CAPITOLUL I

Eriful din Medicine Bend

Traducerea de Niculai Popescu

BRAD WARD

The Marshall of Medicine Bend

CAPITOLUL I

Sorţii de izbândă se împuţinează

Zgomotul l-a trezit din somn; un urlet prelung, stăruitor, ca de animal înfometat, îi călca pe nervi, insuportabil. Când sări în capul oaselor, cu un strigăt nerostit pe buze, partea de sus a trupului îi era scăldată în sudoare. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi ţipat; cine ştie, i-ar fi potolit greaţa apăsătoare pe care o simţea ca un nod în stomac. Dar nu putea, nu îndrăznea să dea frâu liber spaimei care-l gâtuia. Sta cu buzele strânse într-un mormăit, surd, domolit doar când îşi trecu peste gură mâna care-i tremura.

Nu pentru întâia oară se deşteptase în felul ăsta, dar de fiecare dată era tot mai rău. Calem Ware avea o senzaţie tot mai chinuitoare şi se întreba până când o să-i mai poată rezista. Ştia că nu-i departe clipa. Voinţa lui de fier avea să-i slăbească, trupul i se va îngreuna, n-o să-şi mai poată controla tremurul mâinilor. Dar încă nu! Gândul ăsta era o tortură şi o mângâiere.

Gemu şi îşi cumpăni picioarele afară din cearşafurile răvăşite, apoi rămase pe marginea patului, ascultând. Zgomotul se auzea desluşit, ca un vaier molcom de fiară hămesită. Se prinse cu mâinile de cap; strâns. O fiară cu o mie de capete şi de inimi, o fiară cu două mii de ochi la pândă, holbându-se la el, căutând să-i surprindă pe faţă slăbiciunile, aşteptând să-l vadă zdrobit. Încercă să alunge acest gând, dar degeaba. Prea era aievea, prea limpede în minte. Fiara era oraşul care îi aştepta moartea. Recunoscu sunetul, tremurat şi nerăbdător, îi ştia tâlcul – cineva îl aştepta pe undeva afară, pe străzile acelea uscate de soare. „Poate, de astă dată, şoptea vocea fiarei, Calem Ware va fi cel doborât, sângele lui Calem Ware o să astâmpere praful însetat de pe strada Texas…”

Calem îşi trecu mâna prin păr. Era aproape alb, se mai zăreau doar câteva şuviţe cenuşiu-închis. Dar mustaţa şi sprâncenele îi rămăseseră negre, cu ochii de un albastru spălăcit. Se ridică în picioare – era înalt de statură, subţire, într-o cămaşă de noapte prea scurtă – îşi trase cămaşa peste cap şi o aruncă pe pat. Rămase gol, cu trupul de un alb palid în lumina filtrată, prin storurile verzi ale încăperii. O cicatrice urâtă, brună, îi încreţea pielea în dreapta, mai jos de abdomenul plat şi alte patru, foarte albe, îi punctau partea superioară a pieptului şi umerii. Cinci reminiscenţe brutale de pe când se aflase la un pas de moarte. Umărul drept îi rămăsese puţin, amorţit şi pe vreme proastă îl durea. Făcu mişcări iuţi din umeri ca să se mai dezmorţească şi acum, din pricina căldurii umede din cameră, corpul gol îi era numai broboane de sudoare. Se spălă în pripă, dându-şi pe tot trupul, cât putea de bine, cu apa turnată din cana de porţelan alb de pe masa de toaletă. Se şterse, fiorul rece al apei îi mai limpezi capul.

Îmbrăcă nişte indispensabili scurţi, ciorapi negri şi cizmele negre, simple, care îi ţineau piciorul strâns până chiar sub genunchi. Nu mai călărea cine ştie ce, dar obiceiul de a purta cizme îi intrase în sânge. Din nou se ridică şi trânti într-o parte o pernă mototolită. Dedesubt, se afla un pistol cu ţeavă lungă, neagră. Pe tăblia de alamă a patului spânzura centironul lui, cu o armă de foc într-un toc de revolver deschis. Îşi petrecu centironul pe după mijloc, încheindu-l în catarame, patul armei repezindu-i-se înainte, de partea stângă. Se aplecă, luă a doua armă, o răsuci cu o mişcare din încheietura mâinii şi o vârî în toc. Stătea în picioare – un chip răvăşit, straniu; paturile armelor erau îndreptate în faţă. Doar puţini oameni şi-au bătut cândva capul să înveţe să tragă cu arma răsucită; prea cerea multă iuţeală la ţintit. Asta a fost pricina pentru care încasase cinci cicatrice pe trup, dar din aceeaşi pricină cinci oameni zăceau acum în groapă în locul lui.

Îşi lăsă umerii să-i cadă în voie, apoi ridică mâinile încet, până la înălţimea pieptului. Degetele îi erau curios încârligate spre tors, aproape ca şi cum ar fi vrut să ridice o bară aflată de-a lungul pieptului, ca să o îndoaie. Apoi mâna stângă îi alunecă în jos şi în sus, într-o mişcare continuă, iar arma automată cu încărcător lung fu dusă la ochi, ţintind înainte, gata să tragă. Cu dreapta făcea aceeaşi mişcare aparent domoală, cea de-a doua armă ajungând alături de prima. Schimbă din nou poziţia armelor, apoi, într-o rapidă succesiune de mişcări, le manevră din toate poziţiile imaginabile – stând în genunchi, în cădere înainte, lateral, sprijinit de perete, răsucindu-se ca o sfârlează. Până când a fost sigur că nici o poziţie, nici o atitudine, nici o mişcare stângace pe care ar fi făcut-o nu putea să-l oprească sau să-l împiedice de a pune una sau amândouă armele în poziţie de tragere. În cele din urmă dădu din cap, îşi desfăcu centironul şi îl atârnă din nou pe marginea patului. Indispensabilii i se umeziseră de sudoare, dar scăpase de înţepeneala din umeri. Dădu satisfăcut din cap şi se apucă de îmbrăcat.

Calem Ware era un produs al epocii sale cum puţini alţi oameni au fost cândva. O epocă unică şi un produs unic. Plămada din care se formase era vremelnică, supusă anumitor adversităţi şi presiuni, care niciodată nu se vor mai repeta. Îşi dădea seama de asta, îşi dădea seama cu adâncă amărăciune. Dar îşi mai dădea seama de ceva şi anume că era nevoie de un om ca el – şi numai acest lucru îl oprea să plece. În acea dimineaţă de august 1881 împlinea treizeci şi şase de ani şi în ultimii douăzeci de ani îndeletnicirea lui fusese legată de mânuirea armei.

O încruntătură îi adună spaţiul dintre sprâncenele negre, apoi, conştient, o alungă. Faţa îi era netedă, fără creţuri; îl privea din oglinda de deasupra mesei de toaletă şi expresia chipului îl obseda. O faţă aspră, cioplită parcă dintr-un lemn brun, mai întunecată decât pielea de pe corp. Pielea feţei semăna cu cea de pe mâinile ca nişte gheare de şoim şi se potrivea cu haina neagră, croită la modă, cu cămaşa cu jabou şi cu şiretul negru de la gât, pe care îl înnoda cu atâta luare-aminte. Îi sublinia figura slabă, cu zâmbetul ei sardonic şi era în ton cu cele două arme grele pe care şi le prinse în catarame, la brâu.

Ridică portofelul de pe masa de toaletă, îl deschise şi se uită înăuntru la fotografia unei fete. Un chip frumos şi palid, încununat de o coroană înaltă de păr blond, îl cuprinse un val puternic de regrete, chinuitor, pe care îl înlătură forţat şi-şi vârî portofelul în buzunarul dinăuntrul hainei. O pălărie albă de fetru, Stetson, cu calota teşită şi boruri largi, atârna lângă oglinda mesei de toaletă. O potrivi pe cap, îşi trecu mâna peste barba nerasă de câteva zile. Se opri. Pe masa de toaletă, strălucea o plăcuţă de metal. Se uită cu atenţie; i se luase argintul cu care fusese suflată, lăsând să se vadă roşul aramei de dedesubt. Era bătătoare la ochi, ieftină şi totuşi pe aceasta o purta şi nu insigna de aur masiv primită anul trecut. O ridică şi o prinse în găurile lăbărţate din stânga vestei de brocart, la două rânduri. Se mai privi o clipă în oglindă, îşi lăsă pe spate haina ca să-şi aşeze bine cele două arme la locul lor, apoi dădu iarăşi din cap. Traversă odaia, rămase locului la unul din canaturile ferestrei şi ridică storurile verzi. O lumină orbitoare pătrunse înăuntru. Clipi până ce ochii încetară să-l mai doară, apoi se duse la uşă, o descuie şi ieşi pe culoar.

Coborî liniştit scările hotelului. Coridoarele erau pustii. Auzi zvon de glasuri venind dinspre intrarea în clădire, unde se afla vestibulul, dar se îndreptă către partea dindărăt. Deschise o uşă şi pătrunse în bucătărie. O femeie greoaie stătea aplecată deasupra sobei. La intrarea lui Calem se întoarse şi el îi zâmbi când se aşeză la masa dintr-un ungher al încăperii. Îl aştepta o ceaşcă goală şi o farfurioară; femeia se apropie cu un vas cu cafea. Îi turnă lichidul negru în ceaşcă. Aproape că nu scotea aburi, deşi era clocotită. Se întoarse cu vasul la sobă, reveni cu o sticlă de coniac pe jumătate goală şi o puse lângă ceaşcă. Ultimul deget din ceaşcă şi-l umplu cu coniac. Îi tremura mâna când turnă licoarea chihlimbarie.

Goli ceaşca, sorbind lichidul fierbinte, care îl frigea. Femeia îi mai umplu o dată ceaşca şi el adăugă coniacul, amestecând cu o linguriţă, apoi se lăsă pe speteaza scaunului. Scoase o cutie de piele neagră cu ţigări de foi, luă una subţire, de culoare întunecată, o trecu printre buzele strânse şi o aprinse. Fumul era înecăcios; îşi simţi o clipă plămânii arzându-i, apoi fumul liniştitor îi ieşi din gură în vălătuci; începu să soarbă din a doua ceaşcă. Mâinile încetaseră să-i mai tremure. Femeia îl urmărea din ochi şi el îi zâmbi molcom.

— De astă dată cine-i, Molly?

Cuta de îngrijorare dintre ochii femeii se adânci.

— Dingo Brion. A venit călare în oraş azi dimineaţa. Hiram Hays a trecut pe aici să-mi spună.

Calem Ware sorbi din cafea. Ceasul de pe peretele celălalt arăta exact opt şi un minut. Trase fumul în piept, închise ochii şi imaginea unui om i se contură în minte. Un bărbat scund; bondoc, oacheş cu o piele unsuroasă de parcă s-ar fi scăldat în ulei. O gură urâtă, strâmtă – şi îi mergea numele că trage cu arma fără cruţare. Dingo Brion. Calem deschise ochii, termină cafeaua, se sculă în picioare.

— Ce avem la prânz, Molly?

— Calem… ea se întoarse încetişor ca să-l întâmpine, dar cuvintele îi rămaseră nerostite. Privi peste el ca şi cum nu l-ar fi putut vedea. Berbec cu varză, spuse în cele din urmă.

Calem ieşi pe uşa din spate, fără să rostească un cuvânt. Soarele îl izbea cu pumnii, năpustindu-se asupră-i. Începu să asude. Străbătu aleea până la capăt, dădu colţul şi o apucă pe strada Texas. La prima răspântie se opri. Oraşul era liniştit, doar un zumzet slab, pe care mai mult îl simţea decât îl auzea. Ca zbârnâitul unei sârme din cale afară de întinsă…

Tocurile grele ale cizmelor scoteau un bocănit puternic pe trotuarul podit. Când trecea pe lângă oameni, aceştia dădeau din cap. Două femei zăboveau în pragul unei prăvălii – i-au zâmbit, iar el şi-a ridicat pălăria. Alţii îl opreau şi stăteau de vorbă cu el. Medicine Bend era în plină dezvoltare, se chivernisea. Văzu fundaţia noii bănci şi cărămizile roşii de la noua Operă a lui Dorry Dean, încă nedecolorate de soare. Dinaintea Operei, un afiş bătător la ochi anunţa:

OPERA din

Medicine Bend.

Sala de spectacole cea mai elegantă şi mai bine echipată din vestul oraşului Chicago prezintă pe:

ELLA, NOSTIMA BLONDĂ.

— Patru ore –

De delectare elegantă, completate

De o serbare VOLUPTUOASĂ fără TRIVIALITATE.

Mai era o litografie colorată reprezentând o femeie în pantaloni colanţi roz, cu păr blond strălucitor, care se revărsa până mai jos de gleznele absurd de subţiri. Câţiva gură-cască tălălăiau pe acolo, admirând noul afiş. Calem îşi văzu de drum.

Când se opri, înainte de a traversa, o trăsură trecea încet pe stradă. Omul care conducea era o namilă de bărbat, pe care vârsta începuse, cât era de mare, să-l căptuşească peste tot cu grăsime; avea o faţă de culoarea granitului roşu întunecat şi o mustaţă stufoasă îi ascundea gura. Asaph Dean îl văzu pe Calem şi ridică biciul în semn de salut. Lângă el şedea o femeie, îmbrăcată sobru în negru şi pe chipul ei, alb ca varul, nu se zărea nici urmă de zâmbet. Calem se descoperi şi nu-şi puse din nou pălăria pe cap până nu trecu trăsura. Prinse privirea pe care femeia o îndreptase către cineva dincolo de el, dinapoia lui. Cora Dean, o brunetă încă frumoasă, în ciuda părului cărunt, era căsătorită cu omul care stăpânea Medicine Bend precum şi jumătate din regiune.

Calem trecu strada. Clădirea din faţă; mare şi nouă, din cărămidă roşie, avea până la etajul doi un portic din fier forjat, împodobit cu ghirlande şi grilaje de fier. Peste faţada de la balconul superior atârna o firmă strident colorată:

NOUL BAR DE GRANIŢĂ CODY CLARK

– 40 ACTE FULMINANTE – NU SE AŞTEAPTĂ.

Un bărbat stătea pe podina care ducea sub porticul străjuind intrarea. Era firav la trup, cu o faţă îngustă, ca o toporişcă, lăţită de nişte perciuni negri lucioşi. Avea un zâmbet fix, totdeauna acelaşi. Ochii păreau negri ca tăciunele pe chipul de un alb păstos.

— ’neaţa Cody, spuse Calem. Se adăposti la umbra porticului.

Cody Clark se uita în susul străzii după trăsura care trecuse. El fusese, fără doar şi poate, ţinta privirilor iuţi ale doamnei Dean. Dădu din cap.

— Halal femeie, Cora Dean, rosti el, dus pe gânduri. Îşi umezi buzele cu limba. Halal femeie! Mare păcat că-i măritată cu peştele ăsta congelat de Asaph.

— Gura omului, Cody, câteodată e ca o cazma. Poate să-i sape groapa.

Iritarea şi aceeaşi furie nejustificată pe care i-o stârnea întotdeauna omul ăsta îl cuprinseră pe Calem.

— Aşa se zice, răspunse Cody, rânjind.

Se întoarse cu spatele la stradă. De o parte a uşii duble, batante, a barului se afla o tablă neagră. Însemnările pe această tablă erau făcute cu cretă roşie în scrisul cursiv al lui Cody:

SORŢII LUI CALEM WARE DE A-I VENI DE HAC

LUI DINGO BRION – 6 la 5.

— Se împuţinează sorţii, Calem. Dingo a căpătat mare faimă.

— Eşti îngrijorat? Chipul lui Calem ramase neschimbat.

— Nu când e vorba de şase la cinci. Numai poveştile care se tărăgănează îi supără pe jucători. Cody continuă să se uite la el, o clipă, Calem desluşi ură în adâncul întunecat al ochilor lui. Apoi impresia se risipi. Cody începu să râdă:

— Vrei să-ţi fac cinste cu ceva de băut?

— Prea-i devreme pentru aşa, ceva, răspunse Ware. Mai încolo.

— Sigur, oricând.

Când plecă, simţi cum Cody îl urmăreşte din priviri. Frizeria era în clădirea învecinată şi Calem se îndreptă într-acolo fără să se grăbească. Prăvălia era goală. Tony Cabrillo îşi frecă barba zâmbind.

— ’nă ziua dom-şerif, spuse. Frumoasă dimineaţă, nu-i aşa?

Calem încuviinţă din cap. Îşi scoase haina şi o atârnă în cuier. Puse alături centironul cu cele două arme la locul lor. Fără centiron simţi o răceală ciudată la şolduri. Îşi slăbi puţin legătura de la gât şi se sui pe scaun. Tony îi strecură un prosop de frizerie peste piept, până sub bărbie, sus. Trase de o pârghie şi scaunul se lăsă pe spate. Calem închise ochii. Auzea hârşâitul briciului pe curea, apoi simţi căldura unui prosop pe faţă; Tony i-o şterse şi începu să-i acopere atent barba cu clăbucul cald. Briciul îi atinse pielea obrazului şi lunecă încet în jos. Pe urmă, mâna lui Tony tresări, lama briciului crestă o zgaibă micuţă pe faţa lui Calem, iar sângele mânji spuma albă de săpun. Calem deschise ochii.

Un bărbat scund şi îndesat ocupa cadrul uşii. Lumina soarelui din spate îi contura clar silueta. Era oacheş, cu trăsăturile chipului încremenite într-o expresie de răutate rece. Rămase locului, chibzui, apoi ochii îi licăriră spre armele din tocuri la care Calem nu putea ajunge şi buzele i se desfăcură într-un rânjet. Duse mâna dreaptă în jos, către arma lui. Deschise tocul de piele. În aceeaşi clipă, Calem descărcă două cartuşe din revolverul Derringer de buzunar. Gloanţele smuciră şervetul care-l acoperea, străpungându-l. Văzu cum îl lovesc pe Dingo Brion. Gloanţele dintr-un revolver Derringer au efecte îngrozitoare dacă se întâmplă să fie trase lateral. Chiar aşa a şi fost. Au scobit o gaură în pieptul lui Dingo, în care ar fi încăput două degete. Sângele ţâşni: Dingo descărcă arma şi glonţul sparse oglinda din spatele lui Calem. Apoi Dingo se lăsă în jos. Căzu încet, încovoindu-se, întâi pe genunchi, pe urmă înainte, în mâini, apoi pe faţă.

— Madre de Dios![1] exclamă Tony, gâfâind.

Calem simţi că-l părăseşte energia nervoasă. Dar nu putea ceda tocmai acum – trebuia să-şi joace rolul. Făcu un efort şi închise ochii.

— Tony, termină cu rasul, porunci şi glasul nu-l dădu de gol; era egal, domol.

Frizerul veni lângă el. Mâinile îi tremurau când atinseră faţa lui Calem. Şeriful deschise ochii, zâmbi.

— Nu-i nimic, Tony. Mă bărbieresc singur.

Apucă briciul din mâinile paralizate ale frizerului.

Se ridică în picioare şi, privind în ciobul de oglindă rămas, se bărbieri. Simţea un tremur în degete, dar şi le stăpâni. Isprăvi treaba, conştient fiind că în faţa prăvăliei se adunase lume care se zgâia înăuntru, la el. Frizerul îi dădu un prosop după ce-i spălă urmele de clăbuc de pe faţă. Calem îşi încătărămă centironul cu armele, nu înainte de a-şi fi pus la loc revolverul Derringer pe cureluşa prinsă pe după gât, lăsându-l să-i atârne sub cămaşă. Se scotoci în buzunare, apoi aruncă un dolar de argint pe o poliţă cu placă de marmură.

— Păstrează restul, Tony, spuse. Dar du-te la doctorul Wynn. Povesteşte-i ce s-a-ntâmplat.

Înfruntă privirile curioşilor, observând aviditatea cu care sorbeau din ochi tragedia, oroarea momentului. Se dădeau la o parte din calea lui, ca şi cum n-ar fi fost o fiinţă umană ca toate celelalte – şi acesta era un crâmpei din rolul pe care trebuia să-l joace. Răzbi printre ei, afară, în lumina soarelui.

Cody Clark stătea în faţa tablei negre. Avea un teanc de bancnote în mână. Îşi miji ochii întunecaţi.

— Ţin-te bine, rosti, cu asprime. N-am ştiut, Calem, că unuia i-ai şi făcut de petrecanie.

— Multe nu ştii tu, Cody, i-o întoarse Calem. Pâlcul de oameni venea în urma lui. Un zâmbet abia schiţat îi flutură în colţul gurii. Oameni buni, Cody Clark vă dă de băut pe gratis, zise. Cody, mai încolo poţi face o colectă ca să-l îngropi pe Dingo.

Ochii lui Clark erau ca nişte mărgele negre, scăpărătoare. Râse.

— Că bine zici. Băuturile-s pe daiboj. Oricine-i bine venit.

Se întoarse la tabla neagră. Şterse cu mâna cuvintele scrise.

— Sorţii de izbândă continuă să scadă, Calem, spuse. Mâine or să fie egali. Ei, acum bei ceva?

— Nu acum. Calem se răsuci iute pe călcâie. Data viitoare…

O senzaţie de slăbiciune, de leşin, îi venea de la stomac. Era cât pe-aci să vomite şi nu voia să fie văzut.

Faţa i se brobonise de o sudoare rece. O luă în sus pe stradă, apoi coti între două clădiri. I se făcuse rău. Când îşi reveni, în sfârşit, gura îi era plină de ceva vâscos, acru. Scuipă ca să şi-o cureţe. Cafeaua şi coniacul îşi pierduseră efectul şi mâinile îi tremurau mai rău ca oricând. Dar când se întoarse în stradă, faţa îi era impasibilă, nici urmă din slăbiciunea care-l stăpânise. Numai că nu-şi putea alunga un gând – data viitoare… data viitoare…

Date: 2015-02-16; view: 717