Home Random Page


CATEGORIES:

BiologyChemistryConstructionCultureEcologyEconomyElectronicsFinanceGeographyHistoryInformaticsLawMathematicsMechanicsMedicineOtherPedagogyPhilosophyPhysicsPolicyPsychologySociologySportTourism






Calem Ware.

 

Primăria din Medicine Bend, o clădire din cărămidă, era postată la marginea unei piaţete pustii. Trei sau patru copaci se înălţau semeţi în faţa ei şi vreo duzină de cai se aflau priponiţi de o bară, bălăbănindu-şi capetele în arşiţa soarelui din miezul dimineţii. Calem traversă scuarul şi o porni de-a lungul clădirii. În fund, cu faţada spre o alee, era un pridvor scund cu o firmă cu litere de-o şchioapă: Biroul şerifului. Arestul se afla la al doilea cat al clădirii, legat de birou cu o scară care pornea chiar din interior. Se scotoci prin buzunar după cheie – descuie uşa. Un aer greu îl izbi în obraz când intră.

Traversă încăperea şi deschise fereastra care dădea în strada plină de praf. Faţa îi era încă nepăsătoare, dar ochii, acum neurmăriţi de nimeni, erau îngustaţi de durere. Se aşeză în jilţul-balansoar uzat şi privi absent afişul „URMĂRIT”, murdărit de muşte, de pe peretele din dosul pupitrului cu capac glisant. Se balansă în jilţ înainte şi înapoi, iar arcurile neunse scârţâiră rău de tot; se opri locului şi îşi puse amândouă mâinile, cu palmele întinse, pe pupitru. Tremurau destul de tare, dar senzaţia că sunt lipicioase îi era mai neplăcută, ca şi cum s-ar fi aplecat şi le-ar fi muiat în sângele lui Dingo. Revolverul Derringer îl lovea încetişor pe piept; ridică o mână, îl smulse, desprinzându-l şi-l zvârli cât colo. Arma se lovi de un perete şi căzu zuruind pe duşumea. Se ridică în picioare, îl căută o clipă din priviri, apoi, aplecându-se, îl luă de jos şi-l aruncă pe pupitru. Se duse pe urmă la ligheanul din dreptul peretelui opus şi se spălă pe mâini, frecându-se cu săpunul cafeniu, leşios, până ce pielea începu să-l usture.

Calem se ştergea pe mâini, când cineva trânti uşa care dădea afară; în birou apăru un bărbat, clipind din pricina soarelui dimineţii. Era gras, o rotunjime care depăşea noţiunea de burduhănos, tot trupul părea că-i e umflat. Avea o faţă rotundă şi zâmbea într-una. Ochii, însă, nu erau înfundaţi în grăsime, ca la majoritatea oamenilor graşi, ci mari, limpezi, galbeni-căprui. Când priveai în ochii lui Dorry Dean, uitai că-i gras şi că are o înfăţişare de om stângaci – vedeai ceva cu totul diferit. Calem îşi dădea seama de acest contrast ciudat în legătură cu grăsanul şi, de cum intră, îl întâmpină cu un surâs.



— Bună, Dorry, spuse.

— Bună şi ţie! răspunse Dean. Vocea-i era răspicată, sonoră. Gura lui, rânjind stupid, se schimonosi puţin. Mi-ai dat bătaie de cap, Calem. Dingo nu prea dă greş când e vorba de armă. A dovedit asta în destule rânduri. Când am auzit că se află în oraş şi că are gânduri rele, am încercat să ajung la hotel înainte de a fi plecat, ca să te pun în gardă. Dar am venit prea târziu. Nu mai erai acolo.

— Mulţumesc oricum, zise Calem.

Întinse prosopul umed peste lavoar şi se întoarse la pupitru, Lua două ţigări de foi, negricioase şi-i oferi una lui Dean. Acesta o apucă, răsucind-o între palmele lui scurte şi grăsune. Clătină din cap.

— Chiar şi acum cred că n-are nici un rost să-ţi mai vorbesc, spuse. Şi aşa n-ai să asculţi.

— Poate că nu, încuviinţă Calem. Aprinse cele două ţigări de foi. Fumul se vălătucea, amestecându-se, înălţându-se în aerul umed.

— Aceeaşi poveste, de ce nu pleci de aici, Calem? Dorry se încruntă la ţigara lui de foi. Tu n-ai sorţi de izbândă. Are dreptate Cody. O să mai rezişti încă un an şi, dacă ai baftă, poate doi. Pe urmă, cine ştie ce băieţandru trăsnit, când nici naiba nu şi-ar închipui că ar avea curajul, îţi arde un cartuş în spinare.

— Tot ce se poate, încuviinţă Calem. Suflă fumul ca un nor. Îi chiorăiau maţele, nodul acela greu din stomac i se dusese. Mâinile încetaseră să-i mai tremure. Curios, ce efect calmant avea Dorry asupra lui. Un lucru, totuşi, nu pricepi tu – că nimic nu se schimbă dacă eu sunt sau nu în Medicine Bend – oriunde ar fi acelaşi lucru. Poate că-i greu pentru tine să pricepi, fiindcă n-ai de ce să pricepi. Eu însă da. Am un nume greu. Cunoscut în Texas şi Montana şi peste tot prin preajmă. Ştii de ce? Poate să pară o năzbâtie, dar aşa este, pentru că în 1868 l-am ucis pe Ben Wryson în San Antonio. Până acum n-ai ştiut mare lucru despre Ben. Era căpetenia Bandei Sălbatice – din care făceau parte oameni ca Bass Haiducul, John Wesley Hardin şi Harley Baskam – şi ei comandau în San Antonio. În 1868, am ucis exact doi oameni, amândoi în timpul războiului. Am fost la Santone numai două luni şi jucam la bursă nişte bani câştigaţi într-o afacere în Missouri. În două rânduri m-am ciocnit de Ben Wryson. A treia oară ne-am întâlnit pe strad㠖 şi eu am fost cel cu noroc. Am plecat din oraş, înainte ca Harley Baskam să fi putut da de mine – dar mi s-a dus vestea. Eram cel care îl împuşcase pe Ben Wryson. Fusesem trecut pe răboj, eram vizat. Unii, care niciodată nu mă băgaseră în seamă, mă luaseră la ochi. Şi unde mai pui, situaţia începuse să-mi placă. Există două căi deschise pentru unul căruia-i merge numele că ştie să mânuiască arma; nu ştiu dacă am nimerit-o pe cea bună. Dar aşa s-a întâmplat. Am fost numit şerif la Deming, Sundance, Abilene, Dodge, Apache Wells şi acum la Medicine Bend. De trei ori am şters-o, mi-am schimbat numele – şi m-au luat de pe stradă. De cinci ani ştiu că nu e chip să dau bir cu fugiţii, că n-am încotro. Pentru mine există o singură şansă. Doar una. Să supravieţuiesc. Asta şi fac. Ai văzut schimbările de aici. Noua primărie, noua bancă, sala ta proprie de operă. Se înalţă biserici. Duminica nu se trage cu arma. O să vină vremea când oamenii nu vor mai purta zi de zi arma cu ei. De-abia aştept ziua aceea.

Dorry suflă un rotocol perfect de fum, apoi flutură prin el o mână grasă şi-l împrăştie.

— Toate-s bune, Calem, dar tu ţi-ai luat-o-n cap. Acum doi ani, ai pus la pământ primul om aici, în Medicine Bend. Cody Clark a făcut rămăşag de trei la unu în favoarea ta. Omul acela pe care l-ai ucis, primul, era mai primejdios decât ar putea fi vreodată Dingo Brion. Totuşi, azi dimineaţă, sorţii erau limitaţi. Ştii de ce? Pentru că şi tu, Calem, eşti om, fie că admiţi ori nu. Porţi cu tine pe stradă o legendă vie – dar tot timpul te temi că oamenii au să descopere că eşti om. Cody ştie asta. Ştie că într-o bună zi ceva o să se strice înăuntrul tău, spune-i cum vrei, dorinţa de a ucide, inimă de luptător, instinct de supravieţuire, ori, pur şi simplu, curaj. Şi când se întâmplă asta…, se opri, suflă un al doilea rotocol de fum, aşteptând să se destrame.

— Crezi că eu nu m-am gândit la toate astea, Dorry? Îţi închipui că dorm bine noaptea? Îţi închipui că nu ştiu că Dingo Brion era căsătorit, că are trei copii şi un altul pe drum? Nu s-a purtat cum trebuie; cineva tot avea să-l ucidă; mai devreme sau mai târziu. Dar pentru mine asta nu înseamnă o uşurare. Şi oricât de greu ar fi fost de data asta… data viitoare va fi şi mai rău. De fiecare dată e din ce în ce mai rău…

Între ei se aşternu tăcerea, apoi, în sfârşit, Dorry începu să râdă. Era un râs teatral, acelaşi râs răguşit care răsuna noapte de noapte prin Operă şi totuşi, întrucâtva deosebit, mai adevărat. Ochii lui căprui se dilatară.

— Şi eu, Calem, cred că ai dreptate. Ştii asta.

Calem dădu din cap. Omul ăsta ciudat din faţa lui era unul din puţinii prieteni pe care şi-i făcuse vreodată, poate singurul căruia i-ar fi vorbit în felul ăsta. Şi totuşi, simţea o răceală îngrozitoare îndărătul ochilor gălbui, prietenoşi. Şi pe deasupra, hazul deschis, din toată inima, al acestui om, era de suprafaţă; se mai adăuga apoi o solicitudine stăruitoare, pe care numai puţini oameni ar fi putut s-o vadă, iar dincolo de aceasta, Calem simţea o răceală aproape înspăimântătoare.

Dorry Dean oftă adânc; se mişcă greoi în scaun.

— Dar n-am venit aici să îndrug verzi şi uscate şi, zău, nici să-ţi ţin o predică, ci pentru Gregg. Ai de gând să-i dai drumul azi dimineaţă?

Calem se uită gânditor la scrumul lung, cilindric, al ţigării de foi. Încuviinţă din cap.

— Sigur, îi dau drumul. E un ticălos, dar când e treaz nu face nici un rău.

— Cred că ştii că Asaph e în stare de crimă dacă află că l-ai ţinut pe Gregg priponit toată noaptea?

— Ştiu… Calem se încruntă.

Asaph Dean era frate cu Dorry. Discordia dintre cei doi fraţi era cunoscută în tot oraşul, totuşi, Dorry venise să se intereseze de soarta fiului lui Asaph.

— Ăsta îţi face de petrecanie, rosti Dorry. Urăsc îndrăzneala lui Asaph aşa cum şi el o urăşte pe a mea. De dragul Corei mă gândesc la băiat. Ai fost niţeluş cam aspru cu el, Calem.

Calem, pufăi, încet. Ochii săi căpătaseră culoarea incertă a fumului..

— Nu-mi plac, Dorry, oamenii care vin aici să-mi spună cum să-mi fac meseria, rosti, molcom. Nici chiar tu. Am spus că-i dau drumul lui Gregg azi dimineaţă, în ce mă priveşte, am terminat. Dacă o să calce iar strâmb…

— Ei, la asta mă gândesc şi eu, spuse repede Dorry. Băiatul are prea mulţi bani pe mână şi prea mult timp liber. Şi-a luat puţin lumea-n cap.

— Puţin? Astă-noapte a vrut să-l ucidă pe moş Hiram Hays. Hiram a spus nu ştiu ce. Ştii ce aiurea trăncăneşte el, cum umblă cu vorba de cum aude ceva. L-am prevenit pe Hiram.

— L-am auzit şi eu, reluă Dorry. Băiatul a avut motive. Hiram a legat numele Corei de Cody Clark. Aşa, netam-nesam. Ţapului ăsta bătrân îi place să bage zâzanie, mai ales când e să-l calce pe coadă pe Asaph. Dar există o limită.

— N-a pomenit numele Corei… nici de Cody.

— Nu, nu. Dar care e deosebirea? A văzut o femeie cu un bărbat într-o brişcă la marginea oraşului. Pe femeie a recunoscut-o, de bărbat zicea că ştie cine este. Ei şi cum îl urăşte pe Asaph, la ce altă femeie se putea gândi?

— Hiram a povestit ce-a văzut sau ce-a crezut că vede, spuse Calem. Ăsta nu-i un motiv pentru Gregg să-l ucidă. Am luat arma puştiului şi atunci s-au încăierat. L-am băgat la carceră. Acum i-au trecut aburii beţiei şi n-o să-şi mai amintească ce s-a întâmplat. S-a luat la harţă şi cu mine şi atunci l-am băgat la mititica, să se răcorească peste noapte. Mai bine las-o baltă.

Dorry scutură din cap cu resemnare.

— Cum doreşti, Calem.

Se auziră paşi uşori, iuţi şi un omuleţ cu chip de pasăre intră în birou, tamponându-şi faţa lac de sudoare cu un fular uriaş de mătase roşie. Îşi suflă că nădejde nasul roşcat şi clipi din ochi către ei.

— Bună, Calem, bună, Dorry! I-ai făcut bucata amicului Dingo, şerife! Pun rămăşag pe ce vrei că de aici încolo n-are să mai işte tărăboi.

— Salut, doctore, răspunse Calem, sobru.

Doctorul Amos Wynn îşi suflă nasul cu un smiorcăit gros.

— Aoleo, nene poliţistule! Praf l-ai făcut! Scârboasă afacere, pistoalele astea Derringer. Armele cu pătrundere lentă totdeauna fac prăpăd în măruntaiele omului. Eu unul, aş folosi un revolver ca lumea, de calibrul 36, arde la sigur. Ce mai încoace şi-ncolo, arma tip Samuel Colt lucrează frumos, cum scrie la carte.

— N-am avut niciodată un Colt, doctore, rosti Calem. Îşi strecură mâna pe sub haină, la spate. Mânerele de sidef ale armelor ieşiră la iveală. Doctorul Wynn clipi din nou.

— Un Smith şi Wesson, nu? Dorry întrebă cu un rânjet. Trebuie să fi costat ceva parale bune, Calem. Îmi aduc aminte de când aveam un automat vechi, Volcanic, prin 1854. Tata ne-a dăruit mie şi lui Asaph câte unul când am împlinit cincisprezece ani. Vechi, calibrul 31.

Calem încuviinţă din cap.

— Smith şi Wesson au făcut primele automate folosind cartuşe de tipul celor pe care le cunoaştem noi astăzi. Am găsit un vechi model No. 1 la un ofiţer răzvrătit, mort în timpul războiului. Zece ani l-am purtat asupra mea. Bătu cu mâna paturile de sidef ale armelor lui. De astea am făcut rost acum doi ani. Sunt numite model rusesc, deşi de fapt sunt model No. 3. De calibrul 44, fără automat, dar când tragi într-un om l-ai şi doborât. E cel mai precis revolver din lume, mai precis chiar şi decât automatele Samuel Colt.

— Tu, însă, ca să-l ucizi pe Dingo Brion ai folosit un Derringer micuţ cu pătrundere lentă. Doctorul Wynn se smiorcăi, apoi scutură din cap. Oricum, a murit… dar cred că ar fi mai bine să-ţi dau ce-am găsit asupra lui.

Se scotoci în buzunarul vestei; ceva galben, strălucitor, se auzi zuruind pe suprafaţa dreaptă a biroului.

— Cinci dubloni de aur! exclamă Dorry, fluierând. Dingo n-a avut în toată viaţa lui nepricopsită para chioară în buzunar. De unde-o fi pescuit o sută de dolari?

Cinci monezi de aur luceau pe biroul scrijelit. Calem simţi în spate un junghi rece şi ascuţit. Doctorul Amos Wynn îl urmărea din priviri, smucindu-şi într-o parte capul ca de pasăre.

— Bani mânjiţi cu sânge, Calem, aşa cred eu, spuse. Pentru atâta aur, Dingo şi-ar fi ucis şi mama. Cineva trebuie să fi vrut tare mult să te vadă mort şi a plătit dinainte pentru isprava asta.

Dorry pufni în râs; glasul lui se auzi însă monoton, dezacordat.

— Aşa s-ar părea, nu?

— Eu îmi pierd vremea, mormăi doctorul Wynn. Trebuie să-mi dau silinţa ca Dingo să mai arate cât de cât a om. Am trimis vorbă nevesti-si şi fratelui său. Vor veni după el. Îi trimit la tine, şerifule, ca să ridice ce s-a găsit asupra lui. Nu prea mai e cine ştie ce în afară de automat şi de grămada asta de aur. Şi, şerifule, păzeşte-te de Dooley Brion. E cât un munte de mare şi cam tot pe atât de domol în mişcări. Dar când se porneşte, nimic nu-l mai poate opri. L-am văzut ridicând coşcogea butoiul cu sare la prăvălia de alimente şi la depozitul de cereale Wakely. Făcuse rămăşag pe doi dolari. L-a ridicat şi s-a tăbârcit cu el în spinare vreo sută de metri. Două sute cincizeci de kilograme bătute pe muche. E prea prost ca să facă ticăloşii, doar dacă te agăţi de el. Eu unul n-aş face asta, Calem, dacă aş fi în locul tău.

— Mulţumesc, doctore.

Calem se aşeză. Doctorul ieşi, parcă dansând, cu picioarele lui subţiri de pasăre. Dorry scoase un mormăit. Se duse spre uşă.

— Trebuie să plec şi eu, Calem. Am spus ce-am avut de spus. Bem ceva mai încolo?

— Sigur că da, mai încolo.

Calem se uită după el când plecă. Începuse să-l doară iar capul. Simţea o presiune în stomac, apoi îşi dădu seama că era din pricina foamei. Se sculă în picioare. Uşa din fundul biroului dădea pe scară. Porni în sus. Luă cheile de la uşa barată cu un drug de fier din capătul arestului cu celule. Desferecă uşa greoaie şi intră, Un bărbat şedea pe un pat de fier, în dreapta. Între două vârste, avea şuviţe albe prin părul de culoare închisă. Haina, dintr-o stofă întunecată, cu croială frumoasă, era mototolită pentru că dormise îmbrăcat. Mâinile lui palide, cu degete prelungi, făceau de zor pasenţe, pe măsuţa lucrată rudimentar, aşezată în centrul celulei neîncăpătoare.

— Bună dimineaţa, şerifule, spuse. Ochii lui de culoare închisă erau calmi când zâmbi.

Calem dădu din cap.

— Curând o să vină şi masa.

— Nu-i grabă, spuse jucătorul de cărţi.

Numele lui era Charley Drew; fusese băgat la închisoare pentru a-i împiedica pe câţiva scandalagii călări din Texas de a-l ucide. Judecătorul îi dăduse treizeci de zile, sub învinuirea de vagabondaj, ca să i se piardă urma. De o săptămână se afla acolo. Făcu semn cu capul către restul celulelor.

— Ce mai e cu frumoasa din pădurea adormită? Zău, se vede că l-ai pus cu botul pe labe.

— E un băieţandru, spuse Calem, apoi subit îi păru rău. Parcă şi-ar fi cerut iertare pentru băiat.

Continuă drumul de-a lungul celulelor. În ultima, tânărul sta tolănit pe patul de fier, răvăşit, bălăbănindu-şi picioarele. Avea un obraz cu oase lungi, fălci masive, în clipa aceea grea de tristeţe. O vânătaie îngălbenită apărea pe maxilarul drept unde îl lovise Calem.

Se ridică. Gura cu buze cărnoase îi tremura la unul din colţuri.

— Dumneata… dumneata erai, lua-te-ar dracu! Am să te omor că m-ai lovit aşa!

Calem se încruntă.

— Gregg, eu sunt gata să uit ce mi-ai spus. Omul când e la pârnaie, are dreptul să bodogănească până-i piere pofta. N-am de gând să-ţi ţin o predică, dar nu mai eşti un ţângău afurisit. Ai face mai bine să-ţi aduci aminte de asta.

Ochii băiatului, tiviţi cu roşu, se îngustară plini de răutate. Gura luă o expresie dispreţuitoare.

— O să-mi aduc aminte de o mulţime de lucruri! izbucni el.

Calem oftă din greu şi descuie uşa.

— Ieşi afară.

Cu un mârâit domol băiatul trecu pe lângă el.

— Arma o găseşti pe biroul meu. Ia-o şi zvârle-o cât colo dacă ai puţin cap. Nu eşti destul de mare ca să umbli cu un pistol.

Gregg Dean plecă. Se auzeau paşii bocănind pe scări. Calem se întoarse pe coridor. Charley Drew îl urmărea din ochi, dojenitor.

— Faci o greşeală, şerifule, spuse. Băiatul ăsta e o pacoste!

— Toată lumea se amestecă în treburile mele, întoarse vorba Calem. O mai fi şi asta ceva.

— Mare netrebnic, puştiul, e prea laş ca să te înfrunte – de aceea-i primejdios… Zâmbetul neclintit dispăru de pe buzele lui Drew. Îţi datorez un serviciu. Poate c-ar trebui să am grijă de tânărul Dean înainte să părăsesc oraşul.

Calem oftă din nou.

— Nu vorbi prostii, Charley. Nu cumva vrei să faci tărăboi pe aici. Şi aşa pleci în două săptămâni. Iute şi tiptil.

— Cum doreşti. Charley înălţă din umeri. Ai o ţigară?

Calem îi dădu vreo două trabucuri. Făcu o mişcare din cap, se retrase pe coridor până la uşă, pe care o încuie în urma sa; coborî apoi scările. Jos se afla un chelner de la hotel, cu o tavă acoperită cu un şerveţel. Calem făcu semn cu capul, spre scări.

— Du-o sus. Charley Drew e singur. Nu-ţi face griji din pricina lui; Charley ştie că e la adăpost. Încuie uşa după dumneata şi atârnă din nou cheile.

Îşi luă pălăria şi plecă. Se făcea din ce în ce mai cald. În stomac simţea nişte zvâcnituri aprige. Era lihnit de foame. Trecu pe alee şi se întoarse la hotel. Intră în bucătărie prin uşa din dos. Chipul învăpăiat al lui Molly O’Brien avea o expresie de uşurare. Se trânti pe scaunul de la masa din colţ. I se şi pusese un tacâm acolo.

— Jumările de ouă cu jambon sunt gata într-un minut, Calem.

El încuviinţă din cap şi se rezemă de speteaza scaunului. În bucătărie se făcuse o zăpuşeală înăbuşitoare, dar era un refugiu. Acolo îşi putea îngădui să se destindă. Era prea încordat. Prea multe amănunte vii îi fulgerau prin minte. De ce oare caută omul să pară cu totul altfel decât îi este firea? El adoptase o atitudine pe care niciodată n-a înţeles-o pe de-a-ntregul şi pe care trebuia să o menţină cu orice preţ. Într-un fel îşi putea da seama că pentru el era o necesitate. Un om care nu-şi îngăduie să-şi trădeze emoţiile ridică o pavăză între el şi lume, pavăză care îi ascunde slăbiciunile. O descoperire făcută la alţii. Cel mai bine îşi amintea când l-a întâlnit pe Hickock, James Barton Hickock, poreclit de toţi „Bill Sălbaticul”. Recunoscuse numaidecât pavăza pe care Hickock o ridicase între el însuşi şi ceilalţi oameni. Silueta aceea înaltă, graţioasă, încununată de un chip uimitor de frumos. O coamă de plete lungi, ca pe scenă, puternica paloare a trăsăturilor neclintite, zâmbetul capricios – şi ochii de un albastru pal, oglindind o adevărată tragedie. Pentru Calem a fost o lovitură când şi-a dat seama că şi ochii lui aveau aceeaşi expresie.

Molly îi puse dinainte, pe un platou lunguieţ, o halcă de jambon prăjit, cu două ouă alături; pe o altă farfurie un morman de cartofi prăjiţi. Îi turnă cafea fierbinte în ceaşcă, iar sticla de coniac era pusă la îndemână. Combină cafeaua cu alcoolul, apoi sorbi din amestec. Avea gust bun, simţea cum îl arde pe măsură ce înainta în stomac. Foamea era o senzaţie puternică, le înlătura pe toate celelalte. Mâncă încet, însă până la ultima bucăţică. Dădu la o parte platoul gol şi-şi turnă încă o ceaşcă de cafea. Umplu ceaşca până sus cu coniac, pe urmă amestecă. Aprinse un trabuc de culoare întunecată; trăgea fumul aspru adânc în plămâni. Molly îi zâmbea.

— Vrei să te măriţi cu mine, Molly? o întrebă.

Femeia corpolentă râse cu gura până la urechi.

— Sigur, chiar dacă nu eşti ca Hugh O’Brien, oricum, n-ai fi de lepădat. Să ştii că te-aş lua.

— Oferta rămâne în picioare, Molly.

— Eh, da nu pe mine mă iubeşti, ci felul cum gătesc eu, îl învinui ea.

— Aşa e, recunosc, dar pântecul omului are mai multă judecată şi decât capul şi decât inima.

Molly se prăpădea de râs. Îl înţelegea. Acest lucru l-a uimit. Cu Molly O’Brien prefăcătoria n-avea ce căuta. El era bărbat nu o legendă şi n-avea nici un rost să se dea după deget în faţa ei. Ar fi dorit să dureze acest simţământ, mulţumirea, satisfacţia de a fi Calem Ware, omul şi nu Calem Ware mânuitorul de arme.

Dar nu se putea. Încă nu. Peste zece ani – gândul acesta era ciudat de sinistru. Sorţii de izbândă scădeau.

Uşa de deschise brusc. Apăru doctorul Wynn, clipind din ochi.

— Mai bine te-ai duce la birou, Calem. S-a înfiinţat Dooley Brion şi nevasta lui Dingo. Dooley se poartă mai nesăbuit ca de obicei… şi naiba ştie dacă n-o să iasă cu bucluc!


 

 


Date: 2015-02-16; view: 671


<== previous page | next page ==>
CAPITOLUL I | Dooley Brion.
doclecture.net - lectures - 2014-2024 year. Copyright infringement or personal data (0.014 sec.)