Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






Dooley Brion.

 

În faţa biroului unde-şi făcea serviciul şeriful, era postat un docar, caii stând cu capetele arcuite peste hăţurile legate laolaltă printr-o greutate de fier, azvârlită în colbul străzii. Într-un fel, acesta era un semn al independenţei îndărătnice a lui Dooley Brion. Nu era el omul care să se slujească de locul de priponire a cailor aparţinând altcuiva; el îşi urma calea lui singuratică şi Dumnezeu să-i aibă în pază pe cei care i-o tăiau. Nu era omul care să se facă temut prin arme, nici chiar prin cuţit; Dooley Brion n-avea nevoie de aşa ceva şi chiar simţea dispreţ să poarte arme la el. Se povestea că Dooley ar fi ucis odată cu mâna goală o puma, iar felul cum arăta faţa lui era o mărturie a acestui adevăr. Jumătatea stângă a obrazului îi fusese smulsă, îi rămăsese numai ochiul. Când s-a vindecat, grăsimea nu i-a mai revenit, aşa încât chipul lui căpătase un aspect ciudat, crâmpoţit, cu pielea întinsă, ca foiţa de ţigară, peste craniul ciolănos. Dar nu înfăţişarea groaznică îl izbea pe cel care s-ar fi aflat dinaintea lui Dooley Brion, ci pur şi simplu masivitatea brutală a acestui om.

Calem nu-l vedea pentru prima dată pe Dooley şi totuşi din nou se simţi descumpănit. Avea aproape doi metri înălţime şi cântărea cam a zecea parte dintr-o tonă. Astfel, pe lângă Dooley, el părea încă un băieţandru. Îi ajungea până la umeri lui Dooley, care avea o pălărie sombrero ponosită, roasă, tuflită peste chica de păr negru, des şi încâlcit. Umerii îi erau laţi ca puntea unui şlep şi la mers i se legănau tot cam ca aceasta. Braţele îi ajungeau aproape până la genunchi, terminându-se în nişte mâini cu palme care atingeau treizeci şi cinci centimetri. Greutatea – cu aproximaţie doar – trebuie să fi ajuns la peste o sută optzeci de kilograme. Avea un pântec tare ca piatra, uriaş şi pentru că nu găsise cingătoare pe măsură, Dooley îşi confecţionase singur un brâu dintr-o piele netăbăcită, care îi înfăşură mijlocul imens.

Când Calem intră în birou, Dooley Brion se întoarse agale, cu mişcări aproape greoaie; duşumeaua protestă gemând sub povara lui. Ridică încet mâinile, cu pumnii strânşi ca nişte bolovani, apoi le lăsă să-i cadă de o parte şi de alta.



Pumnii aceia monstruoşi – cum ar fi fost să se fi abătut ca nişte ciocane asupra unui om, zdrobindu-i carnea şi sfărâmându-i ciolanele sub greutatea lor? Ideea asta îi veni pe nepoftite lui Calem în minte, tulburându-l. Simţi pe buza de sus o picătură îngheţată de sudoare subţire, ivită nu din pricina umezelii din birou. În sufletul lui, Calem Ware era înfricoşat de uriaşul Dooley şi totuşi nevoia de a se afirma, care-i dădea ghes, nu-i îngăduia nici un răgaz. Trase cu dreapta haina la o parte ca să libereze un pistol şi mâna-i rămase încleştată pe mâner.

— Dooley, n-am de gând să fac pe nebunul cu tine. Ai venit aici cumva să faci tărăboi ca şi Dingo?

Namila şovăi. Prezenţa rece a armei ucigătoare, atât de aproape, în mâna lui Calem, îl înfioră parcă, pentru că se cutremură. Calem citea spaimă în ochii lui, spaimă nu de el, ci de armele pe care le purta asupra sa. Lăsă anume mâna dreaptă să-i alunece în jos pe patul revolverului.

O clipă, ura birui frica din privirile lui Dooley Brion şi obrazul cu cicatricea se schimonosi; apoi, brusc, se dădu la o parte din ochii spălăciţi ai lui Calem.

— Nu! mormăi. Nu vreau nici un fel de tărăboi.

Doctorul Amos Wynn intrase pe uşa dinapoia lui Calem. Oftatul său de uşurare putu fi auzit.

— Dooley, cred că ştii ce s-a-ntâmplat. Poţi ridica trupul lui Dingo de la cabinetul meu. Şeriful are aici lucrurile lui.

Calem se duse la masa de lucru şi, lăsându-şi mâna în jos, pe lângă corp, haina îi acoperi iarăşi arma. Dintr-o despărţitură a pupitrului cu capac glisant, luă arma lui Dingo Brion aşezată în tocul ei, un inel făcut dintr-un cui de la o potcoavă de argint şi cele cinci monede de aur a câte douăzeci de dolari. Erau atât de noi încât străluceau chiar şi în lumina difuză a biroului.

— Aici sunt lucrurile lui.

Calem aştepta.

Dooley se apropie de pupitru, duşumeaua trosnind sub greutatea lui. Se uită în jos, aproape prosteşte, la puţinele lucruri găsite asupra fratelui său. Apoi întinse mâna şi apucă arma din cingătoare. Calem îşi îndreptă mâna dreaptă la pistol, tremurând din tot trupul. Dooley însă nu se uita la el.

— Arme, rosti în şoaptă uriaşul, răguşit. Împuţitele astea de arme ucigătoare!

Mâinile i se mişcau spasmodic; se auzi un zăngănit metalic şi arma i se fărâmă în pumni. Aruncă bucăţile pe jos şi scuipă a lehamite. Se întoarse spre Calem, clătinându-se, nesigur.

— Opreşte-te, Dooley!

Glasul femeii sfredeli auzul uriaşului, destrămând furia oarbă de care era stăpânit. Rămase pironit locului, tremurând.

Abia atunci îşi dădu Calem seama de prezenţa văduvei. Nu era genul de femeie pe care un bărbat să o remarce imediat, nu atrăgea privirile nici măcar pentru o clipă. Era urâţică, avea un obraz ofilit, trecut, trupul istovit de muncă. Deşi gravidă, stătea cu fermitate, neclintită, înfruntându-l. În această femeie, Calem intui o energie demnă de admiraţie.

— Gata, Dooley, spuse cu un glas hotărât. Hai să-l luăm pe Dingo şi să plecăm odată de aici.

— Banii ăştia au fost ai lui Dingo, rosti Calem, molcom. I-am găsit la el. O să aveţi nevoie de ei.

Ochii femeii se îndreptară spre chipul lui Calem, stăruitori. Nişte ochi mari, încercănaţi de suferinţă, care vedeau mai mult decât ar fi trebuit.

— Poate că-ţi pare rău pentru mine, domnule Ware, spuse cu asprime, dar nu e cazul. Ştiam că Dingo nu era bun de nimic, niciodată n-a fost bun de ceva. Dar era tot ce aveam. Acum s-a dus, cred c-o să-mi fie mai bine fără el. Nici Dingo şi nici eu nu suntem oameni pentru care să-i pară rău cuiva. Numai pentru dumneata, Calem Ware – pentru dumneata care l-ai omorât! Pentru dumneata ar trebui să aibă oamenii păreri de rău. Dingo barem e liniştit – dumneata niciodată n-ai să fii!

Trecu pe lângă el spre masa de lucru, apoi Dooley îi prinse, destul de delicat, mâna ridicată. Uriaşul o fulgeră cu nişte priviri ameninţătoare.

— Nu te-atinge de bani! strigă, plin de amărăciune. Ăştia-s bani spurcaţi – mânjiţi de sânge. Tu ştii că Dingo n-a câştigat în viaţa lui o sută de dolari.

Întinse mâna peste capul ei şi risipi monedele de aur pe jos. Zornăiră în cădere. Apoi Dooley şi văduva lui Dingo se îndreptară spre uşă, trecând pe lângă doctor şi pe lângă Calem. Femeia ieşi, dar Dooley mai zăbovi, fixându-l pe Calem cu ochii lui sticloşi, inexpresivi, de astă dată plini de ură.

— Şerifule, nu-ţi port pică. Dar îţi spun – ţin-te departe, de mine! Fereşte-te! Eu nu umblu cu arme – dar nu există armă pe lumea asta care să mă oprească să-l înşfac pe ăl pe care vreau să pun mâna. Aşa că fereşte-te!

Dooley ieşi pe uşă şi plecă. Puţin mai târziu, docarul trecu pe dinaintea uşii deschise.

— Îţi închipui cam cum ar fi! rosti gâfâind doctorul Wynn. Calem, după punerea asta la punct, simt nevoia să beau ceva. Tu ce zici?

Şeriful încuviinţă din cap, serios. Era preocupat, prin minte îi umblau tot soiul de gânduri nesăbuite. Se uită o clipă la cele cinci monezi de aur de pe jos, apoi se plecă şi le strânse. Cântăreau ceva în mână! Bani mânjiţi cu sânge. Îi vârî în buzunar.

— Am să-i trimit doamnei Brion, când Dooley n-o mai fi pe aici.

— Cu siguranţă că are nevoie de bani, dar nu fi nesăbuit, Calem. Dooley şi-a cam pierdut minţile; e ca un taur. Ca să-l faci să se mişte nu trebuie decât să-l întăriţi. Dar să te ferească Dumnezeu să-i ieşi în cale!

Calem însă nu-l asculta şi doctorul Wynn ridică din umerii lui slăbănogi.

Fără vântul care bate de la răsărit, dinspre munţii albaştri, în Medicine Bend căldura ar fi de nesuportat. Soarele ardea pe cerul de cobalt din Colorado; doar câteva pâlcuri de nori se înşirau în zare, până hăt departe. Vântul răcorit de zăpadă de pe înălţimi potolea îmbietor zăpuşeala. De la colţul străzii Texas, puteai străbate cu privirea şesul preeriei până la siluetele înalte ale munţilor dinspre soare-apune. Şinele strălucitoare de la calea ferată se grăbeau spre răsărit, apoi se povârneau spre miazăzi, ocolind munţii mai departe de Medicine Bend. Dincolo de oraşul propriu-zis, se aflau ocolul de vite la sud şi glisierele de minereuri, la nord. Ca şi oraşul în sine, traficul pe şoseaua Idaho, un drum lung care străbătea localitatea de la un capăt la altul, era o adevărată babilonie pestriţă de negoţ cu produse metalurgice şi cu vite.

În Texas, după războiul civil, marea mişcare în domeniul producţiei animale a atras după sine şi alte îmbunătăţiri în afară de inaugurarea aşa-numitului Chrisholm Trail. Numărul oraşelor răsărite în Kansas, unde capetele de linii ferate în construcţie le legau între ele, s-a dublat câţiva ani mai târziu spre nord şi spre vest. Nu toţi. Locuitorii din Texas au aşteptat desţelenirea drumurilor spre Dodge, Topeka şi Abilene. După ce războiul s-a terminat, mulţi şi-au mânat cirezile în nord, către noi meleaguri. Un puhoi agitat de oameni şi de vite s-a îndreptat spre nord şi vest, în căutare de pământuri noi, unde să scape de vitregie şi ură, consecinţe ale războiului. Oameni ca Maxwell, care a făcut o nouă împărăţie animalieră în statul New Mexico. Oameni care s-au mutat pe marile pământuri nordice din Wyoming, Colorado, Montana şi Idaho.

Lupta dintre crescătorii de vite şi fermierii din sud a sporit prin vrăjmăşia acerbă dintre fermierii şi minerii din teritoriile nordice. Deocamdată nu se iviseră hărţuieli războinice. La drept vorbind, urgia se abătuse în Montana, în Virginia City şi Alder Gulch, unde, tâlhăriile lui Plummer vârâseră spaima morţii deopotrivă în rândurile crescătorilor de vite şi ale minerilor; dar scurta şi groaznica vâlvătaie a faclei vigilenţei populare a pus capăt acelui conflict, înainte de a fi culminat într-o răzmeriţă, aşa cum bântuia acum prin Lincoln County, New Mexico. În cazul oraşelor din regiunile sălbatice însă, precum Medicine Bend, exista un teren comun de întâlnire şi răzbunările se mistuiau fără restricţii, cu excepţia anumitor legi în vigoare doar la frontieră.

Exista în Medicine Bend o influenţă liniştitoare şi anume faptul că se ştia că oraşul n-avea să se ruineze, ca Dodge City şi alte oraşe ridicate în regiuni sălbatice, din pricina înaintării lucrărilor feroviare. Liniile de cale ferată nu vor ajunge prea aproape de fermele din nord şi chiar liniile în proiect, care eventual ar lega terenurile miniere, ar trebui să facă la Medicine Bend transbordarea pe apă. Se auzea tot mai mult. Vorbindu-se despre construirea unei topitorii, deoarece minereul de cupru se dovedise a fi rentabil. Medicine Bend avea să prospere; aproape de pe acum depăşise stadiul de localitate rudimentară, devenind un oraş în adevăratul sens al cuvântului. În cei trei ani cât fusese şerif, Calem Ware îşi şi dăduse seama de anumit schimbări radicale. Pe măsură ce oamenii de afaceri începeau să înţeleagă permanenţa oraşului, se înălţau edificii tot mai masive. Se clădise o a doua biserică; calea ferată justifica fundaţia unei noi gări din cărămidă şi se vorbea despre pietruirea căii Idaho şi a străzii Texas.

Doctorul Wynn strâmbă din nas, mergând alături de Calem în drum spre barul lui Cody Clark „New Frontier”.

— Locul ăsta, naiba să-l ia, Calem, e un adevărat iad pentru bietul om care trăieşte aici. Cât e vara de lungă te coci de viu şi toată iarna îngheţi de zici ce-i asta. Mă asculţi, Calem?

Ware nu-l asculta. Se uita atent la femeia din faţa operei lui Dorry Dean. Avu o senzaţie de ireal, de şoc, care apoi se destrămă. Era o femeie înaltă, cu un păr blond-platinat, pe care trona o pălăriuţă absurd de mică. Îmbrăcămintea trăda un stil care abia peste cinci ani avea să fie la modă în Medicine Bend. Încetini pasul o clipă, apoi scutură din cap.

— Scuză-mă, doctore, la un moment dat mi s-a părut că văd pe cineva cunoscut.

Ochii lui Wynn se holbară pe după ochelari; strânse buzele fluierând liniştit.

— Aş vrea s-o cunosc şi eu. Trebuie să fie noul punct de atracţie al lui Dorry Dean. Auzisem că a adus o vedetă pe cinste pentru reprezentaţiile de la teatrul lui. Să-mi aminteşti că diseară mă duc la operă.

— Bine! făgădui Calem.

Se îndreptară întins către femeie şi, o clipă, ochii ei căprui, ageri, lunecară pe chipul lui Calem şi zăboviră puţin. Ce asemănare… scutură din cap buimăcit. Nu se poate, era doar un joc al memoriei. Şi totuşi…

Femeia era frumoasă, o frumuseţe matură, mai coaptă decât părea la prima vedere şi faţa ei nu trăda pic de emoţie. Aceasta era impresia pe care i-o făcuse, dar senzaţia aceea stranie, copleşitoare, senzaţia de a fi pierdut ceva, îl stăpânea încă. Apoi femeia se răsuci pe călcâie, cu o nepăsare studiată şi se uită peste ei, în jos, de-a lungul străzii Texas plină de praf. Un camion încărcat cu marfă se strecură printre ei. Cei doi se îndepărtară. Când să intre pe uşile batante de la barul „New Frontier” Calem se uită înapoi, dar femeia plecase. Simţi o ciudată senzaţie de dezamăgire, care nu-i dădea pace.

Localul lui Cody Clark se întindea pe toată lungimea clădirii. Pereţii uriaşi, acoperiţi cu scene pastorale de un surprinzător bun gust, erau legaţi prin lambriuri de mahon sculptate. Barul avea mai bine de douăzeci de metri în lungime, peste tot numai oglinzi. — Acoperind interiorul împodobit. Candelabre de cristal atârnau din tavan şi, dincolo de bar, unde pardoseala se înclina către o scenă spaţioasă, se aflau mese aşezate pe covoare roşii. În dreapta, o scară spiralată ducea la sălile jocurilor de noroc, unde câte unul era în stare să se ia rău de tot la harţă cu partenerul de joc, ales de el. Dinapoia barului se aflau trei firide, la înălţime, unde în nopţile când se juca zdravăn, stăteau postaţi oameni înarmaţi cu pistoale. Alţi oameni de-ai casei dădeau târcoale prin mulţime şi în sălile de sus şi în cele de jos. Cody Clark nu tolera scandalurile. Singurul lucru surprinzător era faptul că minerii şi fermierii îl tolerau pe Cody Clark. Dar aşa stăteau lucrurile; cât despre Calem, aceasta constituia încă un temei la credinţa lui că în regiunea de frontieră se petreceau schimbări, că spiritele se mai domoliseră.

Restaurantul nu era plin, dar la bar se făcuse îmbulzeală. Un bărbat aşezat la pian, mai jos de scenă, scotea un lanţ întreg de acompaniamente sonore, fără nici o melodie, dar cu un ritm accentuat. Doctorul Wynn îşi croia cu coatele drum spre bar, urmat la un pas de Calem. Înăuntru era răcoare, nişte evantaie plane, orizontale, vânturau aerul încoace şi încolo, acompaniate în chip ciudat de pianul care zdrăngănea de zor. Doi băieţandri negri manevrau evantaiele, constituind unul din numeroasele puncte de atracţie din localul „New Frontier”.

— Să-ţi fie de cap, Calem, rosti doctorul Wynn şi ridică paharul.

— Ia stai puţin!

Calem dădu să se întoarcă brusc, apoi se stăpâni. Întoarse capul domol pentru a întâlni privirea greoaie a lui Cody Clark, care venea pe neobservate din spate.

— Să ştii că mă jigneşti, şerifule, dacă nu mă laşi să-ţi plătesc primul pahar. Eu ţi-am cerut asta cel dintâi.

— Aşa e Cody, zise Calem. Un whisky.

— Adu sticla mea, Joe, porunci Cody barmanului. Se apropie de Calem. Mâna lui era neclintită ca piatra când turnă lichidul chihlimbariu în cele două pahare.

— Am ţinut seamă de sugestia ta, Calem şi am făcut o chetă pentru înmormântarea lui Dingo Brion. Vrei să contribui?

Ware nici nu clipi. Se uita ţintă la Cody Clark. În cele din urmă, acesta îşi mută privirea.

— Sigur, rosti Calem.

Vârî mâna în buzunar, pipăi piesele de aur. Le scoase din buzunar şi mai puse una de la el pe deasupra.

Cody luă monezile de aur şi le împinse către barman.

— Pune-le lângă ceilalţi bani. Foarte frumos din partea ta, Calem. Ce curios lucru, cum se îmbunează inima omului faţă de altul, odată ce l-a ucis, zău!

Calem se uită anume în altă parte.

— Ştiu eu, Cody? La fel aş fi făcut şi dacă era înmormântarea ta.

Proprietarul restaurantului păli. Ochii lui negri scânteiară, apoi râse.

— Cred, Calem. Şi eu, de asemenea. Împinse un pahar către şerif. Ce-ar fi să bem pentru vremea când ne-om întâlni cu Dingo în iad?

— Cum vrei, Cody. N-am nevoie de vreun motiv ca să beau.

— Nu? Eu da. Niciodată însă nu beau prea mult. Îmi rezerv paharul cel mare pentru o ocazie specială.

— Ca de exemplu înmormântarea mea, Cody?

— Asta ar fi una din ele, fireşte. Dar nu vreau să recunosc acest lucru faţă de tine.

Cody Clark ridică paharul.

— Atunci am să schimb puţin toastul, reluă Calem. Vocea lui se rostogolea monoton. Să bem pentru cei doisprezece pe care i-am ucis – şi pentru cel care-o să vină la rând.

Era un toast brutal şi ştia asta. Dar se potrivea cu imaginea pe care şi-o făcuse despre sine. Nu îngădui mâinii să-i tremure şi nici ochilor să se dezlipească de pe faţa lui Cody. Proprietarul se uita fix la el şi ochii lui păstrau un luciu straniu, jumătate ură, jumătate consternare. Dădu băutura pe gât dintr-o înghiţitură.

— Sticla-i a ta, Calem, spuse scurt. Se întoarse către barman. Joe, banii şerifului n-au ce căuta aici. Nu uita. Bărbatul dindărătul barului încuviinţă din cap. Clark şovăi, ţintindu-l pe Calem. Sunt uimit de tine, Ware. Am vrut să ştii acest lucru. Pe cei mai mulţi oameni sunt în stare să-i etichetez din ochi. Credeam că şi ţie ţi-am pus o etichetă. Tu acţionezi inuman şi aproape sunt încredinţat că nu eşti nimic altceva decât o maşină de ucis cu sânge rece. N-am de gând să te ofensez, dar ori eşti ce-am spus… ori dacă nu, eşti un laş care săvârşeşte cea mai mare farsă văzută vreodată pe meleagurile astea.

Calem sorbi băutura, apoi puse paharul pe tejghea.

— Cody, tu vorbeşti cam mult. Ţi-am mai spus asta o dată astăzi.

— Ei, da. Clark zâmbi. Tu ai pus un fel de capac peste oraşul nostru, Calem. L-ai ferecat bine şi-ţi închipui că astfel ai isprăvit cu el. Dar poate că nu ştii ce se întâmplă când pui capacul peste un vas care fierbe – atunci ori dă afară, ori sare-n aer. Tare-aş vrea să aflu ce-ai face într-un caz sau în altul.

Plecă şi doctorul Wynn se uită după el. Apoi se întoarse către Calem.

— Ce dracu’ o mai fi şi cu ăsta?

— Habar n-am, recunoscu sincer Calem.

— Oricum ar fi, ştii că într-un fel are dreptate. Cineva l-a plătit pe Dingo pentru tentativa de a-ţi lua viaţa. Nu-i nimic de râs aici.

— Nici nu încerc să râd.

— Vorbesc serios, Calem. Gluma se îngroaşă al naibii. Prea a fost linişte în Medicine Bend luna care-a trecut. Nici nu-ţi vine să crezi că nişte blestemate coclauri de graniţă s-au schimbat într-o comunitate respectabilă. Aşa o fi, dar până la urmă tot sare-n aer. Asta spunea şi Cody şi ai face bine să te gândeşti la vorbele lui.

Înainte ca şeriful să fi apucat să dea un răspuns. Unul din băieţii negri veni la el. Faţa lui tăciunie era schimonosită de un rânjet cu subînţeles. Dinţii albi îi străluceau.

— Dom’ şerif, am să vă spun ceva de la cineva.

Calem înclină capul. Abia putea auzi cuvintele şoptite de băiat.

— E o cucoană, dom’le, care vrea să vă vadă şi-i grăbită foc. Mi-a spus să vă spun, dom’le că v-aşteaptă în dosu’ operei lu’ dom’ Dorry. Şi vă rog să vă duceţi fuga, dom’le.

Calem scoase o monedă de cincizeci de cenţi şi i-o înmână băiatului, care o încercă între dinţii lui albi, clipi din ochi bucuros şi se făcu nevăzut. Doctorul Wynn se uită după el şi Calem dădu din cap.

— Cineva vrea să mă vadă. Ne-ntâlnim mai târziu, doctore. Dat fiind că-i aşa galanton Cody cu băutura lui, ce-ar fi să iei sticla asta cu tine?

Părăsind localul, întârzie puţin pe trotuar. Părea că nimeni nu-l lua în seamă. Traversă drumul, trecu pe lângă operă. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele. Avea o stranie presimţire, amestecată cu teamă. Şi totuşi nu putea trece cu vederea posibilitatea de a fi tras într-o cursă. Strânse buzele, subţiindu-le.

Coti pe aleea din dreptul noii clădiri în cărămidă a teatrului şi porni de-a lungul ei. Pe o potecă îngustă şi dosnică se afla un morman de decoruri aruncate şi lăsate acolo claie peste grămadă, în voia sorţii. Umbra clădirii din preajmă transforma locul într-un cuib sumbru de năluci. Calem apucă arma cu dreapta, o ţinu la îndemână, sub haină.

Apoi dădu cu ochii de femeie, stând la oarecare depărtare de el. Era singură. Vârî arma în toc şi veni către ea. Se opri cam la cinci paşi, stăpânit de presimţirile care-l năpădeau. Era blonda cu păr platinat pe care o văzuse în faţa teatrului; acum nu mai avea nici o îndoială şi totuşi nu se putu apropia de ea.

Femeia făcu un pas spre dânsul, rămase locului, zâmbind. Surâsul era însă forţat şi în ochii ei se citea limpede suferinţa. Calem nu putea scoate o vorbă. Vinele gâtului îi zvâcneau ca nişte ciocane.

— Nu mă cunoşti, Calem? Şopti. Uită-te bine, sunt Taleen… soţia ta!


 

 


Date: 2015-02-16; view: 690


<== previous page | next page ==>
Calem Ware. | Din trecut.
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.013 sec.)