, întoarcerea pe pământul ales de el. Taleen clătină din cap, încet.

Calem o privea atent, cu nelinişte.

— Taleen, există ceva în legătură cu mine de care ar trebui să afli. O să-ţi ajungă la ureche tot felul de istorii, lucruri îngrozitoare, unele din ele foarte exagerate, altele destul de aproape de adevăr. Ştii că am ucis oameni…

Ştia. Dar parcă acum era altceva. Când fuseseră acasă, alături de-ai ei, poveştile astea i se păruseră care de care mai fascinante şi ea nu se sinchisise să le examineze spre a descoperi cât de mult adevăr ascundeau în miezul lor. Ştia că soţul ei era binecunoscut, aproape celebru; fusese ofiţer de poliţie şi în exerciţiul funcţiunii omorâse oameni. Pur şi simplu palavre fără nici un temei real. Dar acum, în zilele călătoriei lor căpătase o perspectivă nouă. Asprimea regiunii, a localnicilor şi mai cu seamă a oamenilor cu priviri sfredelitoare, care pe ea o făceau să se înfioare…

— Dar toate astea, dragă, s-au terminat, s-au dus, îi şopti ea. Acum eşti proprietarul unei crescătorii de vite. O să avem un cămin…

Îşi alcătuise în minte imaginea completă şi ademenitoare a acestui cămin şi el o încurajase. Dar simţise o reticenţă din ce în ce mai mare în sufletul lui. Îl sărută şi îşi dădu seama că asprimea îl părăseşte. Când Taleen se retrase, îi zâmbi din nou. Ca şi cum i-ar fi subminat marea fericire, simţea cum creşte în ea îndoiala, avea senzaţia groaznică de pierdere a ceva ce, poate nu avusese nicicând.

Era un simţământ care, mai apoi, spori în intensitate. În Calem se produsese o schimbare din ziua când pusese piciorul în Apache Wells. Înainte de a părăsi trenul, scosese din sacul de voiaj o pereche de revolvere lungi, grele şi le prinsese în catarame pe după mijloc. Şi în privinţa asta Calem se deosebea de alţi oameni pe care îi cunoştea; armele lui erau răsturnate, cu paturile în faţă şi pentru ea acest lucru avea un tâlc mai profund decât o simplă poză din partea lui. Văzu felul cum se uitau alţii la el, expresia lor circumspectă, felul cum coborau glasul în prezenţa lui, atenţia studiată faţă de ea şi nu o dată desluşise remarca de pistolar. Fericirea ei oarbă făcu loc unei stări de nelinişte, la început uşoară, apoi crescândă, până ce ajunse ca o povară grea, apăsătoare.

Prima noapte în Apache Wells a fost un coşmar pentru Taleen. Peste tot răsunau focuri de armă; hotelul se afla deasupra unei cârciumi şi auzea râsul răguşit al bărbaţilor, ţipetele obscene ale femeilor şi nelipsitul zuruit de pahare. Era înfricoşată şi totuşi, având braţele lui Calem în jurul ei, teama se mai potoli şi până la urmă scăpă de ea. În timpul zilei, oraşul parcă se cufunda într-un fel de somn letargic, de după beţie, dar odată cu venirea nopţii se trezea la viaţă. A doua noapte, un om beat bătu cu pumnul în uşa camerei lor şi insistă, cu toate că soţul ei se burzuluise, cerându-i, ursuz, să plece de acolo. Calem o lăsă singură un timp şi când se întoarse avea o vânătaie la mâna dreaptă, dar după aceea n-au mai fost tulburaţi.

Taleen încercase să înceapă cumpărarea lucrurilor pentru noul ei cămin, pe care nici nu-l văzuse încă. Calem îl numea, făcând mare haz, „bârloaga”, cuvânt despre care mai târziu a aflat că amintea în primul rând, de ascunzişurile cu pereţi de pământ de prin munţi ale haiducilor. Tensiunea care creştea în sufletul ei, laolaltă cu dorul de căminul părintesc de care era departe.

Singura, pentru întâia oară, a dus la prima lor ceartă, scurtă şi violentă. În noaptea aceea Calem o lăsase singură în camera de hotel; plecase pentru un şir întreg de ceasuri de groază, în care orice detunătură de armă, orice zgomot puternic, o făceau să tresară. Când se întoarse, se vedea că băuse. Taleen a plâns tot restul nopţii – între ei ceva se rupsese.

Deoarece momentul plecării lor se apropia din ce în ce, pentru ea lucrurile începuseră să se limpezească, până în ziua în care Calem o anunţă că nu vor putea părăsi Apache Wells decât la primăvară, pentru că cei din banda lui Kiowa făceau iar ravagii şi voiajul în grupuri restrânse ar fi fost primejdios. Mai mult decât atât, banii se duseseră, cheltuiţi cu nemiluita pe cumpărături pentru noul lor cămin – gospodăria lor. Le mai rămăsese puţini bani pentru iarnă aşa încât Calem acceptă postul de şerif în Apache Wells. De un singur lucru se bucura ea – aveau să părăsească hotelul acela gălăgios ca să se mute în locuinţa primarului, un anume Livingston. Taleen se împotrivise puţin, până la urmă zâmbi din colţul buzelor.

— Îmi pare rău, Calem, şopti ea, nădăjduiam să nasc copilul nostru în propria noastră casă.

De două ori în timpul iernii aceleia reci, de bărăgan, auzise despre încăierări cu schimb de focuri, în care Calem omorâse oameni – dar toate acestea erau ceva îndepărtat, în afara vieţii lor. Nici nu îndrăznise să se gândească la aceste lucruri şi în puţinele ceasuri petrecute zilnic cu ea, Calem nu pomenea niciodată de munca lui, vorbea numai despre primăvară şi de mutarea lor în vest. Săptămânile se învolburau aidoma unui caleidoscop viu colorat, bântuite de vânturile aspre şi reci ale iernii. Niciodată, parcă, nu-i fusese cald de-a lungul acelei ierni groaznice.

Zăpada dispăruse de timpuriu, în noul an şi bucuria ei creştea. Se dezvoltase din pricina sarcinii şi copilul o oţelea. Calem era plin de tandreţe şi atent cu ea. Rareori ieşea pe străzile lugubrului oraş, răsărit din coclauri şi atunci numai la nevoie.

Pe la începutul lui aprilie, se dusese în oraş să facă ultimele cumpărături necesare pentru călătoria lor, care urma să aibă loc de îndată ce s-ar fi restabilit, după venirea copilului pe lume şi ar fi putut suporta drumul. Terminase târguielile la magazinul „Bon Ton” şi tocmai ieşea pe uşă când auzi primele împuşcături. Chiar în faţa ei, trei bărbaţi dădură buzna pe uşa turnantă a unei cârciumi. Purtau barbă, erau îmbrăcaţi grosolan şi cu arme în mână. Ea încremeni locului de spaimă şi când îl văzu pe Calem venind de pe trotuar ca să-i înfrunte, un ţipăt îi ieşi din gâtlej.

Era un alt Calem, vedea în el un străin îngrozitor. Haina îi era dată la o parte în dreptul pistoalelor. Avea un chip împietrit, ca o mască. Steaua de argint strălucea viu pe postavul vestei. Cei trei dădură cu ochii de el. I-a văzut cum s-au întors. Mâinile lui Calem au dat să apuce armele, cu o iuţeală ameţitoare - dar prea târziu. S-ar fi spus că glonţul care l-a lovit pe el o atinsese şi pe ea. Îi simţise efectul sfârtecător. Se văită – ochii i se închiseră. O sfâşiau dureri cumplite în vreme ce alerga pe stradă. Calem se ridică, zăcând pe o parte. Avea arma în mână. Trase; un bărbat se răsuci în aer, nebuneşte şi căzu jos în praf. La încă un foc de-al lui Calem, sângele ţâşni din faţa unui al doilea bărbat. Cel de-al treilea începu să tragă în Calem. Ea văzu stofa neagră a hainei lui sfâşiindu-se. Apoi arma lui Calem detună o ultimă dată şi al treilea om căzu încet pe spate, prăbuşindu-se la pământ cu un zgomot înfundat, perceptibil.

Taleen era chinuita de nişte dureri înspăimântătoare. Ajunse în stradă, dar nu putu merge mai departe. Căzu, totul din jurul ei topindu-se într-un frison dureros, care-o frigea ca jăraticul.

Pentru Taleen, luna următoare a fost o tortură pe care nu va putea s-o uite niciodată. Nu mai ştia mare lucru despre Calem. Fusese trimis, la un spital din St. Louis şi se credea că are să moară. Apoi i se trimise vorbă că va trăi, dar ea nu mai dorea să-l vadă. Nu mai putea reveni nici la viaţa pe care o cunoscuse înainte de a-l fi întâlnit. Era de mult apusă, nu mai exista nici o cale de întoarcere într-acolo. Când se puse din nou pe picioare, îi scrise lui Calem o scrisoare, luându-şi rămas bun de la tot ce se lega de Casa Livingston. Din ziua aceea, tumultul uriaş al vestului o înghiţi de parcă nici n-ar fi fost vreodată.

Abia după încă o luna Calem Ware citise scrisoarea. Era scurtă:

„Calem,

Fiul nostru s-a născut mort. Ştiu că n-ai fost de vină tu şi totuşi, în sinea mea, altceva nu pot crede decât că tu l-ai ucis. Acum ştiu ceea ce înainte eram prea tânără, oarbă ca să fi ştiut – eşti un om cu pecete, un pistolar. Şi aşa va fi întotdeauna – violenţa şi ura sunt viaţa ta, o parte din ea mai importantă decât aş fi putut ajunge eu cândva. Pentru scurt timp am împărtăşit acelaşi vis cu tine, pentru care îţi sunt recunoscătoare. A fost însă un vis nesăbuit şi niciodată n-ar putea deveni aievea. Te rog, nu căuta să dai de mine. Nu mă întorc acasă şi nici nu te voi mai întâlni vreodată.

Adio,

Taleen”

Date: 2015-02-16; view: 725